George Coşbuc, 150 de ani de la naştere

Aniversarea poetului din Hordou a prilejuit României literare un număr istoric, 41/2016, realmente de invidiat de orice publicaţie cu pretenţii de oglindă a realităţii noastre literar-culturale. Din reportajul dedicat evenimentului, aflăm că la Bistriţa, în preajma zilei de 20 septembrie, data naşterii lui Coşbuc, preţ de două zile a avut loc un ciclu de manifestări dedicate poetului, la care invitat principal a fost redacţia României literare. Echipei bucureştenilor, descinsă in corpore pe teren sub conducerea directorului Nicolae Manolescu, i-au răspuns la întâlnire personalităţi ale vieţii culturale şi eclesiale din Cluj-Napoca şi Bistriţa, „academicieni, profesori universitari, scriitori de calibru, înalte feţe bisericeşti”, dar şi, se vede din poze, un distins public. Feţele bisericeşti sunt ale Î.P.S. Vadului, Clujului şi Maramureşului Andrei Andreicuţ şi P.S Varlaam Ploieşteanul, reprezentatul Patriarhiei Române, cei doi ierarhi care au binecuvântat evenimentul, după cuvântul de deschidere al preşedintelui Consiliului judeţean, Emil Radu Moldovan. Organizatorul importantei reuniuni a fost, bineînţeles, Biblioteca judeţeană “George Coşbuc”, al cărei diriguitor motivat, harnic şi inspirat este, de puţin timp, dar cu efecte deja vizibile în viaţa cultural-spirituală a zonei, preotul, poetul şi editorul Ioan Pintea. Reportajul, de citit-privit integral în paginile revistei, notează succint, chiar prea, aportul fiecărui membru al echipei Rom.lit. la „filmul” Întâlnirii colocviale bistriţene, cu corolarul, demn de reţinut pentru cine are urechi să audă – şi în care stilul mesianic inalterabil al lui Gabriel Chifu este lesne de recunoscut: „a fost un dar, o surpriză mai mult decât plăcută, aşa cum au apreciat majoritatea invitaţilor, în alocuţiunile lor, şi un model de urmat de toţi managerii culturali şi administraţiile locale din ţară.” Cam atât despre sărbătorirea lui Coşbuc „pe teren”. În paginile revistei, citim articole la temă semnate, în ordine, de Nicolae Manolescu, Gabriel Chifu, Gabriel Dimisianu, Răzvan Voncu, Mihai Zamfir, Daniel Cristea-Enache, Sorin Lavric, Ion Pop, Simona Vasilache, Ioan Pintea – focusări de o diversitate ideatică şi stilistică delectabile, care mai de care mai proaspete, revigorante, mai vii, asupra vieţii şi operei lui Coşbuc. Nicolae Manolescu, într-o vervă analitică, mi se pare, de zile mari: „Imediat după 1900, în zorii modernităţii, poezia noastră se schimbă la faţă. Dintr-o poezie care frecventează nediscriminatoriu toate speciile, ea devine una exclusiv lirică. Ceea ce deosebise până atunci poeticul de prozaic era versul măsurat prozodic, cu ritm şi rimă. Aproape pe neaşteptate, sub influenţa noii poezii franceze, prozodia este abandonată şi e nevoie de o altă marcă spre a distinge poezia de proză. Această marcă nu va mai fi una formală, ci una de esenţă, şi anume prin poezie se va înţelege lirism. Epicul, didacticul, dispar din acest motiv. Specii altădată la modă, poemul epic, balada, nu mai sunt omologabile. Sau se liricizează. Or, G. Coşbuc nu e un poet liric, fiindcă nu este unul subiectiv. Toată disputa în jurul ideilor lui a condus critica la câteva nuanţări interesante privind lipsa subiectivităţii lirice, dar n-a putut face din ele poezie lirică. G. Coşbuc nu se exprimă niciodată pe sine. Ideile lui sunt, s-a spus, mici scenete, reprezentări obiective ale unor persoane sau evenimente din satul de altădată. Unii au crezut că a pune pe seama poeziilor de acest fel ceea ce un estetician german numea lirica rolului, adăugând-o aceleia a eului sau a măştii, înseamnă a-l racorda pe baladist la modernitate. Însă G. Coşbuc nu joacă, el, nici un rol: iar fata din oglindă îl joacă pe al ei. De aceea am spus în Istoria critică a literaturii române că poetul năsăudean este el însuşi mai cu seamă când este un altul”. De dragul simetriei, să-i dăm cuvântul lui Ioan Pintea, care vorbeşte/scrie de la faţa locului: „Într-adevăr, Coşbuc a fost şi este încă, probabil, un autor iubit şi declamat de elevi, profesori, publicul larg. Prin aceste declamaţii, recitări, a rămas în conştiinţa celor mulţi. Eu însumi, în copilăria mea, în satul meu, un sat despărţit doar de un deal de Hordoul poetului, pentru prima dată l-am auzit rostit, cântat şi declamat pe Coşbuc şi, de-abia pe urmă, mai târziu, l-am citit. Oamenii de pe Someş, din părţile Bistriţei şi Năsăudului, îi declamă şi astăzi, din auzite, versurile, şi cred că în această zonă nu e un om care să nu ştie măcar un vers din Balade şi idile, din Fire de tort, din Cântece de vitejie. Unii, care l-au citit şi recitit, cred că pot să declame câteva strofe dacă nu chiar poezii întregi, chiar din Ziarul unui pierde-vară. Am putea spune că spiritul critic, şcoala şi un tip special de empatie populară îl fac pe Coşbuc să fie un poet popular, un scriitor, ca şi Creangă, care poate fi înţeles aproape de oricine, interpretat în nenumărate moduri de critici specialişti şi admirat necondiţionat de cei nespecialişti (N. Steinhardt, de pildă).”
Cum spuneam, o ediţie de colecție, de citit/recitit în întregime, sau, cu un elogiu din alte vremuri, de dormit cu ea sub cap, inclusiv de autorii de manuale – dacă această „tehnică de memorare” funcţionează şi cu laptopul, eu, unul, n-am încercat.