Mai Ştiutorul şi BUCURIA de a fi

În urmă cu şapte ani, îmi apărea primul articol sub genericul Cronica ideilor la revista Viaţa Românească. Era un text despre cartea de dialoguri Mihai Şora-Leonid Dragomir(1). Peste doi ani, după lectura volumului Clipa şi Timpul(2), am revenit la Mihai Şora, cu un eseu ceva mai consistent. Şi totuşi, nu vă puteţi închipui câte emoţii m-au încercat în aceste zile de octombrie, când i-am reluat cărţile şi m-am gândit să scriu un al treilea articol, sintetic şi poate mai complex decât precedentele, după cum sper, care totodată să ţină loc şi de adâncă reverenţă în faţa filosofului, la împlinirea unui secol de viaţă.

Gânduri de început

M-am întrebat deunăzi în ce constă originalitatea, unicitatea filosofiei lui Mihai Şora. În practica fără poticnire, fără ascunzişuri, fără cruţare, dar cu îndrăzneală, temeinicie şi iubire a dialogului interior, curăţat de orice „deja spus”. A reuşit el, prin cele câteva cărţi (puţine, însă esenţialul nu se măsoară în numărul de pagini), să ducă la capăt o gândire, aşa cum fusese ea anunţată, programată, analizată în volumul de debut, Du Dialogue Intérior, apărut în franceză, la prestigioasa editură Gallimard, în 1947(3)? Răspund pozitiv. Opera sa a luat drumul bulgărelui de zăpadă, fiecare volum contribuind cu un strat substanţial. De la abia amintita carte de debut, în care explica, cu o maturitate demnă de orice mare gânditor, „propunerea” lui de filosofie, la exersarea şi înaintarea în dialogul interior cu Tânărul Prieten (TP), în Sarea pământului(4), apoi şi cu Devotatul Amic (DA), în A fi, a face, a avea(5) şi Clipa & timpul, până la dialogul generalizat din eu & tu & el & ea sau dialogul generalizat(6). Dar ce spun? Mihai Şora nu a făcut cărţi, nu le-a construit, ci le-a născut, le-a scos din sine, un cuvânt după altul, gând cu gând, întrebare şi răspuns, carte după carte. „Naşterea textului e o naştere îndelungă”(7), pentru că e o naştere de sine. Şi naşterea de sine este cea mai grea între toate.
Da, acesta este extraordinarul din spectacolul gândirii oferit de Mai Ştiutorul (MŞ), felul în care a reuşit să-şi rămână fidel, de la primul la ultimul rând, să descopere gândurile din sine, să le aducă la suprafaţă, să le privească de-aproape, să le mărunţească, apoi iar să le înghită, dar numai după ce au fost bine mestecate şi gustul lor reţinut pentru totdeauna. Pentru că Mihai Şora este, asemenea poeţilor, un om care se hrăneşte din cuvinte întrucât le iubeşte prea mult. De aceea şi refuză să se folosească de ele ca de nişte unelte. Refuză şi să „împrumute” din cuvintele altora. El scotoceşte în sine până le găseşte pe cele proprii, trăieşte bucuria întâlnirii cu ele şi, după ce le dă un sens, eternizându-le prin scris, le dăruieşte fără rest cititorilor săi. Căci „eşti cât te dărui”(8).
Mai Ştiutorul provoacă la un catharsis al minţii, la o dezintoxicare, o ieşire la aer curat din „cutele gândirii”, cu autorii şi locurile ei comune. Şora este un poet al filosofiei, fără însă ca „viziunea” poetică să-i înăbuşe ori să-i altereze cumva opera. Este poet în sensul în care poezia „refuză din capul locului să se angajeze pe terenul liniştitor al repetabilului, al previzibilului, al dinainte ştiutului. Ţinta ei este intimitatea fiinţei. Spre locul unde fiinţa e acasă, spre acel loc îşi îndreaptă ea paşii.”(9) Încă o dată, Mihai Şora iubeşte limba filosofiei sale pentru că e alcătuită din cuvinte alese personal, unul câte unul, după îndelungă chibzuinţă, astfel încât acestea au ajuns să se confunde cu sine, să zidească în sine un perete ontologic de care echilibrul ideilor şi sănătatea argumentelor se pot sprijini ca de un umăr prietenos.

Dialogul interior al lui Mihai Şora

Omul este […] o fiinţă a cărei acţiune de a rodi trece fără-ncetare prin proba dialogului interior, căci înainte de a ajunge la o expresie de sine însuşi care, adevărată fiind, să provoace adeziunea totală a fiinţei sale, va trebuie să perceapă îndeaproape sunetul gol al tuturor falselor roade cărora le va fi acordat uneori adeziunea sa parţială şi ezitantă, pentru a fi apoi în drept să le respingă irevocabil în neantul din care au apărut şi cu care se confundau în mod esenţial. (10)

Nu întâmplător, consideram altădată că opera lui Mihai Şora se întâlneşte esenţial cu cele semnate de Nicolai Berdiaev, Karl Jaspers, Gabriel Marcel sau Hans-Georg Gadamer, autori care au identificat arzătoarea problemă a umanităţii cu indisponibilitatea tot mai accentuată a indivizilor pentru comunicare, cu relaţionarea deficitară, şi care au propus, deopotrivă, soluţii de conservare a dimensiunii spirituale a fiinţei umane. Trăim, şi nu mai este cred o noutate pentru nimeni, un timp al dominaţiei pragmaticului. Dorinţa acumulării de bunuri este în plină expansiune, simţul posesiei a devenit maladiv, suntem tot mai puţin interesaţi de „a fi” şi tot mai pasionaţi de „a avea”. Însă, atâta vreme cât mai sunt câţiva oameni care, protejându-şi viaţa lăuntrică, cultivând-o, rămân disponibili întâlnirii cu acel „tu” necesar relaţiei, înseamnă că nu e totul pierdut, ba chiar câte ceva cu putinţă de salvat.
Disponibilitatea pentru dialog reprezintă totuşi un „dat originar”, „creator de destin”. La Mihai Şora, ea s-a prefigurat de foarte devreme, din copilărie. Neliniştile s-au constituit pentru el într-un „vector” ce l-au pus pe o direcţie anumită, i-au descris treptat un drum şi i-au arătat că are o datorie de dus la bun sfârşit. A existat în sine o dimensiune „precondiţionată” a temelor metafizicii, de care nu a trebuit decât să devină conştient. Din momentul în care obiectul căutării a fost identificat, calea spre liniştire s-a deschis şi a înflorit. Curiozitatea pentru cunoaştere, pentru întâmplarea vieţii a existat de asemenea, ca un fel de har, nu stârnită de ceva, nu dobândită.
Surplusul omului, diferenţa lui între celelalte creaturi e dialogul, este şi prima lecţie pe care cititorul o primeşte de la Mihai Şora. (Arborele nu întreţine un dialog lăuntric, „un fag nu se dă niciodată stejar”(11), nu-i este înscrisă în fire dedublarea.) Căci numai existenţei omului i se potriveşte amestecul de fiinţă şi ne-fiinţă. Omul singur cunoaşte căderea, iar căderea devine aşadar condiţia suficientă a dialogului interior. (Pe lângă discursivitate, care se constituie ca o condiţie necesară a acestuia.) Şi atunci: „Omului îi revine sarcina de a încerca să dilate natura decăzută, acest embrion de fiinţă care este punctul său de plecare, într-o asemenea măsură încât ea să coincidă cu limitele sale atribuite dintotdeauna, până când ea va ajunge în sfârşit la propria ei plenitudine – şi să o transforme astfel în natură pură, ridicând-o la nivelul exigenţelor sale.”(12)
Tot în sălaşul conversaţiei poţi ajunge la plenitudine, fie că aceasta se conturează în urma unui demers lăuntric, printr-o privire care explorează în adâncimile personale, fie printr-o ieşire fructuoasă spre celălalt. În fapt, orice reflecţie pretinde necesar ca înainte de monolog să iei o poziţie diferită de a ta, astfel încât dialogul se distinge ca primă fază a oricărei vorbiri cu tine însuţi, un pas pregătitor pentru ilustrarea în scris a unei concluzii. Dialogul apare ca un joc dublu, de confruntare, dar şi acceptare, o întâlnire vie care are menirea de a te scoate pe tine şi de a-l scoate şi pe Celălalt din standard, o modalitate de îmbogăţire personală şi de singularizare. Un creator caută deschis întâlnirea cu celălalt, deţine disponibilitatea afectivă de a sta de vorbă, direct sau prin intermediul lecturii, fapt care-i poate prilejui o nouă întâlnire cu sine însuşi, iar şi iar.(13)

Filosofia în V

Mihai Şora practică o filosofie a conjuncţiei, care funcţionează după logica verticalei, adică a intimităţii şi disponibilităţii (verticala fiind chiar legea Universului, sau legea Firii(14)), nu a disjuncţiei, centrată pe logica orizontalei, a exteriorităţii, care impune adesea şi pierderea de sine. Gândirea în V, deci gândirea pe verticală, spre centrul substanţial al fiinţei, pretinde o căutare de realizare a proiectului personal, prin explorarea adâncimilor proprii, pe de o parte, şi prin ieşirile cu rod către celălalt, pe de altă parte. Disponibilitatea, căutarea unui „tu” pentru intrarea în dialog este primordială căci numai astfel poţi descoperi persoana care te caută de asemenea şi care stă pitită în individul întâlnit chiar întâmplător, pe stradă.
În alte cuvinte, explică mai bine Mihai Şora, în Despre toate şi ceva în plus (de vorbă cu Leonid Dragomir), deşi există o exprimare de tip monologal, nu există şi o gândire de acest tip, întrucât pe fiecare treaptă a reflecţiei trebuie să pui în joc două personaje – îşi face loc astfel în înţelegere şi conceptul de Unu multiplu, Unul care îl presupune în sine pe Celălalt întrucât n-ar putea să se dedubleze altminteri – care-şi apără cu străşnicie punctele de vedere, care trebuie să aleagă şi să decidă între un „da” şi un „nu”, între o întrebare şi alta, între un argument şi altul(15). Altfel nu poţi ajunge la esenţa unei problematici, nu cobori pe verticală, în „V”, în dimensiunea profundă a sinelui şi existenţei personale, la acel miez-orizont de care vorbeşte Mai Ştiutorul în Clipa şi Timpul.
Drumul spre fiinţă este esenţial, este un drum care nu te disipează, ci dimpotrivă, te adună într-un punct, în centrul tău substanţial. „A fi” impune însă o stabilire „pe metereze”, o poziţie pe care o atingi cu greutate (dintr-o situare corectă în acest loc geometric al orizontalei) şi unde reuşeşti să te menţii doar printr-un efort relevant şi susţinut. Mult mai uşoară, şi mai frecventă, este „căderea” ontologică din „a fi” în „a avea”, decât calea inversă, a „saltului ontologic” din „a avea” în „a fi”, calea „readunării în nucleu”. Şi, da, mărturiseşte Mihai Şora, fiecare lucru luat în posesie anunţă o cădere, fiecare obiect care se adaugă avutului personal diminuează şansa omului de împlinire, fiecare nouă achiziţie strâmtează calea spre plenitudinea fiinţei(16). Libertatea umană se manifestă, de fapt, mai des spunând „nu” propriei meniri, căci proprietatea este atractivă, iar alegerea ei simplă, la îndemână, comodă.
Dialogul, ca ieşire din sine către Celălalt, urmează două modele: unul al comunicării, care este orizontala, şi altul al comuniunii, adică verticala. Comunicarea e de tip practic, e clară, presupune un cod comun, în termeni bine definiţi, cunoscuţi de participanţii la conversaţie. Comuniunea, în schimb, dispune de un cod implicit, care-şi află locul în „V”, în punctul central, de jos, unde se petrece o stranie coincidenţă a contrariilor. De data aceasta, interlocutorii trebuie să se situeze cu esenţa în adâncime şi cu particularităţile spre vârf. Dacă o comunicare poate fi posibilă mereu între oamenii care stăpânesc acel cod explicit, comuniunea poate înceta când unul din cei doi nu mai are disponibilitatea de a se menţine în centru, când unul trădează sau uită libertatea şi graţia acelui „a fi” comun(17).
Conversaţia impune admiterea diferenţelor, „tu” devine un eu anume pentru mine când stă în faţa mea şi îmi spune de asemenea „tu”. Dialogul cu Celălalt este o acceptare implicită a faptului că omul cu care intri în vorbă are o idee a lui, iar dacă de unul singur nu o identifică, îl poţi ajuta. Trebuie să-l determini pe interlocutor să „viseze”, să „distileze” o idee până când devine cu totul a lui. În plus, cum nota MŞ în Clipa şi Timpul, „preaplinul Întâlnirii nu se poate să nu se reverse; să nu iradieze. Aureola se transmite întotdeauna.”(18) Şi se transmite printr-o „venire în întâmpinare”, în care Celălalt reface propriul drum, acum şi din perspectiva comunicării cu ideile celui care l-a scos pentru o clipă din cotidian şi l-a făcut să fie. Astfel de întâlniri esenţiale, completează Mihai Şora, te fac să fii din plin şi să ştii, totodată, că eşti.
Repetând întrebarea Devotatului Amic, cea care deschide Clipa şi Timpul. „Mai suntem oare în stare, după atâta amar de vreme irosită în cotidianul cel îndeobşte […] să ne abandonăm acelui plonjon […] spre propria-ne rădăcină?”, şi răspunzând prin cuvintele Mai Ştiutorului, că nu e „o treabă de fiecare zi”, ci privilegiul unor clipe care deschid orizontul proiectului propriu, continuu, în linia dialogului lor, spunând că lucrul cel mai important în existenţă este ajungerea la acel miez-orizont, cel neidentic cu noi, care menţine o latură transcendentă, o capacitate de a ne depăşi, de a ne prelungi în afară, în atingerea comuniunii cu Celălalt, de la semenul pe care-l recunoşti ca făcând parte din aceeaşi familie de spirite cu tine până la rezonanţa universală cu oamenii.
Pe această cale, cel mai important este ca individul să nu se piardă pe sine însuşi pierzând verticala, el trebuie să o exploateze, însă fără ca aceasta să se transforme într-un turn de fildeş care îl face opac la orizontală, la concret. Pledoaria filosofului este, cum spuneam, pentru conjuncţie, „şi…şi…”, căci ea te duce cu adevărat departe, nu alternativa. Pe de altă parte, a te lăsa furat în întregime de către orizontală este „fatal” şi se constituie într-o reală problemă a lumii actuale. Omul contemporan caută orbeşte o plenitudine pe care simte că a pierdut-o, pe care nu o percepe clar şi nu ştie să o identifice. Fără o minimă reprezentare pe verticală dispare şi rostul înaintării pe orizontală, nu mai ai cum să vezi armonia, frumuseţea acţiunilor tale. Lumea este un miracol pe care-l treci cu vederea, îl uiţi în graba de a aduna tot soiul de utilităţi. O rămânere cu rădăcinile în clipele fondatoare ale existenţei te poate doar salva(19). „Eşti, aşadar, numai în măsura în care izbuteşti să destrami pas cu pas stratul de avuţie […] care pas cu pas se ţese în jurul tău.”(20)
E un proiect realizabil în „trepte ale fiinţării”. Rezolvarea problemei-miză în Clipa şi Timpul este posibilă aşa, din aproape în aproape, de la om la om, prin trezirea fiecăruia la sine însuşi. Punctul de pornire în acest proiect al umanităţii este augmentarea deschiderii individuale spre ceilalţi, astfel încât fiecare să îşi dorească să descopere în cel din faţa sa pe „«aproapele» său unic şi de neînlocuit”(21). Pentru derularea acestui proiect trebuie interes de lungă durată, dată fiind „situaţia-limită” în care se găseşte umanitatea. Trup şi suflet, trebuie să te dedici lui, deşi, în acelaşi timp, e necesară păstrarea unei distanţe, pentru a vedea clar cum poţi treptat să perfecţionezi comuniunea ta cu semenii. În alte cuvinte, problema umanităţii este problema fiecărui individ în parte, iar rezolvarea ei trebuie pusă pe roate în felul unui gest al datoriei noastre faţă de faptul că suntem oameni şi trebuie, prin urmare, să ne menţinem umanitatea.

Filosofia e viaţa

Mihai Şora este o dovadă că trăirea şi filosofia se pot întâlni atât de îmbucurător că sfârşeşti, cititor fiind, prin a le vedea doar îmbrăţişarea. Este un autor situat în terenul cert al imediatului, din care poate fi cules direct, cu mâna, verbul „a fi”. Şi cu asta unde ajungem? „Ajungem unde suntem de la bun început. Doar că mai bine împlântaţi în propriul nostru orizont: aici-acum-aşa”.(22)
Mihai Şora e filosoful solidar cu sine până la capăt, pentru care întâlnirile şi întâmplările survenite în durata lui temporală, care s-au alcătuit într-o comuniune de spirit, în bucuria reunirii, nu au făcut decât să „cadă” în destin. Şi continuă să se adune, să „cadă”. Deschiderea spre dialog, îndemnul pe care-l oferă prin propriul exemplu, de a aduce spre cultură şi descoperire de sine tinerii anonimi, ajutându-i să-şi găsească propriul nume, încercând deopotrivă să ridice nivelul cultural al comunităţii în care trăieşte, ar trebui să facă din Mihai Şora un maestru la care am putea fi mult mai atenţi. Un maestru care ne învaţă cum să dezvăluim şi să reţinem savoarea vieţii, cum să gustăm din „sarea pământului”, cum să ne înfruptăm din bucuriile felurite ale verbului „a fi”. Căci pentru Mai Ştiutorul nostru a fi este „un sentiment de plenitudine, căruia un nume mai potrivit decât acela de BUCURIE nu i-am putut, nu-i pot, nici nu i-aş putea găsi vreodată.”(23) Bucuria ca între operă şi autor să nu existe diferenţă, rest, Bucuria ca filosofia, aşa cum preciza încă de la prima carte, să fie „descoperită şi arătată”, Bucuria de „a exista” adică de „a se afla în întregime în sine”.

Note:

1. Mihai Şora, Despre toate şi ceva în plus (de vorbă cu Leonid Dragomir), Editura Paralela 45, Piteşti, 2006
2.  Editura Paralela 45, Piteşti, 2005
3.  Volumul a fost tradus apoi în limba română, de Mona Antohi şi Sorin Antohi, cu titlul Despre dialogul interior, la Editura Humanitas, Bucureşti, 1995
4.  Editura Humanitas, Bucureşti, 2006
5.  Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1985
6.  Editura Humanitas, Bucureşti, 1990
7.  A fi, a face, a avea, ed. cit., p. 129
8.  Ibidem, p. 138
9.  Sarea pământului, ed. cit., p. 171.
10.  Despre dialogul interior, ed. cit., p. 25
11.  Despre toate şi ceva în plus (de vorbă cu Leonid Dragomir), ed. cit., p. 100
12.  Despre dialogul interior, ed. cit., p. 105
13.  Despre toate şi ceva în plus (de vorbă cu Leonid Dragomir), ed. cit., pp. 93-94
14.  Clipa & timpul, ed. cit., p. 62
15.  Ed. cit, p. 56.
16.  Clipa & timpul, p. 59
17.  Despre toate şi ceva în plus (de vorbă cu Leonid Dragomir), ed. cit., p. 63
18.  Clipa & timpul, ed. cit., p. 39.
19.  Despre toate şi ceva în plus (de vorbă cu Leonid Dragosmir), ed. cit., pp. 60-62
20.  A fi, a face, a avea, ed. cit., p. 118
21.  Clipa & timpul, ed. cit., p. 103
22.  A fi, a face, a avea, ed. cit., p. 13
23.  Ibidem, p. 25