PRAGUL ZMEILOR

-Să încercăm să fim împreună, de s-o putea, a spus bărbatul și a privit-o cu multă atenție. Cândva privise la fel de atent la o pisică ce se aciuase în casă. Și Larisa, la fel, i se aciuase în casă. A cunoscut-o la o petrecere, au dansat de câteva ori, fără să se obosească să lege vreo conversație, apoi, spre dimineață, când el a plecat, ea a spus, hai că merg și eu cu tine și au coborât cu același lift fără să se privească, fără să se atingă, au pășit unul lângă altul pe trotuarul crăpat și când au ajuns în stația de autobuz, ea l-a întrebat: – Vrei să merg la tine? și a clipit din pleoape întrerupând unda verde, fosforescentă a ochilor, de parcă s-ar fi jucat la un comutator. – Cum vrei, a fost răspunsul, unul sincer, chiar îi era indiferent dacă venea la el sau nu. Era obosit, băuse aproape o sticlă de vodcă, nu voia decât să pună capul pe pernă și să încerce să doarmă, își dorea atâta un somn izbăvitor și nu avea parte decât de frânturi. Uneori, când bea suficient de mult alcool, cum se întâmplase acum, reușea să doarmă, un somn ca de moarte, fără cap și coadă. Când se trezea, se simțea de parcă ar fi trecut peste el tramvaiul. Nici Zâna Zorilor să fi fost, și el tot nu s-ar fi arătat mai plin de entuziasm. Femeile astea, abia ce le-ai dat bună ziua si ele încep să-ți programeze viața pe următorii zece ani! Ar fi putut s-o refuze. Dar cum să refuze un asemenea fruct tocmai copt pentru iubire, când el deja trecuse de acel prag care te face să te simți zmeu? Rămăsese cu mintea la pragul zmeilor, ca orice bărbat. Mintea lui pendula acum între toropeala oboselii și terapie prin sex. O clipă se și văzu pe sine supunându-se ritualului sexual, descoperind în el resurse neștiute, care să-l facă apt pentru performanțe. Iar Larisa… una că era tânără, a doua că arăta beton dar avea în ea atât de multă voluptate, încât îi ieșea prin toți porii. Atât de multă voluptate că te inhiba. Când el ridicase din umeri și îi spusese cum vrei, Larisa îi adresase un surâs cu tâlc, doar, doar o simți în ochii lui măcar un firișor de dorință. Dar nu a găsit în ochii lui ceea ce căuta. S-a gândit: a tras clapa, nu vrea să-și asume nimic. Ca și cum i-aș fi cerut eu să-și asume ceva. Prostuțul…
A doua zi s-au trezit amândoi foarte târziu. Dărâmătoare mai e și câte o petrecere de asta ce ține toată noaptea. Ea stătea pe partea ei de pat, nemișcată, cu părul răvășit pe pernă, cu porii lucind de transpirație, avea mereu un surâs în colțul buzelor, ce mai, întruchiparea voluptății. Bărbatul încercă să-și amintească dacă făcuseră dragoste dar în mintea lui era o ceață totală. Nu-și amintea decât perna în care-și cufundase capul și gata. Perna i-o dăduse mama lui, era făcută de ea, prin mâna ei trecuse fiecare fulg de la care tăiase cu foarfeca partea mai tare a fulgului de rămăsese numai puful din vârf. El avea multe amintiri plăcute legate de această pernă, n-ar fi dat-o nimănui, când ajungea să-și afunde capul în pernă, se simțea de parcă cineva l-ar fi mângâiat nu numai pe păr, dar și pe celulele craniene. Ținuse foarte mult la mama lui și încă mai ținea dar acum în alt fel, mai detașat, rarefiat, abur. Inițial a crezut că Larisa doarme dar nu dormea, stătea acolo nemișcată de nu se auzea nici cum respiră. Din când în când deschidea ochii, doar cât un lat de lamă, suficient cât să iasă de acolo lucirile verzui. – Eu nu mă gândesc decât la o cafea, i-a spus el. Sună bine? Din partea ei de pat s-a auzit un mormăit și apoi și câteva cuvinte inteligibile: – Știu eu? Poate că da. Apoi și-a scos mâna de sub obraz și a lăsat-o pe pernă, cu palma în sus de parcă ar fi cerut ceva. Și din nou nemișcare totală. – Dar mi-e lene și mie să fac o cafea, a adăugat bărbatul. Se aștepta ca în ea să se trezească oarece instinct feminin. Nu s-a trezit. – Ce facem? a mai încercat el o dată să zgândăre instinctul feminin. Dinspre partea ei de pat s-a simțit un fel de freamăt, apoi s-a auzit încet de tot: – N-o mai facem. Și din nou nemișcare. Răspunsul ei chiar l-a trezit. Ar fi preferat ca o parte din el să rămână acolo, întins pe pat, cu capul pe perna cea pufoasă. Dar s-a ridicat, a căutat cu picioarele papucii, i-a și găsit acolo unde i-a căutat, așa că nu mai avea nici o scuză să nu se ridice. Gândul că o femeie frumoasă, o întruchipare a voluptății, l-ar fi servit cu o cafea aromată la pat în timp ce el ar fi continuat să lenevească, s-a prăbușit precum se prăbușesc bursele bancare sau castelele de nisip. Era prea frumos să poată fi adevărat. O și vedea pe Larisa, goală, nu, nu chiar goală, el nici nu avea perdea la bucătărie și chiar așa s-o expună, nu se cuvenea, mai bine așa cu chiloții pe ea, ei, hai și sutienul, o vedea înaintând către el cu părul învolburat pe spate, cu surâsul ăla din colțul buzelor, dulce ca mierea și promițător, ducând cu ambele mâini tava cu două cești de cafea aburindă, pășind încet, atentă să n-o verse… Trebuia din nou să facă retușuri, nu avea nici o tavă, fir-ar să fie de tavă, ce mare lucru să cumpere o tavă, să fie acolo în casă, că nu se știe niciodată la ce servește. Ei, un clișeu răsuflat, acolo, și-a spus el ca și vulpea care nu ajungea la struguri. Așa că s-a dus la bucătărie și ca un automat a dat drumul la foc, a pus ibricul cu apă, a așteptat ca apa să dea în clocot. Dar gazul nu avea putere deloc și apa parcă era din piatră, nici că avea de gând să fiarbă. În schimb, o ușoară furie clocotea la un nivel inferior al conștiinței. Dar asta nu-l ajuta la prepararea cafelei. Ideea era să-și bea cafeaua ca să-și revină, să poată lucra la computer. Undeva într-o margine de conștiință știa că n-o să poată lucra mare lucru, că o să se trudească, n-o să se poată concentra ca lumea și o să înainteze cu pas de melc acumulând și mai multă oboseală. Nu avea o urgență dar mai bine era să poată lucra decât să stea cu molusca în pat. În felul acesta făcea și o delimitare clară între ce a fost și ce o să fie. O fi fost ceva? se mai întrebă el odată și scormoni prin minte, scormoni în zadar, că amănuntul era îngropat la mare adâncime. Dar poate Larisa o să-și bea cafeaua și o să plece la ea acasă și el o să se lăfăiască între patru pereți, iar nodul din creier o să i se dezlege ca prin farmec. N-a fost așa. Într-un târziu, ea s-a ridicat într-o rână, rezemată de tăblia patului, și-a luat cana și a început să soarbă încetișor din cafea, cu ochii încă închiși dar cu fața transfigurată de plăcere. Atunci el a văzut că era îmbrăcată cu o cămașă de-a lui și și-a spus: fata asta nu are de gând să plece de la mine în seara asta. – Bună cafea, a spus, îmi era și sete și foame și somn dar cafeaua asta m-a împlinit! Foame îi era și lui, chiar și sete dar din câte avea cunoștință frigiderul era aproape gol. S-a dus să verifice. O cutie de margarină și niște salam întărit, neconsumabil. Nu-l aruncase pentru că își tot spunea că o să-l dea unui câine vagabond ce-i tot ieșea în cale dar de câte ori pleca de acasă, ca un făcut, uita să-l ia de acolo. Acum nici câinele, probabil, n-o să-l poată mânca, nici nu puteai băga unghia în el, așa ce se întărise… Dar pe masă a găsit niște covrigei, vechi și ăia dar la foamea lor o să li se pară că sunt crocanți și nu vechi. Așa că i-a pus pe-o farfurie și a revenit în cameră. Larisa încă mai sorbea din cafea, cu ochii deschiși de data asta, studia atentă tavanul. – Ce ai acolo? l-a întrebat, interesată, în sfârșit, de ceva. – Clapa de la pod, i-a răspuns el, am acolo o încăpere în care am depozitat tot ce nu mi-a mai trebuit, în ideea că, cine știe, cândva o să am nevoie. Știi cum e românul, că nu aruncă nimic… – Și cum te urci în pod? – Am o scară în balcon. – Îmi arăți și mie? – Ce să-ți arăt, scara? – Nu, nu scara, podul! – N-ai ce vedea acolo, e și întuneric, o harababură în toată regula. Niciodată nu am avut timp sa fac ordine. Mereu a rămas la nivelul lui „ar trebui”, știi cum e. – Mă fascinează podurile și îngrămădirile care sunt acolo. Cred că aș fi în stare să-mi petrec zile la rând căutând prin cutii, luând fiecare obiect la rând, studiindu-l, sortându-l. E o nebunie, nu? – Știu și eu? Sunt locuri care ne cheamă din cine știe ce motive. Undeva există o explicație, numai că noi suntem prea comozi să încercăm s-o găsim. Așa se explică de ce miracolele sunt rare, pentru că trec pe lângă noi dar dacă nu sunt cât un elefant de mari, noi nu le vedem. Nu mănânci? a întrebat-o arătând spre farfuria cu covrigi. Din păcate altceva nu prea am prin casă. – Poate mai târziu. Acum nu vreau să pierd de pe limbă gustul cafelei. Și-a tras perna și a sprijinit-o de tăblia patului. Pot să rămân la tine? a întrebat ea cu vocea moale, abia auzită. Un clopot în mintea lui a început să facă bang, bang, a rău. A rupt un covrig, a început să-l mestece, grea operațiune, covrigul nu era crocant, era tare ca piatra. Dar ar fi mers bine muiat în ceai, de nevoie. – Asta însemnând, ce? a întrebat el decis să lase diplomația deoparte, să nu se joace cu cuvintele. – Câteva zile, a murmurat Larisa, jenată. Bărbatului nu-i convenea situația creată. Îl râcâia pe interior. – Mie îmi plac lucrurile clare, i-a spus. Și o mie de zile pot fi considerate câteva zile în raport cu eternitatea sau cu media de viață a unui om. Tu la ce raportezi cele câteva zile? – Hai, nu fi rău! O săptămână, zece zile, cam așa ceva, asta ar însemna pentru mine câteva zile. – Atunci e ok, a încuviințat el și în sinea lui a respirat ușurat. Procedase foarte bine cerând lămuriri, înțelegi, mă feresc de contracte mai lungi, am motivele mele. A respirat ușurat. Chiar obosit cum era s-a dovedit a fi prevăzător. – Acum mă duc să fac un ceai, că altfel nu putem mânca covrigii ăștia. În acest fel se instalase în casa lui Larisa. Vorba vine că se instalase, pentru că nu avea decât o poșetă minusculă și un trenci pe care le lua cu sine atunci când pleca. Uneori mai venea schimbată de haine, nu prea des, nu era o femeie cochetă, ori era prea sigură pe forța ei de atracție ca să mai simtă nevoia să-și completeze arsenalul cu haine șic. Își spăla chiloții și ciorapii. Pleca la serviciu și în urma ei nu rămânea nimic, nici un obiect, ca și cum nici nu ar fi existat. Venea de la serviciu, îi zâmbea simplu, protocolar, apoi Larisa se așeza turcește pe covor, în apropierea ferestrei, se sprijinea cu spatele de un fotoliu, își pieptăna părul, la fel ca pisica, își curăța fața cu un tampon de vată pe care punea câteva picături de ulei de măsline, își tăia unghiile, scotea din geantă mici obiecte care îi erau de trebuință. Geanta ei minusculă, din care scotea mereu câte ceva. Avea să constate, la un moment dat, că avea în geantă chiar și o șurubelniță, nici nu știi cât de folositoare este, i-a spus când el și-a exprimat nedumerirea. Apoi își epila părul de pe picioare sau își pensa sprâncenele, se ungea cu ulei de măsline în care pusese picături de roiniță prin zonele pensate ca să nu i se irite pielea. Sau își tăia pielița de la unghii, își pilea unghiile, le dădeau cu ojă. Toate cele necesare, oja, penseta, dizolvantul, unghiera, forfecuța, pieptenul, sticluța cu ulei de măsline amestecat cu roiniță, le scotea din poșeta ei minusculă, se folosea de ele și apoi le așeza la loc cu foarte multă atenție prin despărțiturile poșetei într-o ordine bine stabilită astfel încât să ocupe cât mai puțin loc și să nu zornăie lovindu-se între ele.
Când nu făcea toate aceste operații de curățire, se instala în fotoliu, dădea drumul la televizor și de multe ori adormea acolo în cele mai bizare poziții. Ajunsese s-o înțeleagă numai privind-o în ochi, așa cum o înțelegea odinioară și pe pisică. El era după o dragoste care pustiise totul în el. Îi era perfect indiferent dacă Larisa rămânea la el sau nu rămânea, sau după ce a venit și nu a mai plecat îi era la fel de indiferent dacă nu ar mai fi venit. Plecau amândoi dimineața la serviciu, se întorceau seara, el fără nici un chef de viață, ea parcă dorind să se prelingă în apartament fără nici un zgomot, ca să nu deranjeze. Dar când cele zece zile solicitate de ea se scurseseră, el se grăbi să-i prelungească termenul, cu încă zece zile, că nu ar fi vrut ca ea să dispară și să-l lase așteptând-o în van să vină de la serviciu. Ea i-a mulțumit și s-a așezat în fotoliul de lângă fereastră, întoarsă cumva cu spatele, privea pe fereastră, deși nu avea ce să vadă fiind deja noapte, părea că se teme că el ar putea-o lua la întrebări și a respirat ușurată când a văzut că tace. Într-o zi, ea a fiert niște paste și după ce a scurs apa, a amestecat în paste două linguri de bulion și l-a îmbiat și pe el să mănânce. – Cum, așa pur și simplu, paste cu bulion? a întrebat el și a privit cu neîncredere mâncarea. Până la urmă a gustat și el, nu erau prea rele, dar bulionul acela i-a cam mărit aciditatea și peste noapte a trebuit să înghită bicarbonat. A observat că seara, înainte de culcare, Larisa își pregătea banii pentru biletul de autobuz, uneori monede destul de multe pe care le socotea de mai multe ori să fie sigură că e bine, așeza banii într-un buzunar al genții să-i fie la îndemână a doua zi. Bărbatul a presupus că, dintr-un motiv sau altul, Larisa nu avea bani să-și cumpere abonament, altfel nu înțelegea de ce proceda astfel, că o costa mai mult transportul plătind bilet după bilet, decât dacă ar fi avut abonament, dar, și după ce a trecut ceva timp și se presupunea că a luat salariul, ea proceda la fel. Chiar îl sâcâia amănuntul, de ce nu-și cumpără fata asta abonament, cu atât mai mult cu cât se vedea că este într-o pană financiară vădită și pentru ea conta fiecare bănuț. De mai multe ori a fost cât pe ce s-o întrebe, și tot de atâtea ori a renunțat. Chiar voia explicații, chiar voia s-o oblige să facă dezvăluiri? Nu voia. Încă se temea că o simplă curiozitate i-ar fi adus-o pe cap cu tot cu problemele ei multe și grave, iar el se afla departe de a accepta pe cineva în viața lui. Așa, fără obligații mai treacă, meargă. Apoi a observat că venea de la serviciu, își așeza trenciul și poșeta în cuier și apoi se furișa în balcon și de acolo privea cu multă atenție jos, ca și cum ar fi vrut să verifice dacă nu a fost urmărită. Privea câteva momente, apoi își retrăgea precaută capul și iar privea din alt unghi al balconului, și iar își retrăgea capul. Dacă nu observa nimic suspect, revenea în casă bine dispusă, se așeza în fotoliul ei preferat și acolo citea sau își curăța unghiile sau deschidea televizorul. Într-o zi a vrut s-o întrebe de cine se tot ferește, bănuia că-i vorba de vreun iubit de care tot fugea dar nu a întrebat-o nimic, nu voia să se implice, și nici ea nu părea dornică să dea explicații. Larisa cumpăra de două ori pe săptămână pâine caldă și câteva grame de parizer din cel mai ieftin, cu un miros agresiv de usturoi. – Ai zice că sunt nostalgică, i-a spus într-o zi, bine dispusă, știi, nostalgică după Împușcatul, dar mie chiar îmi place parizerul ăsta. Alta dată, Larisa a venit cu cartofi, un kilogram, i-a fiert în coajă și i-au mâncat împreună, cu sare grunjoasă. Ea savura cu multă plăcere cartofii fierți în coajă, avea zâmbetul ăla dulce în colțul buzelor, a mâncat și el, nu erau răi cartofii, dar nu mai mâncase din copilărie cartofi goi, fierți în coajă. Mânca doar atunci când era post și mama lui nu gătea carne ca să-l oblige să țină și el postul. Numai că el fierbea pe furiș ouă sau mânca prin oraș plăcinte cu brânză. Odată s-a întors acasă cu o firimitură la colțul gurii și mama lui a întrebat intrigată, ce ai acolo, brânză? Iar el a negat vehement: Da, de unde! Și s-a șters la gură cu dosul palmei. Nu înțelegea și pace ce face Larisa cu banii. Și ea nu se grăbea să-i dea vreo lămurire. Nu că l-ar fi interesat, că nu dorea s-o preia cu toate problemele ei. Chiar nu avea nevoie de așa ceva. Larisa era docilă, dulce dar nici ea nu se implica prea mult. Făceau dragoste când avea el chef. Ea era o parteneră plăcută și corectă, se achita cu sârg, ca de o obligație. Fără să se implice prea mult. După dragoste, cu brațele sub cap, ea se tot uita cu jind spre clapa de la pod. – Chiar nu ai și tu o lanternă? l-a întrebat într-o zi și l-a privit galeș, aproape cerșindu-i un răspuns pozitiv. – De ce? – Pentru pod, cum de ce? – N-ai ce face acolo, crede-mă, praf și obiecte care nu mai folosesc nimănui. Există și o instalație electrică, dar s-a defectat și nu am reușit să chem pe cineva să mi-o repare. E prea complicat și n-am avut nici un interes. Când m-am mutat aici și am văzut că am și acces la pod, mi s-a părut că am prins pe Dumnezeu de un picior. De parcă podul ar fi valorat mai mult decât apartamentul. Pe urmă, mi-a fost destul de greu să mobilez apartamentul, cu ce bani să fi făcut rafturi sau alte amenajări în pod? Un vecin și-a amenajat podul, ca lumea, a făcut din el o încăpere romantică. Dar a avut suficienți bani și a făcut lucarnă și un fel de scară interioară în spirală. Eu nu am dispus niciodată de banii lui așa că am tot adunat în cutii tot ce nu mi-a trebuit și am depozitat în pod. Dar oricâte explicații logice i-ar fi oferit ea, tot se uita cu jind spre clapa de la pod, de parcă acolo se afla chintesența năzuirilor sale. Într-o zi a văzut-o la metrou, lipită de unul din stâlpii mari, credea că așteaptă metroul dar de fapt se ascundea de cineva și, după cum îi luceau ochii și-a dat seama că plânge sau are ochii împânziți de lacrimi. S-a uitat în jur curios, căuta cu privirea un bărbat dar nu era nici unul. În schimb a văzut o femeie între două vârste, cu pete mari pe obraz, cu ochii roșii, mergea plină de furie de colo-acolo, parcă era turbată. Metroul se auzea venind și bărbatul a fost tentat să se apropie de Larisa și să o întrebe dacă putea s-o ajute cu ceva. A făcut un pas spre ea, dar în secunda următoare, a renunțat. Chiar voia să se complice? Ea i-ar fi spus o poveste încurcată și tensionată și el ar fi reacționat, luând-o sub aripa sa protectoare. Și apoi i-ar fi fost greu să se lupte cu golul din suflet, cu întâmplările zilei. Nu, nu voia complicații în viața lui. Acesta era cel mai sigur lucru. Așa că a urcat în vagon, s-a dus acasă și a așteptat-o să vină. A venit la puțină vreme după el, probabil că a luat următorul tren, și-a pus în cuier trenciul și poșeta, apoi s-a furișat în balcon și de acolo a privit în jos. Ca de obicei voia să verifice dacă nu fusese urmărită. Când a revenit în cameră, părea ușurată și i-a zâmbit dulce, cum numai ea știa s-o facă. Un zâmbet care parcă spunea: Nu mă întreba nimic. Iar el chiar nu voia s-o întrebe ceva. Ochii frumoși, transformați de surâs, aveau o strălucire aparte după ce fuseseră curățați de lacrimi. Dacă nu ar fi văzut-o cu ochii în lacrimi, nu ar fi știut că ochii aceea au plâns. Era o zi specială, ea cumpărase pâine caldă și parizer, așa că l-a chemat la bucătărie, la festin, să se înfrupte împreună. Mânca încântată de gust, chiar îi plăcea parizerul acela cu miros tulbure, pronunțat, de usturoi. Zâmbetul din colțul buzelor nu se diminuase.
Pisica venise sărind de pe acoperiș pe balcon. Se ridica în două picioare, privea înăuntru și mieuna. Dacă el nu reacționa, pisica se încolăcea pe o bucată de carton și dormea. El venea tiptil la ușa balconului și se uita la ea. Și la serviciu, când avea puțin timp liber căuta pe Google informații despre pisici. Nu fac nici un rău dacă o hrănesc, și-a spus, și i-a dat să mănânce ceva. O fi flămândă, parcă poți să știi. De ce-o fi ales să vină la mine, se întreba, doar sunt atâtea balcoane, se putea duce oriunde. Nu era lacomă, mânca după ce mai întâi adulmeca îndelung, cu multă delicatețe. Ridica spre el ochii și-l fixa. Încet, încet din inima lui s-a dizolvat un bolovan mare. Când se întorcea de la serviciu se ducea direct în balcon să vadă dacă pisica a plecat. Nu pleca, sau chiar dacă pleca, de îndată ce-l auzea că a venit, se și înființa la ușa balconului. I se tot gudura la picioare și, într-o seară, i-a dat drumul în cameră. A stat la televizor pe brațele lui și în timp ce-a vizionat serialul, mângâind pisica, bărbatului i s-a mai topit încă un bolovan din suflet. Cu timpul pisica a devenit ceva foarte important în viața lui. O prezență secretă care l-a împlinit. Când s-a făcut iarnă, pisica s-a instalat în casă. Stătea ceasuri întregi în fața ușii de la balcon. Când voia să iasă zgâria la ușa balconului. Din câteva salturi era pe acoperiș și de acolo, cine putea ști unde se ducea. O urmărea cu privirea mereu. Iar, atunci când pleca pe vastele acoperișuri, așa un pustiu se instala în sufletul lui! Se temea să nu cadă, se temea să nu fie ademenită. Pisica avea ochii foarte expresivi. În ochii ei găsea toate sentimentele. Așa a aflat că pisicile au tristețile lor, dezamăgirile lor, suferințele lor dar și bucuriile, pofta de joacă. Se juca de-a v-aţi ascunselea, de-a pânditul dușmanilor. Când el o găsea și-i striga „am găsit pisica”, ea o lua la fugă în salturi, cu coada fluturând dar până să fugă, ochii mari și rotunzi care-l priveau îi jucau în cap de-o veselie fără margini. Într-o noapte n-a mai venit, și el a dormit cu balconul întredeschis ca ea să se poată strecura înăuntru. Nici nu se instalase bine primăvara, și până dimineață a răcit, și timp de trei zile și-a tot suflat nasul. Pisica a venit a doua zi, spre seară dar era schimbată, înstrăinată, gânditoare. Nu s-a mai jucat, a mâncat foarte puțin și a dormit în fața balconului, și nu pe perna de lângă patul lui, unde ea dormise de când se instalase în casă. Avea în ea o agitație, o supărare greu de descris. Bărbatul se simțea neputincios că nu este în stare s-o ajute cu nimic. Spre dimineață, s-a cerut afară. I-a deschis ușa, a urmărit-o cu inima strânsă cum își pregătea salturile și le executa cu o precizie milimetrică. Înaintea ultimului salt, de acolo de la înălțime, l-a privit cu ochii mari și rotunzi preț de câteva secunde și ochii ei cuprindeau atâta regret, apoi a executat curajoasă saltul, parcă zburând, și dusă a fost. Au urmat câteva nopți de neliniște și așteptare, adormea târziu și se trezea la fiecare zgomot ce străpungea liniștea întunericului. A ieșit în balcon de zeci de ori că i s-a părut că vede o umbră, a și chemat-o, nici nu apucase să-i pună un nume, așa că o striga „pis-pis”. Dar ea nu mai apărea la chemarea lui, nu mai cobora din înalturi, să vină să i se gudure la picioare și să-i primească mângâierile, așa, cu un fel de reținere. După un timp perna pe care dormise pisica a urcat-o în pod, a așezat-o peste una dintre cutiile de acolo, ca să nu mai fie nevoit s-o vadă mereu și să caute cu privirea pisica. S-ar fi debarasat și de amintiri dacă ar fi putut. Podul era destul de încăpător.
Când au mai trecut zece zile și termenul de grație trebuia prelungit, el i-a spus: – Să încercăm să fim împreună, de s-o putea, și a privit-o cu multă atenție. Ea a vrut să spună ceva dar nu a spus. L-a privit la rândul ei cu ochii mari, rotunzi, ochi ce lui îi aminteau de pisică, și-a înghițit saliva, apoi a întors capul și a privit pe fereastră întunericul. A doua zi, când a venit de la serviciu, Larisa s-a uitat cu precauție să vadă dacă nu a fost urmărită. El s-a mirat că, dată fiind invitația lui de a se muta la el, fata nu-și adusese nici un bagaj. Au mâncat din nou împreună pâine caldă cu parizer. Deja se simțeau bine când stăteau împreună la masa din bucătărie, se crea între ei un fel de apropiere, ea avea zâmbetul dulce în colțul buzelor. Apoi, dimineață, și-a luat din cuier trenciul și poșeta, și dusă a fost.