Minunatele spectacole de la Opera din București, 1885

Acum 122 de ani, George Bernard Shaw a dat la iveală o piesă ale cărei personaje, cu excepția unuia, erau bulgari. Cadrul piesei era războiul sârbo-bulgar din 1885. În aparență, marele dramaturg irlandez îi ironiza pe bulgari, dar de fapt el ironiza un mod învechit de a înțelege lumea și mai ales două fragmente ale ei: războiul și dragostea. Piesa aceea se intitula Armele și omul sau Soldatul de ciocolată.
La premiera de la Teatrul Odeon, prima înfățișare a piesei în România, Andrei Șerban, regizorul spectacolului, a optat pentru cel de-al doilea titlu, Soldatul de ciocolată. Am fost surprins să-l văd pe marele nostru regizor alegând o piesă de Bernard Shaw și încă una cu un asemenea titlu. Și asta pentru că Andrei Șerban ne obișnuise în ultimii ani, ultimii vreo 30, cu spectacole – ca să zic așa – grele, vezi Trilogia Antică, vezi Unchiul Vanea, vezi Hedda Gabler, Strigăte și șoapte, Pescărușul și altele. Shaw, după cum se știe, este autorul unor comedii mult jucate pe scenele românești, dar toate cumva în afara ariei sale de interes. De altfel chiar autorul acestei montări recunoaște: „Nu credeam că voi monta vreodată una dintre piesele genialului dar rece observator satiric al condiției umane care este George Bernard Shaw. Cum teatrul pe care îl practic este legat mai mult de emoție și de intuiție, niciodată nu m-am simțit atras să le explorez. Dar situația s-a schimbat atunci când Lev Dodin, celebrul director al Teatrului Malyi din Sankt Petersburg, mi-a propus să lucrez cu minunații săi actori ruși Soldatul de ciocolată (Arms and the Man), convins fiind el că era textul momentului prezent, cel puțin în Rusia.” Așadar avem în față un remake, mi-am spus, regizorul montând mai întâi piesa lui Shaw la Malîi Teatr. Andrei Șerban ne asigură, însă, că nu e vorba de așa ceva, el descoperind „nuanțe diferite” pentru un public și un moment diferite, ca să nu mai vorbim de actorii diferiți.
De fapt, G. Bernard Shaw a ales elita bulgară spre satirizarea celor care idealizează eroismul, războiul, bărbăția în luptă, dar și – mai ales partea femeiască – iubirea. Dacă în Cehov, cele Trei surori visau să plece la Moscova, aici personajele, bovarice într-un fel diferit de Emma, anunță în final „La Sofia, la Sofia!” Pe parcurs, însă, avem și noi mica noastră satisfacție atunci când damele din familia bună Petkov se laudă cu excursiile lor la Opera din București, unde văd „minunate spectacole”. Lumea din sală se distrează, considerând această afirmație un adaos, o localizare ca să zic așa a creatorului spectacolului, dar cei mai bine informați știau că, în anii aceia, Bucureștiul era un fel de capitală culturală a Balcanilor, cu universitatea sa, cu opera sa. Cei care nu ajungeau la Viena sau Paris se mulțumeau cu Bucureștiul, mereu un bun substitut de europenism. Te gândești, auzind aceste referiri la țara noastră, că tot împreună am rămas și la intrarea în Uniunea Europeană și în altele, oricât ne-am fi considerat noi superiori, de la Eminescu cetire („…bulgăroi cu ceafa groasă…”, din care avem și noi, românoi cu ceafă groasă, acum, câți vrei și, mai ales, câți nu vrei).
Andrei Șerban a ales o cheie parodică pentru prezentarea personajelor lui Shaw, o tânără care se crede îndrăgostită de un erou al războiului respectiv, logodnica sa, promisă dinainte de actul de eroism (repede demontat, aruncat în ridicol de singurul personaj non-bulgar al piesei, un om cu picioarele pe pământ, exponent al unui alt fel de lume), o mamă cu fumuri nobile, un tată maior incapabil, și, mai ales, eroul, un tânăr zevzec și zgomotos, cărora li se adaugă servitorul duplicitar și servitoarea ce-și urmărește scopurile, bulgari și ei. Și vine, în sfârșit, vine non-bulgarul, reprezentantul rațiunii și al vremurilor noi, cum ar fi spus Beniuc acum vreo 70 de ani, un ofițer elvețian, mercenar în armata sârbă, care le arată tuturor unde și cum greșesc. El este cel care demontează în fața logodnicei eroului fapta acestuia, atacul necugetat care ar fi eșuat tragic dacă – și aici apare ridicolul – sârbii n-ar fi primit cartușe de alt calibru decât armele pe care le aveau. Totul este aruncat astfel în deriziune, nu doar fapta maiorului bulgar care se și vedea avansat general maior, ci și aprovizionarea sârbilor, războiul acesta, despre care în familia Petkov se vorbește la superlativ, dovedindu-se unul de mucava. Sau măcar armatele care-l poartă fiind așa. Elvețianul li se pare, la început, laș, deoarece vrea să-și scape pielea, urmărit fiind de bulgari și cățărându-se pe un burlan până în iatacul (parcă așa îi spunea!) tinerei bulgăroaice, dar el le va demonstra, în final, când toate firele se descâlcesc, de ce tot ceea ce fac și mai ales ce declară ei este ipocrizie, este fals: nu e nici un eroism să te arunci orbește spre inamic, așa cum făcuse eroul, în fruntea unui escadron de cavalerie, pentru că poți fi măcelărit dacă de partea cealaltă n-ar fi o armată la fel de năucă, de ce dragostea ideală nu există, ajungând până la urmă să devină el logodnicul tinerei bulgăroaice care, încă de la prima lui înfățișare, își cam uitase idealul, chiar dacă la revenirea eroului se arăta, fals, la fel de decisă să-i acorde mâna ei. Până la urmă, elvețianul îi învață pe cei doi ofițeri bulgari incapabili, presupusul tată socru și ginerele proiectat, cum să-și aducă niște regimente uitate undeva la bază, tot el demonstrează forța rațiunii într-o lume ale cărei schimbări societatea, înalta societate din acest capăt de Europă nu le înțelegea încă. Bluntschli, căci așa se numește maiorul elvețian, de fapt maior sârb, este un fel de Lopahin din Livada lui Cehov, mai puțin rapace, fiind putred de bogat în țara lui, dar la fel de înțelegător cu exigențele lumii care venea și pe care Petkovii și asociatul lor, eroul Sergius, Serghei de fapt, nu o înțelegeau. Numai că la Cehov Lopahin lua, iar aici Bluntschli ia numai fata și o duce la o înaltă situație într-o țară evoluată pe calea necunoscută bulgarilor.
Să nu uit că ridicolul este îngroșat și de aparițiile periodice ale ofițerului rus, un fanfaron stupid, care dă ordine neexecutate mai apoi de nimeni, se împăunează degeaba, înfricoșându-i pe bulgarii supuși imperiului de la răsărit. În rolul acesta, Dimitrii Bogomaz face toate paralele. Sabrina Iașchievici, fata de măritat, este și ea parte a acestei comedii bufe, caraghioslâcul ei reieșind din ceea ce-și închipuie că e și ce e în fond, de fapt cam ca toți ceilalți, plini de hazul erorii în care se bălăcesc cu dezinvoltură, Cătălin Babliuc (zgomotosul Sergius), Gelu Nițu (maiorul Petkov, incapabil și dominat și de nevastă), Antoaneta Zaharia (Ecaterina Petkova), și aici o actriță admirabilă. Toți aceștia, inclusiv servitorii, Alina Berzunțeanu și Cezar Antal, foarte potriviți în rolurile lor, se agită frenetic, se bat cu pumnii în piept (ei, servitorii nu) și se fălesc cu merite inexistente. Singurul calm și calmându-i și pe ei este Gabriel Pintilei, în rolul Bluntschli, vocea rațiunii și mai ales a pragmatismului. El este soldatul de ciocolată și asta pentru că, atunci când ajunge în alcovul (merge și-așa) tinerei bulgăroaice nobile, îi mărturisește că nu are gloanțe, pentru că el poartă în buzunare ciocolată, iar aceasta chiar îl tratează cu trei bomboane din exoticul produs, el fiind, pentru moment, în lipsă de așa ceva. Aluzia la ciocolata elvețiană, faimoasă probabil și pe-atunci ca și azi, e străvezie.
De reținut și scenografia semnată Anka Lupeș, care a tapetat pereții cu cai verzi, tocmai pentru a ne atrage atenția assupra unei replici esențiale, care vorbea despre caii verzi pe pereți pe care-i visează această societate arierată.