Starea în bucate

Rareori se întâmplă ca, atunci când hoţomanul de hazard pune ceva la cale, să nu-i reuşească. Mai întâi, ia poza universală atât de predictibilă. Starea de rână. Şui, într-o parte, sprijinit într-un cot, precum flăcăul nostru naţional, cu firul de iarbă între dinţi – de fapt, adastă obosit de atâta prea vizibil previzibil – şi pare că i s-au atrofiat toţi nervişorii. Aceia cu care, de regulă, el încurcă lucrurile în lume, transformându-le în crize. Şi, deodată, pe nepusă masă, fără ca nimic să-l anunţe (cum să planifici întâmplarea?…), el se destinde, sare ca un arc şi, la un semn, deschisă-i calea!… Aşa şi cu cărţulia asta. Simpatică. Ciudăţică. Aidoma unui joc „Nu te supăra, frate!”. Ca un albumaş de colorat (ceea ce şi este: însă de colorat în alb-negru idei de trecut!). O carte fără format, apărută la Humanitas, ce nu poate fi pusă nici în buzunarul salopetei, nici în cel de la piept, al hainei. O broşură cu sfaturi de protecţia muncii cu gândul, cu amintirea. Şi, intitulată, culmea şi colac peste pupăză: „Trei sute de ceauşeşti liliputani”. Poetul Ciprian Măceşaru a fost împins de nimeni altceva decât de hazard să-i împărtăşească, la un moment dat, lui Vladimir Tismăneanu, aşa, netam-nesam, un poem. O epopee dureros de a-stenică despre cum a decurs copilăria lui, în vremea lui Vodă C. (multiplicat în 300 de apariţii liliputane, care bântuiau, precum nişte carcalaci scârboşi, pe pavimentul rece al istoriei lui personale!). Un poem fabulos, trăsnit, gureş, inuman, scandalos de narativ, uşor schizoid, aproape dadalogic(!), zemos ca o portocală apărută târziu în viaţă, poate pe la 12-13 ani sau trist şi golaş precum roţile unei biciclete niciodată alcătuite. Iar acest poem l-a făcut praf pe profesor, pe politolog, pe istoricul comunismului universal, împingându-l să lase cartea deoparte, să părăsească pe furiş biblioteca şi să se aşeze pe banca timpului, afară, la un răgaz, spre a mustăci epic. I-a zgândărât învelişul cortextual al memoriei sale prodigios-cronicăreşti. I-a zguduit metafizic vocaţia şi i-a redeşteptat nervul povestirii. I-a deschis cutiuţa cu păţanii de viaţă, fără patetism şi fără îndurare. Rezultatul a fost că fiecărui fragment din prozoemul tânărului scriitor, Vladimir Tismăneanu i-a contrapus – într-o retorică extrem de firească, de naturală, dar nu mai puţin competitivă – câte un episod din viaţa lui. O secvenţă însă care să se potrivească amintirii secvenţiale din poem. E un fel de „endorse” biunivoc, de sprijin narativ pe care fiecare dintre cei doi protagonişti şi-l acordă unul celuilalt, pentru a exorciza starea. Starea de disfuncţie a destinului măcinat de viziunea hâdă, de obsesia pestilentă a celor „trei sute de ceauşeşti liliputani” şi pe care o credeau pierdută printre cutele memoriei. Starea ce încă ne mai otrăveşte bucatele cu care ne hrănim organismul speranţei. Zice poetul: „Trăiam cu trei sute de ceauşeşti în cap, în buzunare, nimeni nu părea în stare să-i măture din viaţa mea. O armată de ceauşeşti liliputani mărşăluia zilnic prin mine, mă cucerea, redutele cădeau una după alta…”. Iar, ca răspuns, zice politologul: „Am stat o dată şi la Vila Lac 2 (n.n. pe vremea când era preşedintele Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România). Pe coridoare, noaptea, umblau tiptil ceauşeştii liliputani, ca o armată de gângănii belicoase…”. Celor doi demonstranţi (ca la un miting beckettian, unde, prin replicile lor împletite, Vladimir şi Estragon recompun hermeneutica aşteptării!) li se alătură un al treilea. Mihai Coşuleţu, care, prin viziunea grafică deosebită şi prin artificiile de imagine dibace, a reuşit să complinească perfect strădania celor doi retori. O strădanie care descopăr că nu este deloc o aventură ludică. Nu are defel măreţia minimalistă a bagatelei. Mai ales că acelaşi hazard, tot el, neobositul, mai comite o trăsnaie: face ca mesajul lor să iasă din contemplaţia plăcut-criptică şi să intre în paradigma nesuferită a premoniţiei. Căci, deşi păreau a fi doar ectoplasmele febrile ale unor aprigi spărgători de noimă(!), constatăm cu dezgust că acei „trei sute de ceauşeşti liliputani” au înviat. Din nou. Iarăşi. Încă o dată. La fel… Şi sunt mult mai mulţi.