În ultima vreme, nu-mi dă pace problema creatorilor care întreţin iluzia unei posterităţi glorioase. M-am gândit la ea în repetate rânduri, am analizat-o în diferite contexte, aplicată la cazuri exemplare. Cu fiecare reflecţie însă, scepticismul meu creşte şi tot mai mult mă conving că doar de o iluzie este vorba. Dar e o iluzie din care nu vrem să ieşim, în care ne place cu adevărat să rămânem. E poate un fel straniu de a da sens existenţei încă în desfăşurare şi operei încă în facere. E poate şi o consolare, pentru a îndura mai uşor neajunsurile vieţii. Ne spunem în minte că suferim, dar într-o zi tot vom dovedi ceva, iar dacă nu atât cât trăim, sigur uşile posterităţii ni se vor deschide.
Dar câtă jale şi plânset curg în valea lecturii pustiite de populaţia umană? Ne lamentăm că tinerii nu mai preţuiesc „sfintele” noastre cărţi, nu le mai ridică statui celor ce scriu, nu dau un sfanţ pe actul creator, pe focul nostru lăuntric care ne consumă cu nesaţ. Scriitorii se citesc între ei. Şi mai sunt câţiva care au „obiceiul acesta nesănătos”. Însă cine renunţă la scris şi cine nu mai aşteaptă, pentru atâta lucru, succesul? Sperăm. Ne spunem că probabil nu vom avea fericirea să-l privim în ochi, dar „spiritul” nostru îl va întâlni atunci când va începe posteritatea. Suntem nişte romantici, credem că dacă altădată posteritatea unor „geniali nefericiţi şi neînţeleşi” a fost bună, şansele sunt aceleaşi pentru ca a noastră să fie. Nu sunt. Cum nici noi nu suntem Nietzsche sau Van Gogh(1).
Îmi cer iertare pentru tonul cinic de până acum. A fost numai o pregătire sufletească, întrucât adevărata „luptă” pe care vreau să o duc aici este mai dureroasă. Nu viitorimea mea, nici a dumneavoastră nu mă preocupă (puteţi respira natural!), ci posteritatea „galbenă” a lui Van Gogh. Nu-mi dă pace acel „a quoi bon?” cioranian, filosofic şi prea uman. Chiar a fost necesară o viaţă precum cea pe care a dus-o Vincent, atât de sfâşietoare, pentru a-şi merita posteritatea exemplară? Răspund negativ. Oricâte argumente am adunat pro-posteritate, s-au frânt ca nişte lăstari fragezi.
Am recitit de curând scrisorile către fratele Theo(2), singurul care a crezut în Van Gogh cât a trăit, ajutându-l financiar. Atâţia ani, Vincent a fost şi pentru mine doar un arhetip al boemului. Nu am trecut niciodată de masca pusă de viitorime, nici nu am înţeles vreodată cât de dură i-a fost sărăcia şi cât dezechilibru l-a ajuns din grija nenorocitei zile de mâine. Am avut abia acum curajul să-i înfrunt viaţa direct şi să mă doară cumplit vitregia ei. Am avut curajul de a mă afunda în autoportretele lui şi în suferinţa adâncă din ochii lor. Căci Van Gogh şi-a colorat propria viaţă, propriul suflet, abia apoi a trecut pe pânză frumuseţea şi durerea lumii, privirile deznădăjduite ale celor oropsiţi şi mâinile murdare ale ţăranilor mâncători de cartofi. A fost pictorul celor săraci şi nefericiţi („pictor de ţărani”, cum se autonumea într-o perioadă), dar, în pânzele sale, i-a scos treptat din întuneric spre lumina soarelui. Lucrările lui sunt asemenea florii-soarelui, întoarse uşor-uşor spre galben şi căldură.
Mi-am pus fireşte întrebarea dacă Vincent ar fi pictat mai prost de ar fi dus-o ceva mai bine. Nu cred. Să ne gândim la Picasso, ori Dali. Poate nu ar fi ajuns la ultimele capodopere, născute din răgazul dat de crizele de nervi, dar ar fi pictat altfel, altele. Nu, pentru un creator nu e necesară o existenţă nefericită, o soartă crudă. Nici Van Gogh nu credea. Nu se iluziona el nici cu visul unei posterităţi fericite. Era ancorat în viaţa de aici şi spera ca după multă muncă să ajungă apreciat, să înceapă să vândă. Îşi era sieşi cel mai exigent critic, şi-a urmărit cu stricteţe evoluţia în desen şi pictură, sinuciderea l-a prins departe de unde voia şi trebuia să ajungă. A muncit asemenea unui ţăran care îşi sapă pământul cu sârg, chiar dacă e obosit, bolnav şi flămând.
Van Gogh credea în sine, dar nu se slăvea pe sine. Nici nu se îndoia de sine pentru că tablourile nu i se vindeau. Era convins că are mult de lucru, că nu a ajuns cu pictura la nivelul dorit etc. Parafrazându-i cuvintele, era precum grâul, încă verde. Poţi spune că nu e grâul bun pentru că nu s-a copt? Considera fiecare pictor o verigă într-un lanţ al creaţiei, niciunul aşadar indispensabil. Dacă nu ar fi descoperit Vincent al nostru galbenul răvăşitor din pânzele ultimilor ani, l-ar fi descoperit în alt loc şi în alt timp, alt pictor. Să fi fost un fel al lui de a nu se amăgi singur? Nu s-a crezut genial şi habar nu avea că noi, posteritatea „deşteaptă”, îl vom apela cu numele acesta. S-a sinucis pentru că boala l-a luat prizonier undeva în miezul creaţiei, poate pentru că şi-a văzut astfel ratarea, şansele infime de a se mai putea redresa psihic pentru a-şi continua destinul artistic cum ar fi voit. Şi aici apar toate adjectivele pe care mintea noastră le asociază cu geniul şi cu romantismul: Van Gogh a fost neînţeles, singur, nefericit, a suferit enorm pentru ca astăzi să se bucure de o posteritate glorioasă. Aiurea.
Cu ce îl mângâie acum pe Van Gogh, cel care a trăit puţin şi s-a chinuit nepermis de mult, posteritatea lui galbenă? E Vincent fericit când în faţa nopţii lui înstelate pe Ron unei fete îi dau lacrimile? Nu i-ar fi făcut un nespus bine să se întâmple asta într-o zi oarecare din anul 1888? Şi atunci, care e sensul posterităţii care ni se pare că răscumpără nefericirea unei existenţe? De ce să fie nevoie de această punere în balanţă? Nu sunt decât nişte obişnuinţe de gândire, reminiscenţe romantice. Atât cât scrii, sau pictezi, simţi că dai rost unor ore, unei zile, unui timp. Fericirea unei vieţi înseamnă să îţi permiţi visul creaţiei şi să te poţi abandona lui. Înseamnă să munceşti pe brânci la opera ta numai pentru că simţi că e misiunea ta şi altfel nu poţi. Ceva dinăuntru nu te lasă. Nefericirea, sacrificiile, sunt detalii. Ne-necesare.
Luptele lui Van Gogh, cu familia, cu banii, cu foamea, cu nedreptatea, cu indiferenţa, cu lipsa de afecţiune etc., nu pot fi răsplătite acum, printr-o posteritate opusă vieţii. Vincent era un om nepregătit pentru aşa trai, era visător, cum sunt adesea creatorii, absorbit de lumea lui lăuntrică, nebun, dacă vreţi. A trăit într-o nelinişte continuă şi cu permanenta grijă că mai vine o zi şi iar nu va avea ce mânca ori cu ce picta. Avea dreptate Vincent, nu moartea e cea greu de înfruntat pentru un pictor. „Cât de tristă e viaţa!”, îi scria fratelui pe vremea când încă credea în sine. Apoi, a încetat să creadă. S-a sinucis. Puţin mai târziu, începea posteritatea deşteaptă, fericirea generală că a existat un pictor nefericit care a lăsat moştenire o operă genială, lăfăirea, de multe ori snoabă, în faţa pânzelor celui care a sfârşit nebun şi convins că e un ratat. A quoi bon?
Note:
- Pentru cei cărora le vine greu să creadă, le recomand o singură lectură: corespondenţa Rainer Maria Rilke-Boris Pasternak-Marina Ţvetaieva. Şi ca fir al Ariadnei să luaţi sentimentul admiraţiei şi să vă gândiţi apoi cum şi cât din el a mai rămas în vremurile noastre. Atât.
- E vorba de volumul Dragă Theo. Scrisori către fratele său, Vincent Van Gogh, selecţie, traducere şi note de Constanţa Tănăsescu, Editura ART, Bucureşti, 2012.