REGRESII

Nu încetez să mă mir de pasiunea unor oameni care par maturi, cel puțin după înfățișare și pesemne după acte, pentru filmele care până demult erau nu doar considerate ci chiar preferate de copii și, maximum, de adolescenți ceva mai rămași în urmă. Toate Star Trek-urile astea, așa zisele epopei spațiale, SF-uri fără haz și imaginație sărăcuță adună atenția a milioane de oameni, gadgeturile rezultate de aici vânzându-se, pe urmă, în cel puțin tot atâtea exemplare.
Înțeleg că oamenii sunt greu încercați pe la slujbele unde trudesc pentru alții și de aceea simt nevoia unei relaxări, dar și relaxarea asta are o limită, îmi spun. Dacă-ți tot relaxezi mintea la infinit, sub pretextul oboselii de la serviciu, ajungi să o faci – dacă nu să dispară, măcar să se atrofieze. Pentru că, dacă-mi aduc bine aminte de la liceu (sau dinainte?), în biologie exista următoarea regulă: organele nefolosite se atrofiază și, la rigoare, dispar. În cazul nostru expresia la rigoare vrea să semnifice după câteva generații. Dar nimănui nu-i mai pasă de asta, întâmple-se ce s-o întâmpla, noi să ne relaxăm, să ne distrăm, să fim liberi. Liberi de gânduri, liberi de minte, liberi de gândire, acesta pare a fi idealul prea multora dintre contemporanii noștri. Să fie și ăsta un simptom al infantilitei? Pasiunea pentru Odiseea Spațială numărul nu știu cât sigur e.
Cei care își pot imagina că totul este dirijat de undeva, în interesul cuiva, adică al unei grupări de autoproclamați supraoameni care dirijează omenirea se înșeală. Mi-ar veni să spun că aceste filme, ca și televiziunile, sunt cele care-i modelează pe spectatorii lor. Dar, spunea Françoise Giroud, televiziunile nu sunt reflecția celor care fac emisiunile, ci ale celor care le privesc. Așadar, poate că și filmele nu sunt decât efectul unui marketing ingenios, care se bazează pe o solidă cunoaștere a psihologiei oamenilor de azi, a celei de masă într-o lume masificată, atunci când selectează subiectele și imaginile, plătind sume exorbitante pentru niște producții penibile din punctul de vedere al cuiva care ține să-și păstreze judecata trează.
Sigur, vorba de mai sus este una abilă și vine în în tâmpinarea aceea a ce se și spune. Îmi aduc aminte de o discuție cu niște faimoși, pe acea vreme, șefi de publicații și televiziuni, purtată la ICR, la în ceputul mandatului Patapievici. Problema era felul cum pătrunde cultura în aceste publicații și televiziuni. Doi dintre faimoși au tot învârtit în gură vorba target, cuvânt încă la modă și azi, dând de înțeles, ba și explicând verde că ei le dau oamenilor ceea ce aceștia ar dori să găsească în publicațiile-televiziunile lor. Or, după ei, lumea nu agrea cronici literare sau muzicale sau de teatru sau chiar de film, ci informații, fie și din acest domenii, dar machiate în senzațional.
Acest comportament al mass-mediei este efectul goanei după bani. Dacă gold-rush a născut un film admirabil, aceasta din urmă, generalizată azi, nu mai este decât pe ocolite temă a vreunui film sau roman. Nu din alt motiv decât că și acesta, filmul sau romanul, este un produs creat tocmai pentru a stoarce bani de la consumator. Că spectatorul sau cititorul a devenit pur și simplu consumator, la grămadă cu cel care cumpără carne, pâine, bocanci sau izmene, pierzându-și diferența. Iar acest cuvânt, devenit lozincă a lumii de azi, diferența, firește referindu-se la altceva, nu mai încape în el și distincția între consumatorul de mâncare și cel de hrană, cum se zicea pe vremuri, spirituală. O carte a lui Alessandro Baricco, Barbarii, pune degetul pe această… era să zic rană; dar rană să fie, sau cicatrice?
Teoria sa, foarte apropiată de ceea ce putem și noi constata zilnic, aici, în România, este parcă un răspuns la vorba de mai sus, a lui Françoise Giroud, o celebră ziaristă franceză din alte vremi. Aceasta vorbea de faptul că televiziunile cântau în struna spectatorilor (li se mai spunea, încă, așa), iar marele scriitor italian nu făcea decât să pună – ca să zic așa – în ecuație, adică să explice fenomenul senzaționalizării produsului de presă, de fapt al ridicării lui de la încercarea de profunzime la un fel de surf pe deasupra lumii. Dacă lumea dinainte, spune Alessandro Baricco, tindea să pătrundă în adâncul fenomenelor, cea de azi se mulțumește cu o alunecare rapidă pe suprafața lor. S-a trecut, cu alte cuvinte, de la vertical la orizontal. Aceasta explică, poate, și lipsa de interes a oamenilor noi pentru trecut, pentru cei dinaintea lor, pentru istorie în ultimă analiză.
O obsesie a subsemnatului este că toate acestea, toate relele lumii de azi sunt efectul înmulțirii noastre pe Pământ. E greu de imaginat ce s-ar întâmpla dacă toți oamenii de pe acest Pământ, acum în număr de vreo șase miliarde, ar gândi profund și s-ar încăpățâna să-și susțină constatările împotriva celor ale vecinilor lor de viață. Și asta pentru că fiecare ar emite teoria lui, care nu s-ar potrivi cu aceea a altuia și tot așa de mai multe miliarde de ori.
Atunci să ne imaginăm că direcționarea mulțimilor de adulți spre filmele și gadgeturile care altădată ar fi fost pentru copii e o binefacere? Mai degrabă nu, dacă ne gândim că acestea pot inspira stupiditatea unor războaie nesfârșite, și nu doar stupiditatea acestora, ci și sălbăticia lor, violența specifică spiritelor (dacă le pot numi așa) elementare, gregare, supuse ușor de diverși falși profeți și deloc falși politicieni.