„Lăudat să fii, Doamne, pentru toate creaturile
și aparte pentru fratele nostru Soarele…”
În 1206, un tânăr în vârstă de douăzeci și patru de ani renunța la toate privilegiile și bunurile lumești pe care bogata sa familie i le-ar fi putut oferi și se așeza, în mod simbolic, gol sub mantia episcopului, pentru a se pune, astfel, sub protecția Bisericii și a puterii acesteia, iar nu sub cea a autorităților civile. Celebra scenă se petrecea în centrul orașului Assisi, iar protagonistul ei nu era nimeni altul decât fiul negustorului Pietro Bernardone, Francisc, cel care, datorită averii și poziției sociale a tatălui său, devenise încă de timpuriu conducătorul recunoscut – dar și extrem de vesel și petrecăreț! – al tinerilor din oraș; în 1202, participase la conflictul armat dintre Assisi și Perugia, fusese luat prizonier și închis vreme de un an la Spoleto, iar ulterior, în chip inexplicabil pentru unii dintre cunoscuții săi, a simțit chemarea lui Dumnezeu și a decis să se desprindă de regulile lumii oamenilor pentru a încerca să se apropie de cea divină. Unele dintre aceste amănunte, precum și multe altele, sunt cunoscute publicului – și nicidecum doar celui cititor! – din extraordinarele fresce realizate de Giotto. Căci se pare că Francisc însuși l-a invitat pe marele pictor Cimabue la Assisi, pentru a-i solicita să împodobească cu mai multe fresce pereții basilicii pe care o construise. Însă Cimabue a mers acolo, se spune, însoțit de Giotto, cel care va și executa, finalmente, lucrarea – o adevărată și emoționantă viață în imagini a întemeietorului Ordinului Franciscan.
Iar dacă Giotto a oferit propria sa versiune (una picturală) asupra întâmplărilor care au marcat existența zbuciumată a sfântului care putea vorbi cu Dumnezeu, dar și cu animalele și cu păsările, impresionant prin râvna sa într-ale credinței, dar și prin modestia lui și numit, tocmai de aceea, „Il Poverello”, Nikos Kazantzakis creează, în romanul Sărăcuțul lui Dumnezeu (apărut, la Editura Humanitas Fiction, în superba traducere a lui Ion Diaconescu, cel care a transpus la fel de inspirat în românește și celelalte două mari romane ale lui Kazantzakis, Hristos răstignit din nou și Ultima ispită a lui Hristos), aparent, o biografie a lui Francisc din Assisi. Încă o biografie a acestuia. Dar scriitorul grec dă, deopotrivă, o nouă expresie preocupării sale dintotdeauna, vorbind, cu mijloacele marii literaturi, chiar dacă acum într-un alt mod și deschizând alte perspective, despre lupta dintre trup și suflet, dintre materie și spirit. Totul este relatat din punctul de vedere al fratelui Leo, primul descipol al lui Francisc și confesorul lui, iar narațiunea implicată oferă cititorului un text marcat de tensiune, plin de suspans, liric și dramatic în egală măsură, de o expresivitate uluitoare de la început și până la sfârșit.
Scris în 1954 și publicat în 1956, cu un an înainte ca autorul său să se stingă, într-un moment când mulţi dintre scriitorii importanţi ai epocii (și încă și mai mulți dintre conaționalii săi) se ocupau deja aproape exclusiv de gestionarea şi administrarea gloriei literare, romanul Sărăcuțul lui Dumnezeu demonstrează nu doar extraordinara vitalitate artistică a lui Nikos Kazantzakis, ci, deopotrivă, încrederea pe care o are el, acum şi abia acum, în stăpânirea mijloacelor sale artistice. De altfel, printre scriitorii greci ai generaţiei sale, Kostas Hatzopoulos, Alexandros Delmuzos, Anghelos Sikelianos sau Kostas Varnalis, Kazantzakis s-a evidenţiat prin această lipsă de grabă şi prin aşteptarea deplinei maturizări a expresiei romaneşti, în stare să-l caracterizeze perfect. Şi a pornit, în acest inedit demers, de la convingerea pe care n-a ezitat să şi-o exprime în repetate rânduri, cea care caracterizează şi numeroase personaje ale sale: „Nimeni nu triumfă definitiv, căci viaţa e o încleştare fără de sfârşit în care ne luptăm cu toţii cu un Dumnezeu sau altul pentru a ne afirma propria libertate.”
Dincolo de subiectul în sine al acestui roman care relatează, în mare, viața lui Francisc din Assisi, așa cum este ea cunoscută din textele canonice, se întrevăd aspectele esenţiale ale întregii opere a lui Kazantzakis. Între acestea, mai ales înrudirea structurală a cărții de faţă cu Raportul către El Greco, dar, cel puţin în anumite pagini, şi cu Duşmănia fraţilor sau cu Hristos răstignit din nou. Poate mai cu seamă în ceea ce priveşte modul în care autorul însuşi se raportează la modelele pe care le-a avut şi de care a fost influenţat, de la Bergson la Nietzsche, fără a uita vreo clipă importanța spiritului profund al creștinismului – fie el apusean, fie răsăritean. Istoria existenței lui Francisc urmează cronologia, evidențiind, pe rând, descoperirea dificilă și dureroasă, marcată de numeroase momente de cumpănă și de îndoială, a vocației religioase, apoi despărțirea de tatăl său, dar și clipa de mare intensitate când tânărul primește binecuvântarea din partea mamei sale, Pica, cea care, la rândul ei, auzise chemarea divină cu ani în urmă. Ulterior, împreună cu câțiva adepți, Francisc va întemeia Ordinul Franciscan, cerându-i Papei Inocențiu al III-lea îngăduința ca membrii micii congregații să urmeze întru totul calea sărăciei. După refuzul inițial și după neîncrederea în harul călugărului zdrențăros și slab care îndrăznise să i se prezinte cu o astfel de cerere, papa are un vis în urma căruia înțelege că acesta e trimisul Domnului și cel care va salva, atât la modul propriu, cât și la figurat, biserica (și pe cea din Lateran, dar și Biserica Catolică a vremii). Urmându-i exemplul, după doar câțiva ani, frumoasa Clara Scifi, cea de care Francisc se simțise atras pe vremea când încă mai umbla pe căile omenești, părăsește casa părintească și renunță la toate bogățiile și privilegiile, devenind călugăriță, astfel înființându-se cel de-al Doilea Ordin Franciscan, al călugărițelor clarise. Francisc va ajunge și în Egipt, alături de cruciați, și, deși nu va reuși să-l convertească pe sultanul Malik al-Kamil, demonstrează că un dialog al religiilor e posibil – fiind mai mult decât necesar în acea vreme, când se credea că glasul armelor rezolva totul. Apoi, ca o încununare a vocației și a întregii sale activități, „Sărăcuțul” primește stigmatele, marca exterioară a perfectei sale identificări cu Hristos. Se întâlnește cu „sora Moarte” în octombrie 1226, la Porziuncola, unde, prin refacerea bisericii Sfântul Damian, începuse totul, avându-i alături pe discipolii săi, dar, urmând și aici modelul hristic, pe cele trei femei: sora Clara, sora Pica (mama sa) și fratele Jacopa (femeia care îl impresionase într-atât pe Francisc cu tăria ei de caracter, încât el îi spusese că are suflet de bărbat).
Unul dintre marile semne ale prozei lui Kazantzakis se regăsește și în Sărăcuțul lui Dumnezeu. Și anume, convingerea – deopotrivă a personajelor și a scriitorului – că, în ciuda tuturor posibilelor tristeţi, înfrângeri ori descurajări (iar cele pe care le experimentează până la capăt Francisc nu sunt deloc puține!), și în pofida oricăror încercări la care destinul sau Dumnezeu supun ființa omenească, mai bine zis tocmai pentru toate acestea, viaţa merită trăită. Şi nu oricum, ci cu dăruire, cu pasiune, ca permanentă celebrare a miracolului însuşi al existenţei omului pe pământ, ca sărbătoare de-a dreptul dionisiacă, prin muzică şi dans, şi nu prin cufundarea în aridul studiu. Deloc întâmplător, Francisc dansează și cântă în fața oamenilor, chiar dacă, la început, ei îl vor bate cu pietre și vor râde de el; e un altfel de Zorba, într-o altfel de lume, dar însuflețit de simțăminte asemănătoare. Descoperim, în asemenea momente, respingerea clară a strategiilor de retragere în paginile „terfeloagelor”, aşa cum numea tot Zorba, cu un dispreţ nedisimulat, cărţile tânărului său partener de afaceri și tovarăș de călătorie. În fond, avem de-a face, aici, transpusă la nivelul unui extraordinar text romanesc, cu ideea care l-a însufleţit pe Kazantzakis de-a lungul întregii sale vieţi: aceea a libertăţii şi mai cu seamă a nevoii de eliberare spirituală. Dar libertatea nu înseamnă, în Sărăcuțul lui Dumnezeu, așa cum se întâmpla, de pildă, în Zorba Grecul, lipsa oricărei temeri sau chiar, în ipostazele extreme, a oricărei speranţe (după cum sună epitaful lui Kazantzakis însuşi), ci devine o nuanțare a cunoscutei afirmaţii a filosofului musulman Averroes, în conformitate cu care „morala bazată pe teama în faţa pedepsei posibile sau pe speranţa deşartă a vreunei ipotetice recompense viitoare este nedemnă de marea creaţie a lui Dumnezeu şi, prin urmare, imorală.” Sigur, situaţiile în care este pus Francisc, la fel ca şi alte personaje ale operei lui Kazantzakis, cum ar fi Alexis Zorba, Constantin Paleologul, Prometeu sau Ulise, demonstrează, într-un mod deloc convenţional, că, uneori, există ceva chiar mai important decât libertatea: lupta pentru a o dobândi şi drumul ce duce la ea. În Sărăcuțul lui Dumnezeu, însă, libertatea, pe care Francisc o caută, reprezintă în primul rând eliberarea de sub puterea ispitei, de sub dominația instinctelor, o veritabilă căutare de sine, o questa în sensul cel mai deplin al cuvântului – calea și drumul care îl pot duce pe Francisc nu doar în împărăția lui Dumnezeu, ci și spre sufletele oamenilor. Dar și în străfundul propriului său suflet. Pentru că, vorbind mereu despre oameni şi călătorii, despre drumuri care duc în lume și care revin către suflet, relatarea Fratelui Leo din paginile acestei tulburătoare cărți reuşeşte să spună ceva cu adevărat esenţial nu doar despre implicaţiile iniţiatice ale oricărei călătorii (viaţa fiind, desigur, exemplul prin excelenţă!), ci şi despre descoperirea de sine, ca prag ultim al experienţei trăite de orice ființă omenească, fie ea și atinsă de harul sfințeniei, cum este cazul lui Francisc din Assisi. Și poate că, exact din aceste motive, în ciuda aparentei sale fragilități și a modestiei pe care și-o asumă, dintre toţi protagoniştii din creaţia scriitorului grec, „Il Poverello” ilustrează cel mai convingător preocuparea lui Kazantzakis pentru capacitatea omului de a se autodepăşi şi nu numai de a-şi transforma universul pământesc într-unul spiritual, ci de a se transforma pe sine însuşi, până la acel punct în care materia să nu mai difere deloc de spirit: astfel încât, purtând stigmatele, Francisc nu doar seamănă cu Hristos, ci îl întruchipează. Iar când predică în fața necuvântătoarelor nu doar repetă modelul lui Hristos, ci este acel Hristos gata să îmbrățișeze întreaga creație și toate creaturile, de la lupul din Gubbio la păsările cerului, cărora atât de frumos le vorbește: „Păsărelelor, surioarele mele, Dumnezeu, Tatăl păsărilor și al oamenilor, vă iubește mult și voi știți asta. […] S-a înserat de-acum, surioarele mele, vrăbiuțe, porumbei și rândunele, s-a înserat, mergeți să dormiți. Iar dacă v-a dat Dumnezeu harul să aveți vise, să dea Domnul ca astă-seară în somnul vostru s-o vedeți pe Preasfânta Fecioară a rândunicilor zburând deasupra cuiburilor voastre ca o rândunică mare.”
S-a discutat nu o dată despre posibile apropieri între Nikos Kazantzakis şi alţi autori şi, oricât de surprinzător ar putea să pară, unul dintre cei cu care, la o analiză atentă, autorul Raportului către El Greco are, probabil, cele mai profunde afinităţi este W. B. Yeats. Cei doi demonstrează aceeaşi mistică a permanentei căutări spirituale şi aceeaşi fascinaţie pentru călătorii – dintre care doar o mică parte sunt fizice. În plus, îi aduce alături şi ideea omului mereu consumat de flacăra unui ideal, de tentaţia absolutului şi de dorinţa de a depăşi condiţionările pământescului. De aici pasiunea şi patima – patimile – ce domină scrierile amândurora, dar şi noua dimensiune pe care scriitorul grec reuşeşte s-o dea vechii dialectici a păcatului şi a pedepsei. Pus uneori alături de marii romancieri ai secolului al XIX-lea şi comparat, în ceea ce priveşte viziunea epică şi suflul narativ, cu Tolstoi ori Dostoievski, sau raportat, alteori, la estetica modernităţii şi la proza lui D. H. Lawrence, datorită dominantei dionisiace care-i străbate opera, ori la scrierile lui Albert Camus şi Jean-Paul Sartre, pornind de la spiritul de alienare ce-i animă pe unii dintre protagoniştii săi, sau chiar la textele lui Jorge Luis Borges în ceea ce priveşte capacitatea de a analiza complicatele raporturi stabilite între adevăr şi ficţiune, între realitate şi iluzie (fie ea şi literară), Nikos Kazantzakis rămâne un scriitor imposibil de prins în vreo formulă critică simplificatoare, opera sa continuând să suscite nu numai interpretări dintre cele mai diferite, ci şi controverse dintre cele mai aprinse. Poate mai ales prin marile sale romane, Hristos răstignit din nou, Ultima ispită a lui Hristos și Sărăcuțul lui Dumnezeu.
*
De-a lungul întregii sale activităţi literare, Nikos Kazantzakis a fost influenţat de filosofia lui Henri Bergson, fiind interesat mai cu seamă de ideile filosofului francez cu privire la evoluţia creatoare. În fond, după cum a mărturisit el însuşi, ideea apariţiei Divinităţii ori a „trimişilor” divini în romanele sale, i-a fost inspirată, chiar dacă oarecum indirect, tot de Bergson, scriitorul pornind de la noţiunea bergsoniană de „élan vital”, acea forţă preexistentă care tinde să ajungă la un nivel superior de autodeterminare ori de conştiinţă. Dar pentru a fi vie, însufleţită în adevăratul sens al cuvântului, ea trebuie să coexiste cu materia, adică, altfel spus, să repună în discuţie – şi să facă acest lucru în mod permanent – întregul sistem dialectic. Din această perspectivă, abisul sau tăcerea deplină vor deveni, pentru Kazantzakis, simbolice pentru un soi de imens creuzet imaterial de unde, ulterior, acel elan vital din filosofia lui Bergson (şi Dumnezeul din opera lui Kazantzakis) poate reintra în lumea materială şi îi poate determina acesteia traiectoria ascensională. Conştiinţa de sine devine, la rândul său, principalul canal prin care curge spiritul, iar Kazantzakis va susţine, în consecinţă, că tocmai din acest motiv avem cu toţii datoria de a-l salva noi înşine mereu pe Dumnezeu pentru a preîntâmpina o stază perpetuă în care, altfel, condiţia umană ar risca să se instaleze.
Dialectica distrugerii şi re-creării străbate întreaga operă a scriitorului grec, ideile sale filosofice fiind, de altfel, formulate prin intermediul romanelor pe care le-a publicat – şi mai cu seamă prin intermediul acelora care aduc în discuţie, precum Sărăcuțul lui Dumnezeu, delicatele probleme ale relaţiei dintre credinţa creştină şi acţiunea umană propriu-zisă. Se întâmplă astfel şi pentru că, se ştie, Kazantzakis era profund legat de tradiţia creştină (e cunoscut episodul din propria sa biografie când a petrecut câteva luni de zile pe Muntele Athos, împreună cu Anghelos Sikelianos, în căutarea revelaţiei divine) dar, pe de altă parte, era şi profund convins că aceasta nu mai reuşea să rezolve marile provocări cu care era confruntată fiinţa umană în secolul XX.
Text marcat de jocul contrariilor şi opoziţiile aparent imposibil de rezolvat, Sărăcuțul lui Dumnezeu subliniază tensiunea crescândă dintre spiritul luptător şi tendinţa contemplativă, dar şi dorinţa comună care-i animă pe protagonişti de a-şi defini, oricât ar fi de dureros (sau de dificil) acest lucru, propria identitate. Că numele celui implicat într-un astfel de proces este Francisc, Leo, Clara Scifi sau Pica Bernardone este, poate, mai puţin important, esenţială rămânând nevoia lor de a afla, în cele din urmă, cine sunt cu adevărat – iar acest lucru se poate petrece doar prin raportarea la Celălalt, mai cu seamă când acest Celălalt e însuși Dumnezeu. De aici, desigur, şi predilecţia pentru alegorie a scriitorului grec, dar şi capacitatea sa de a se raporta la nivelul alegoric în cu totul alt mod decât o fac textele canonului religios. Şi tot de aici, fără îndoială, o extraordinară calitate a scriiturii lui Kazantzakis: aceea de a rămâne deschisă interpretărilor. Căci, dacă lecturile deceniilor trecute tindeau să descopere esenţa operei lui în depăşirea finală a tuturor opoziţiilor prin transformarea completă a materiei în spirit şi a trupului în suflet, cele mai recente merg într-o altă direcţie, subliniind deschiderea pe care autorul o păstrează în mod voit la finalul tuturor romanelor, convins că esenţială pentru condiţia umană este tocmai devenirea, înţeleasă ca permanentă redefinire şi reconfigurare a lumii. Astfel, cu toate că unele dintre textele lui Kazantzakis se încheie cu moartea – cel puţin fizică – a protagoniştilor, semnificaţiile nu sunt atât de simplu de descifrat, dacă avem în vedere, de pildă, doar cunoscutul final din Zorba Grecul. Zorba moare, se ştie, lăsându-și santuri-ul tânărului prieten. Însă acesta, în calitatea sa de narator, apreciind valorile în care crezuse Zorba, va alege, totuşi, mai degrabă să pună pe hârtie povestea, decât să trăiască plenar o existenţă aidoma cu aceea a dionisiacului său camarad… La fel se întâmplă, chiar dacă la un alt nivel, şi în Sărăcuțul lui Dumnezeu: „Neputincios îi era glasul, de parcă venea de foarte departe, de pe celălaltă tărâm, și am auzit: – Sărăcie, pace, dragoste… Îmi țineam încă răsuflarea să ascult. Nimic altceva. Și-atunci am căzut toți deasupra lui și l-am sărutat, înălțând cântec de jale. Chiar în această sfântă clipă, în care, aplecat în chilia mea, scrijeleam cuvintele din urmă și mă podideau lacrimile amintindu-mi de iubitul meu părinte, o vrăbiuță veni și bătu la fereastră. Avea aripile ude leoarcă, îi era frig. M-am ridicat să-i deschid și erai tu, părinte Francisc, în straie de vrăbiuță!” Devenirea înseamnă, pentru autor, perpetuu proces al reinventării, transformării ori contradicţiei. Sau chiar al (re)povestirii – iar acesta este un amănunt extrem de important.
Căci nu trebuie să uităm că, în Sărăcuțul lui Dumnezeu, confruntarea dintre materie și spirit, dintre trup și suflet, marea temă a lui Kazantzakis, este definită încă din Prolog: „Dacă am lăsat la o parte multe dintre cuvintele și faptele lui Francisc și dacă le-am schimbat puțin pe unele, nu am făcut-o din ignoranță sau din necuviință, ci din nevoia de a potrivi, cât este cu putință mai aproape de esența ei, viața cu legenda sfântului. Arta are acest drept. Nu numai dreptul, ci și datoria: să reducă totul la esență. Se hrănește din poveste, o asimilează încet, subtil și o transformă în legendă. Dragoste și evlavie și admirație pentru eroul și marele mucenic Francisc m-au stăpânit scriind povestea asta, mai adevărată chiar decât adevărul. Fiindcă pentru mine sfântul Francisc este modelul omului devotat, care, printr-o neîntreruptă și aprigă luptă, izbutește să împlinească cea mai înaltă datorie a noastră, mai înaltă și decât morala, și decât adevărul, și decât frumusețea: să transsubstanțiem materia pe care ne-a încredințat-o Dumnezeu și s-o facem duh.”
Scriitorul concepe scrisul nu ca simplu mediu de reprezentare, ci ca modalitate de a evidenţia legătura mereu dificil de definit dintre adevăr şi iluzie – fie ea şi una identitară – care îi afectează pe protagoniştii săi. Astfel că, dincolo de dimensiunea plină de curaj a acestora, mai cu seamă a lui Francisc, cel care nu se dă în lături de la nimic, nici de la sărăcia extremă, nici de la apropierea de leproși, recunoscându-i în aceștia pe Dumnezeu, se dezvăluie, la o lectură atentă, şi dominanta opusă: fragilitatea şi vulnerabilitatea fiinţei umane, chiar şi a celei alese, poate mai ales a acesteia. Francisc e adesea temător, sfâșiat între dorința de a atinge tărâmul divin și spaima de a nu fi în stare s-o facă, între tensionatul dialog cu Dumnezeu și posibilitatea unei existențe umane liniștite și lipsite de griji, poate alături de frumoasa Clara. Astfel că, în romanul de faţă sunt accentuate nu o dată tocmai ezitările personajelor, cum ar fi Leo, cel care nu se poate împiedica mult timp să viseze hrana îmbelșugată și tihna vieții domestice. Kazantzakis se dovedeşte, în acest fel, un autor extrem de modern, având marele curaj de a pune în discuţie însăşi structura aparent bine definită a realităţii şi de a o interpreta ca pe o creaţie profund subiectivă, în termenii proprii ai devenirii, aşa cum o înţelegea el. Pe urmele lui Nietzsche, scriitorul va chiar afirma că „Lumea este în întregime creaţia mea, căci toate cele văzute şi nevăzute sunt doar un vis înşelător.” Acest estetism radical prefigurează, fără îndoială, ceea ce va urma în proza secolului XX, în primul rând plăcerea de a inventa lumea prin scris, Sărăcuțul lui Dumnezeu fiind un text ce poate fi citit prin prisma celebrei interogaţii pe care autorul o va formula în Raport catre El Greco: „Există, oare, ceva mai adevărat decât adevărul? Da, legenda, căci doar ea dă un sens etern adevărurilor efemere.”
Nikos Kazantzakis, Sărăcuțul lui Dumnezeu. Traducere şi note de Ion Diaconescu, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2016