NEASEMUIT DE TRISTA FIGURĂ A CAVALERULUI VINCENT

Nu şade bine – altminteri, e caz de slugărnicie în slujba inutilă a discreţiei păguboase şi a modestiei sterpe – dacă nu te lauzi că o dată-n viaţă (a doua oară e mai greu, dacă nu chiar imposibil!) că ai călcat – mai degrabă plutit! – prin Amsterdam. Nu doar ca să aluneci ca raţa pe canale (unde, în sfârşit, eşti la adăpost de invazia de biciclete!) sau să bei bere direct de la fabrica Heineken (cât despre Red Light District, îl lăsăm, binevoitori, pe mâna pofticioşilor!). Ci ca să ai răbdarea şi entuziasmul rece, aproape chirurgical, de a vizita Van Gogh Museum, din Museumplein 6, 1071 DJ, aflat fix la doi paşi de alt monument de cultură a privirii, Stedelijk Museum (dar şi de sediul legendarei Concertgebouw!). Şi, în fine, dacă tot ne urmărim tenace intenţia, „pas cu pas” adică, la o aruncătură de băţ de Rijksmuseum.
Sigur, vom vorbi nu doar despre colecţia permanentă a muzeului. Se ştie că, la moartea sa, van Gogh nu a lăsat niciun testament. Surorile sale au decis ca moștenirea să-i revină fratelui său, Theo van Gogh, deoarece marele artist a fost susținut financiar de acesta. La şase luni după moartea fratelui, Theo van Gogh a decedat şi el. Tablourile i-au rămas soției sale, Johanna van Gogh-Bonger, care s-a mutat în Țările de Jos, împreună cu fiul său, Vincent Willem. Acesta avea să devină personajul-cheie în istoria muzeului. Deoarece tablourile au și ele o istorie interesantă, Vincent Willem s-a hotărât să creeze un spațiu în care să fie adăpostite. Înființarea muzeului a fost decisă în 1962, când statului olandez i-a fost donată o parte din opera lui van Gogh. Fiul lui Theo l-a desemnat pentru proiectarea acestuia pe Gerrit Rietveld și lucrările de construcție au început în anul 1963. După moartea acestuia însă, survenită în 1964, coordonarea proiectului a fost preluată de către Van Dillen, care a murit și el în 1966.
Clădirea a fost finalizată complet de J. van Tricht, astfel că Vincent Willem, în sfârşit, a tăiat panglica inaugurală pe 20 iunie 1973. Clădirea a fost proiectată, astfel încât să primească 60.000 de pesoane pe an, dar, din păcate, calculele au fost greșite, deoarece peste un milion de persoane trec anual pragul.
De aceea, a fost necesară construirea unei altă aripi. Şi s-a realizat: una mai modernă şi îndrăzneaţă, în 1999, de către faimosul arhitect Kisho Kurokawa (autor, printre altele, a numeroase proiecte ale unor muzee din Japonia, ca şi al aeroportului din Kuala-Lumpur). Tot Kisho Kurokawa Architect & Associates se află şi la originea proiectului unei alte extensii a Muzeului – un nou hol de intrare şi foaier, imaginat într-o manieră spectaculoasă şi futuristă – ce a fost inaugurată acum un an, la 5 septembrie 2015.
Muzeului – atât prin viziunea extraordinar de modernă a lui Rietveld, cât şi a continuatorilor lui – mai ales interioarelor sale, le-a fost conferite, pe lângă o paletă coloristică de nuanțe omogene, ce se desprind numai din gri, o continuitate a spațiilor, cuprinzătoare și luminoase, tocmai pentru ca lumina naturală să proiecteze reflexii continue și armonioase pe tablouri, oriunde acestea ar fi aşezate. Clădirea de bază are patru niveluri: 0, 1, 2 și 3. La nivelurile 0 și 3 sunt expuse operele marilor artiști ai secolului al XX-lea (Paul Gauguin, Claude Monet, Paul Signac, Auguste Rodin, Pablo Picasso etc.). La nivelul 1 se află operele lui Vincent van Gogh, iar la nivelul 2, o sală de consultare.
Fără îndoială că e nevoie să amintim, în trecere, şi câte ceva despre stilul lui van Gogh. Dar, înainte de asta, nu trebuie să uităm că, după copilăria la Haga, Vincent a plecat în Anglia, ca să se facă pastor, ca şi tatăl său, și a devenit misionar. A lucrat apoi în Belgia, în regiunea minieră Borinage, continuând cu şi mai mare încăpăţânare munca de predicator, împingându-i uneori sensurile până dincolo de statutul ei.
Acolo, a susținut moralul familiilor sărace prin lecturi din Biblie, pe cei bolnavi i-a îngrijit cu atenție, dar îşi ratează viaţa, interpretând exagerat textul evanghelic, hotărând, ca exemplu, să trăiască în sărăcie lucie. Se mutase, din casa pe care i-o plătea tatăl său, într-o colibă unde dormea pe podea și se hrănea cu apă și pâine, iar tot ce avea a donat săracilor.
Tot de atunci, începând cu anul 1879, datează primele schiţe şi desene având ca personaje oamenii simpli, minerii, familiile lor („Mâncătorii de cartofi” (1885), primul său tablou de succes – e adevărat, trist, cu tonuri închise, cu lumină puţină, la fel ca şi atmosfera acelor deprimante locuri – îşi are originile în acea perioadă).
Astfel că, prin jocurile neştiute ale hazardului vieţii sale chinuite, exact cu zece ani înainte de sfârşitul său tragic, Vincent van Gogh obligă istoria misionarismului religios să înregistreze pierderea neglijabilă a unui ratat, iar, la schimb, ca un preţ compensatoriu cu asupra de măsură, pictura universală să câştige un geniu.
De aici încolo, Vincent van Gogh nu face decât să-şi scoată la lumină forţele uimitor de novatoare ale talentului său genuin de artist. După ce se mută, când la Paris (unde, în 1886, îi descoperă pe impresioniştii francezi), când la Bruxelles (unde urmează cursurile Academiei de Artă), când la Haga (la Academia Regală de Arte Frumoase), încet-încet, personalitatea pictorului genial se cristalizează. Dar ceea ce avea să-i dea imensa strălucire, tuşa originală a picturii sale uşor de recunoscut (plus, locul său unic în paginile istoriei picturii universale!) va fi opera ultimilor trei ani (1888-1890). De pildă, din momentul în care se mută la Arles, din iarna lui 1888, până după 1889, în 15 luni, van Gogh pictează 200 de tablouri! Sunt anii cei mai tulburaţi, cei mai dureroşi, cei mai zguduiţi de drame sau maladii şi cărora le va pune capăt o tragedie, petrecută la Auvers-sur-Oise. Sinuciderea. La doar 37 de ani.
Revenind, trebuie să facem şi un pic de analiză „spectrală” şi să spunem că stilul original al lui Vincent van Gogh, ce a influențat puternic dezvoltarea picturii moderne, are ca punct central atât exuberantele „mişcări” de penel, cât și culorile, vibrante și adesea ireale, ce transmit încărcătura emoțională și creează atmosfera aceea de excepţie a privirii. Datorită pigmenților de nouă generație din secolul al XIX-lea, van Gogh a putut crea, de exemplu, nuanțele bogate de galben, folosite în faimoasele tablouri având în mijloc floarea-soarelui, floarea sa favorită.
De aceea, stilul de maturitate (cel al ultimilor ani) se caracterizează prin culori îndrăznețe și, observaţie foarte importantă, prin aplicarea unei tehnici reinventate, revitalizând trăsăturile tactile de tip impasto. (NOTĂ: impasto este o tehnică utilizată în pictură, în cazul în care vopseaua este așezată pe o parte a suprafeței într-o pastă foarte groasă (it. impasto = „aluat”, „amestec”). Culorile pot fi, de asemenea, amestecate chiar pe pânză. Când sunt uscate, picturile impasto acoperă grosier textura, astfel că vopseaua pare că iese din pânză, aproape ca un relief. Cea mai cunoscută impasto este Noaptea înstelată a lui van Gogh, din 1889) / Adăugăm că am văzut într-una din sălile de la etajul 1 – ce se referă în totalitate la van Gogh – o invenţie tehnică absolut uluitoare. La un birou modern, cu scaun pe care te puteai aşeza, se afla un microscop având sub el, spre analiză, trei tablouri (unul dintre ele era Champs de blé sous un ciel tourmenté – 1890) , astfel că te puteai apleca şi privi structura de „adâncime” a pastei folosite de van Gogh (sau Vincent, cum îşi semna el tablourile!), baza ductului său absolut nebun, amestecurile imposibile de pigmenţi, materializate într-un relief care aproape că-ţi tăia răsuflarea. Era un fel de revelaţie „fizică” a unei picturi, adusă la suprafaţa vizualului printr-o concreteţe stupefiantă.
Din anul 1880, cum spuneam, van Gogh s-a dedicat vocației de artist, manifestându-și interesul exclusiv pentru schițe și acuarelă. Aproape în cinci ani, pictorul a căpătat o tehnică excelentă, originală. Apoi, a urmat cursurile de desen la Academia din Bruxelles. Criticii de artă afirmă că cea mai faimoasă lucrare a sa din acea perioadă este Mâncătorii de cartofi (1885) și o consideră ca fiind pictura terestră și întunecată, cu sesizabile influențe dinspre Jean-François Millet.
Dar, după ce s-a mutat în sudul Franței, paleta sa sa schimbat brusc, evoluând, de la tonurile întunecate ale primilor săi ani, la culori vii și saturate. Picturile compuse din pete cromatice vibratile păreau să prindă viață pe pânză, se impregnau de un dinamism aparte, ceea ce lipsea din operele contemporanilor săi. Van Gogh s-a dus și mai departe. În locul copierii formelor exacte ale naturii, de pildă ale unui peisaj, el s-a străduit să exprime tot ce se afla dincoace de şevalet, energiile sale proprii, senzațiile, sentimentele, stările.
Albert Aurier analizează maniera lui van Gogh: „Pensula lui operează cu pete enorme pe tonuri foarte pure, cu dâre curbe, rupte de tușe rectilinii… cu foarte strălucitoare construcții, îngrămădite uneori cu stângăcie, și toate acestea dau anumitor pânze aparența solidă de ziduri orbitoare de lumină, clădite din cristale și soare.”
În fine, cu toate că, în general, este acreditată părerea că van Gogh este maestrul liniilor curbe, schițele tablourilor la care lucrează – realizate uneori direct pe scrisorile trimise de el – sunt compuse în întregime din linii drepte. Desenele induc în eroare și nimeni nu s-ar gândi că au fost trasate de van Gogh. De pildă, într-o scrisoare către fratele său, Theo, datată 31 iulie 1882, pictorul explica procesul din spatele unei acuarele, dublând tabloul cu o schiță realizată în cerneală și cărbune.
În noua aripă a Muzeului, tocmai se deschisese – atunci, la vremea vizitei în Amsterdam – o expoziţie provocatoare, care ne-a intrigat şi ne-a sedus, totodată, cu un titlu edificator: „La hotarele nebuniei. Maladia lui Van Gogh”. Care am simţit că mai risipeşte din misterul păstrat (neatins!) despre viaţa lui van Gogh. Despre genialitatea operei sale, eram – ca să spunem aşa – în cunoştinţă de cauză şi, deci, n-aveam nici un dubiu!
Aflasem o sumedenie de lucruri despre viaţa lui, citisem, mai demult, Bucuria vieţii a lui Irving Stone, văzusem şi filmul (varianta din 1956, a lui Vincente Minnelli, cu Kirk Douglas în rolul lui van Gogh, dar şi cea din 1991, a lui Maurice Pialat, cu Jacques Dutronc în rolul principal). Însă dincolo de aceste momente întâmplătoare de cultură, aveam o certitudine: constatasem că nu ştiam nimic despre Vincent. Despre el, ca om. Nu-l „vedeam” (sau, cum se mai spune popular, nu-l „făceam din ochi”!). Ei bine, această expoziţie de la Muzeul din Amsterdam a fost salutară. Mi-a făcut cunoştinţă cu Omul-Artist.
Parcă nici un pictor n-a „beneficiat” după moarte de atâtea cercetări medicale, de atâtea supoziţii, studii şi interpretări privind starea lui de sănătate, ca Vincent van Gogh. Despre el s-a spus că a suferit de multe boli, cu precădere de diverse afecțiuni psihiatrice și că acestea au influenţat puternic comportamentul și pictura artistului (ceea ce e puţin fals, fiindcă am aflat că el nu picta niciodată atunci când se afla în miezul crizei!). Totuşi, îi scrie surorii sale, Willemine, în 19 februarie 1890, cu şase luni înainte de a muri, următoarea mărturisire: „Songeant ainsi (…) me vient le désir de me refaire et de chercher à me faire excuser de ce que mes tableaux sont pourtant presqu’un cri d’angoisse”. Un geniu care-şi cere scuze!
Acum, de pildă, s-a descoperit faptul că pictorul olandez s-a îmbolnăvit de sifilis în 1882, iar, la acutizarea bolii, netratată complet, se adăugau crizele de epilepsie, precum și depresiile cauzate de mai multe deziluzii sentimentale. Când era întrebat, acesta își descria accesele ca pe nişte crize de furie apărute din senin sau halucinații, confuzie și teamă, pierderi de memorie. „Dans ma fièvre cérébrale ou nerveuse ou folie, ma pensée a navigué sur bien des mers” – îi mărturisea bolnavul prietenului său, Paul Gauguin, în 21 ianuarie 1889.
Unii au speculat că nebunia tot mai mare a lui van Gogh ar fi putut fi cauzată de inhalarea sau înghițirea unor produse chimice din vopselele sale, de dependența de absint, sau ca urmare a bolilor cu transmitere sexuală luate de la prostituate. Cauza externă care ar fi declanșat crizele epileptice este cel mai probabil abuzul de absint, întrucât Vincent îl consuma în cantități mari, până a devenit dependent. Pe lângă aceste boli, care l-au măcinat fizic și psihic, se pare că van Gogh avea glaucom. Medicul F. W. Maire argumenta că numai pe pânzele realizate de artist după 1888 se disting umbre colorate, irizații sau halouri în jurul surselor de lumină. Bolnavii de glaucom văd în jurul unei surse luminoase o margine cu mai multe culori, asemănătoare curcubeului.
Se știe că, exact cu două zile înainte de Crăciunul anului 1888, van Gogh s-a certat cu prietenul(!) său, Paul Gauguin, cu care de fapt şi locuia. Și se mai știe că l-a amenințat cu briciul pe care la scurt timp îl va folosi însuși van Gogh să-și taie urechea. Alte cauze ipotetice ale acestui bizar gest de automutilare ar fi fost sindromul Ménière, o boală rară ce provoacă zgomote incomode în interiorul urechii interne sau prezența unor factori de ingerare, precum intoxicația cu Digitalis. Ori, de ce nu, recent descoperita maladie psihică, numită borderline!
În orice caz, însă medicii din acea vreme (şi au fost destui care s-au îngrijit de sănătatea lui precară, inclusiv în instituțiile specializate unde a fost tratat), la unison cu criticii de artă, îl considerau pur şi simplu nebun. În special, pânzele pictate în ultimele luni de viaţă (mai-iulie 1890), la Auvers-sur-Oise, unde a simţit că trebuie să se mute lângă fratele său, Theo – ca o performanţă, specialiştii au numărat peste 80 de lucrări executate în doar două luni (iunie-iulie)! – sunt considerate de critici ca opera nebună. Iar, dintre acestea, pânza ce redă biserica din Auvers este de departe cea mai bizară şi cea mai tulburată. Criticii sunt uimiţi de violența culorilor, de confruntarea dintre roșu și albastru, precum şi de dinamica ascunsă a peisajului. Clădirea răsare din spatele unei coline ca un cutremur, zidurile se zguduie, acoperișurile se mișcă (mă rog, medicii pun această imagine stranie pe seama schizofreniei!).
Ar mai fi de adăugat că există în familia van Gogh şi o paradigmă a dereglementului psihic. A derapajelor clinice sau ale destinului. Ceea ce poate fi – şi ea – o cheie care să se potrivească şi capabilă să descuie uşa grea a camerei cu mistere ce învăluie soarta pictorului.
De aceea, poate că, pentru a-l înțelege pe Vincent, ar trebui spus și că fratele său Theo a murit de sifilis paralizant (în 1891), sora sa, Willemine van Gogh, a murit de demență (1941), fiind internată aproape patruzeci de ani într-un azil psihiatric, iar fratele Cor (Cornelis Vincent) s-a sinucis, în anul 1900. Unul dintre strănepoții lui Vincent, Theodorus (regizor de film), a murit asasinat de un terorist marocan (în 2004), pentru virulentele critici aduse Islamului. Jan Peter Balkenende a rostit, pe 2 noiembrie 2005, un discurs la Amsterdam, unde mai multe sute de persoane au luat parte la comemorarea morții regizorului Theo van Gogh. Fiul acestuia, Lieuwe, născut în 1992, este ultimul descendent al familiei van Gogh.
„Ah, si j’aurais pu travailler sans cette sacré maladie!” (Vincent van Gogh către fratele său, Theo, la începutul lunii mai 1890)