Șerban Alexandru (pseudonimul ales de ieșeanul Mirel Cană) este, fără doar și poate, o figură proeminentă în mediul literar din fosta capitală a Moldovei. Pe lîngă bogata activitate culturală (să ne amintim doar de „Salonul de Literatură Junimea”, proiect coordonat de autor și care avea ca scop descoperirea și promovarea tinerilor scriitori), de reținut este și repertoriul bibliografic care l-a impus pe scena literaturii autohtone: Zgomotul de fond (Editura Junimea, Iași, 1992), Omul e mort (Editura Junimea, Iași, 2001), cele două părți – Mallarmé și Albedo – din tetralogia Benedict și Maledict (Editura T, Iași, 2005) și Diagnostic (Editura Humanitas, București, 2010), prima carte semnată cu numele adevărat. Dar iată că prozatorul publică – după o însemnată perioadă de timp – un alt roman, unul atipic, provocator, care are posibilitatea de a se detașa de restul lucrărilor de ficțiune contemporane atît prin tehnica abordată, cît și prin modalitatea prin care formulele epice se completează, formînd un imens joc cu așteptările cititorului: Un înger, un cîine, o imagine (Editura Polirom, colecția „Ego. Proză”, Iași, 2015).
Scriitura, din start, își impune un ritm propriu, aparte, fapt realizat – în primul rînd – prin arhitectura episoadelor: întregul scenariu narativ este constituit dintr-o serie largă de… povești expuse de naratorul principal (imaginea ficționalizată a scriitorului), iar în discursul acestuia din urmă se amestecă alte voci narative. Alter-ego-ul, un homo fictus care deține rolul de „punte de legătură” între straturile romanului, este internat într-un spital din Brăila și împărtășește povestea lui Pensiero (cunoscut și sub numele de France 124 Bis) și visele lui Benedek, plăsmuiri construite într-o manieră vădit derutantă, care poartă conștiința celui care citește printr-o aventură onirică inedită. Nu întîmplător Un înger, un cîine, o imagine nu are un fir epic central: Mirel Cană refuză elementele literaturii cu o acțiune delimitată, ușor de descifrat, propunînd, în schimb, o viziune amplă asupra realității, ficțiunii etc…
Dar înainte de a discuta această captivantă perspectivă, trebuie evidențiată latura strict formală prin care volumul de față iese în evidență. De remarcat, astfel, caracterul experimental al cărții: refuzînd strategiile discursive tipice, Șerban Alexandru alege să dezvolte „evenimentele” într-un stil care amintește, parțial, de capodopera lui Camilo José Cela – Cristos versus Arizona (1988). Dacă artistul spaniol alege să-și scrie textul într-o singură frază, Mirel Cană propune publicului un periplu narativ fragmentat, în care narațiunea, prin construcția care sfidează normele, alterează liniaritatea timpului și spațiului ficțional. Astfel, scenariul propune o prezentare poetică a realității prin care se unesc două dimensiuni indispensabile ale creației artistice: omenescul și fantasticul. Totodată, frazele telegrafice trimit cu gîndul la Claude Simon și Gabriel García Márquez , iar fracturarea cronologiei și întrepătrunderea armonică a instanțelor narative, prin intermediul stilului indirect liber, sînt procedee influențate, printre alții, de William Faulkner. Dar discursul nu se pierde în propria retorică, deși spațiul imaginat pare a fi un amalgam de gînduri și reflecții. Mai mult decît atît, tocmai în acest punct atenția cititorului este antrenată, pentru că volumul, pe de o parte, reprezintă o critică îndreptată către numeroasele ramuri care alcătuiesc societatea umană (istorie, cultură, politică etc.), iar pe de altă parte, este și un experiment menit să exploreze mecanismele literaturii. Un exemplu relevant este pasajul care deschide romanul: „frère Mallarmé, noaptea de după duminica în care pe cer au apărut în mod neașteptat și inexplicabil doi sori, căci fenomenul denumit parhelie este foarte rar, a fost o noapte a confesiunii, iar cel care mi s-a confesat avea să moară în zori” (p.5; subl. aparțin autorului, Ș.A).
Din start, ne confruntăm cu o altă lume ficțională, una în care simbolul și alegoricul se îmbină, formînd un permanent du-te-vino între trecut și prezent. A se înțelege: chiar dacă intriga nu este relevantă într-un astfel de roman, Pensiero și Benedek invită cititorul să redescopere atmosfera Evului Mediu, povestea Salomeii, istoria Brăilei etc. Alături de cîteva figuri istorice care își fac apariția (Caligula, Nero, Gelimer etc.), textul este populat și de numeroase caractere inventate (Mefi, Maledict, Benedict, George, Vladimir), dar și unele mitologice: Osiris, Afrodita, Orfeu etc. Toți „eroii” nu sînt niște simple nume fără vreo semnificație în interiorul romanului: aceștia contribuie la realizarea unui cadru literar care mizează, înainte de toate, pe deconstrucția și reconstrucția lumilor posibile. Granița dintre real și imaginar este aproape inexistentă în romanul lui Șerban Alexandru din 2015: scriitorul reușește să dinamiteze convenționalul, reactualizînd constant diverse procedee literare menite să depășească granițele „efectului de real”. Dar iată ce susține naratorul, într-o formulă care înglobează, în mare parte, relația dintre imaginar și universul extraliterar: „[…], linia de demarcație dintre lumea noastră și a personajelor era foarte fragilă, ușor de spart, permițînd migrația dinspre în afară spre înăuntru sau invers, dar și, paradoxal, împietrind cumva, finitizant, o istorie dată așa pentru totdeauna, incapabilă sau oprită să fie altfel” (p. 81).
Rămîne, totuși, de clarificat în ce „context” planurile epice se unesc. Există în romanul lui Șerban Alexandru o atracție spre zona realismului-magic, unde, pe lîngă incongruența evenimentelor, logica realității este distorsionată cu scopul de a crea puternice efecte stilistice. Pe tot parcursului textului, nici eul narant și nici cititorii nu pun sub semnul întrebării „veridicitatea” episoadelor, pentru că irealul este tratat doar ca un simplu „fapt” ca multe altele. În acest caz, elementele realismului-magic contribuie la procesul amplu și bine orchestrat de condeiul autorului la mitizarea Brăilei, oraș care devine un soi de element de legătură pentru palierele tematice ale romanului.
Dar nu structura narațiunii este aspectul care impresionează la lectură, ci și dilemele atacate și comentate savuros de personajele create de autor. Se poate observa – fără nicio mare greutate – faptul că Mirel Cană are talent la „filosofare”, iar următorul pasaj este suficient de lămuritor: „rațiunea a născut moartea, moartea, spaima, spaima, haosul înăuntrul ființei și purul hazard în afara ei și atunci, ea însăși înspăimîntată de ravagiile făcute, într-un gest care s-a dovedit cel mai negator cu putință, a inventat zeul explicator, legitimant și salvator, într-un proces lent, dar continuu de irealizare a lumii terestre, unice și solare de ieri, dînd, în același timp, realitate irealității cerului” (p. 145; subl. aparțin autorului, Ș.A). Astfel de fragmente intervin frecvent în discursul personajelor, autorul dovedind din plin capacitatea de a dirija atenția cititorului dincolo de simpla schiță evenimențială a cărții.
Este greu de asimilat tot ce poate oferi un astfel de roman. De la un timp istoric îndepărtat, pînă la personalitățile contemporane (Bush, Putin, Sarkozy etc.), Șerban Alexandru invită la o altă perspectivă asupra decorului politic. Nu întîmplător criticul literar Constantin Dram, într-o cronică din Convorbiri literare (februarie, 2016), susține că textul se reactualizează constant, mulțumind gusturile unor categorii largi de cititori. Dar poate că tocmai aici rezidă savoarea volumului: cînd scriitura indică o posibilă ieșire din domeniul fantasticului, grila de lectură este răsturnată, cedînd locul unui fapt iluzoriu cu semnificații care depășesc granițele realității imediate…
Sigur, Un înger, un cîine, o imagine este o surpriză în cadrul literaturii de astăzi. Deși poate fi considerat o „meditație” asupra limitelor ficțiunii, romanul reușește să pună într-o lumină aparte elementele care intră în componența literaturii, mutînd definitiv accentul de pe acțiune pe investigarea posibilităților de expresie generate de conștiința creatoare.
Șerban Alexandru, Un înger, un cîine, o imagine, Polirom, Iași, 2015