Nu demult viața publică românească a fost zgâlțâită de un început de polemică având ca temă predarea limbii latine în școlile din România. Ce rost mai avea limba strămoșilor noștri în epoca sofisticatelor tehnologii postmoderne, în care romgleza ține tot mai des loc de distincție intelectuală și de competență profesională. Până la urmă discuția a rămas cam în coadă de pește. Eu, cel puțin i-am pierdut din vedere eventualul deznodământ. Poate am obosit să mai urmăresc subiectul, poate una dintre părți a cedat, poate s-a ajuns la un armistițiu prin păstrarea statu-quo-ului în predarea limbii latine și clarificarea situației mai târziu.
În timpul studenției mele timișorene, unul dintre cele mai îndrăgite cursuri de către grupa de filologi din care făceam parte era cel de stilistică, predat de venerabilul profesor G. I. Tohăneanu. Profesorul ținea în paralel și cursul de latină pentru studenții înscriși la limbile clasice, iar această specializare a lui îmbogățea vizibil conținutul cursurilor noastre de stilistică. Versuri, în bună parte clasificate din punctul de vedere al interpretării semantice, aparținând scriitorilor noștri clasici, imagini bine fixate în mintea generațiilor de cititori, judecăți la care se părea că nu mai este nimic de adăugat, se umflau precum apele în timpul viiturilor atunci când profesorul Tohăneanu cobora în sens invers pe firul evoluțiilor lingvistice până la etimonul inițial. Orizonturile se lărgeau și se îngustau, formele deveneau variabile, genurile deveneau specii și speciile deveneau genuri, tot domeniul cunoașterii se îmbogățea pentru că nimic nu se pierdea atunci când vechile semnificații, unele pierdute în timp, își revendicau dreptul de a fi reluate în considerare. Profesorul intra într-un fel de transă, vorbele sale se transformau într-un soi de incantație, imaginația îi zburda în voie susținută de sensurile etimologice, uneori diferite de la o limbă la alta, poemele se puteau îndepărta binișor de interpretările consacrate (întotdeauna îmbogățindu-le, niciodată restrângându-le), iar noi rămâneam cel mai adesea cu gura căscată, nefiind siguri dacă în viteza demonstrației dascălul nostru nu a strecurat și niște sofisme de sprijin. Toate verificările ulterioare demonstrau însă că totul era perfect argumentat. Succesul lui G.I. Tohăneanu în epocă (începutul anilor ’80) a fost uriaș. La radio, în ziarul local, în volumele tipărite la editura Facla, fermecătoarele sale excursuri etimologice erau urmărite cu sufletul la gură și discutate ulterior cu toată însuflețirea de oameni cu pregătiri dintre cele mai diferite.
I. Funeriu este cel mai autorizat continuator al scrisului lui G. I. Tohăneanu în agitata noastră lume postmodernă. În anii studenției mele, lucra în universitate, dar în calitate de cercetător științific, fără să țină cursuri. Ulterior a urcat însă toate treptele învățământului universitar, a devenit la rândul său titular de rubrică despre „istoria câte unui cuvânt al limbii române” în presa cotidiană. De aici până la scrierea de cărți nu a mai fost decât un pas pe care I. Funeriu l-a făcut firesc, spre bucuria cititorilor săi, care îi scriu, îi pun întrebări, încearcă să îl corecteze atunci când este cazul. I. Funeriu i-a fost discipol lui G. I. Tohăneanu și acest lucru răzbate din fiecare rând al unei cărți precum Biografii lexicale. Ca și magistrul său este un împătimit al latinei, dar spre deosebire de acesta și un tot mai aprofundat cunoscător al limbilor moderne, neoromanice și germanice, pentru că, nu e așa, lumea s-a schimbat radical în ultimele trei decenii, iar sursele de îmbogățire a vocabularului vin din zone pe care G.I. Tohăneanu nu le-ar fi putut bănui în anii ’70-’80 ai secolului trecut. Și mai este o deosebire fundamentală care este tot în favoarea lui I. Funeriu. G. I. Tohăneanu avea mereu o solemnitate a textului. Exemplele sale erau luate aproape fără excepție din operele marilor clasici. În pofida faptului că omul G. I. Tohăneanu era unul total lipsit de morgă, de multe ori scandalos de abordabil în relațiile cu cei din jur, erudiția profesorului era în măsură să intimideze, să inhibe dialogul cu cititorii săi, speriați ca nu cumva, involuntar, să-și dezvăluie propriile limite. I. Funeriu, în schimb, a înlocuit solemnitatea demonstrației cu un spirit colocvial, plin de ironie și umor, cu exemple extrase din viața cotidiană și din limbajul curent, și cu povești de viață lămuritoare, aflate de multe ori la limita prozei. Totul în scrisul său îndeamnă la dialog, solicită întrebări din partea celor de pe margine care, încurajați, nu ezită să ceară detalii, să propună alternative de interpretare sau chiar să îi facă reproșuri. De multe ori în explicațiile sale, I. Funeriu face trimitere la evenimente politice sau sportive din stricta actualitate, clin d’œil-uri către cititor, pe care, cu siguranță acesta le percepe ca atare dând mai multă credibilitate întregii demonstrații. Un articol intitulat Lună și luni are un PS definitoriu pentru stilul colocvial, umorul și ironia care caracterizează scrisul lui I. Funeriu: „Luna era Mona în vechea engleză; așa se explică forma Monday, nu Moonday. Black Monday (lunea neagră) este o zi cu reputație malefică în Anglia. Lingviștii n-au găsit explicație credibilă pentru evoluția peiorativă a sintagmei. (Noi însă avem una politică pentru… marțea neagră, ziua în care parlamentarii noștri au vrut să-și subordoneze justiția.) Un prieten anglofil, cu umor, nu-i vorbă, mi-a furnizat totuși motivația: într-o zi de luni, în drum spre eșafod, un condamnat la decapitare a exclamat sec: „iată o săptămână care începe cam prost”… (p. 54)
Uneori, micile detalii lingvistice pot avea consecințe cât se poate de concrete. Povestește I. Funeriu o întâmplare de pe vremea în care era lector de română la Universitatea din Strasbourg. După o liturghie a preotului român, a fost invitat de către acesta la masă. În timpul acesteia preoteasa și-a exprimat regretul că în Strasbourg nu se găsește nicăieri brânză telemea pentru a face o mămăligă cu brânză așa cum numai în România se mănâncă. Tânărul lector le-a promis că le face el rost de telemea și puțin mai târziu s-a întors cu brânza la care preoteasa visa de multă vreme. Raționamentul lui merită reprodus fie și pentru posibilitatea lui de a vă fi de folos într-o situație similară: „Știam că în românește, cu câteva puține excepții: măsea, mia, nea, nuia, stea, care sunt latinești: maxilla, agnella, nivem, novella, stella, substantivele care la forma nearticulată se încheie cu vocala a accentuată provin din turcă; și sunt destule. Iată, numai începând cu prima consoană a alfabetului găsim în dicționarele noastre: baclava, balama, basma, belea, beizadea, boia. Știam de asemenea că de la turci am împrumutat mulți termeni din domeniul culinar: acadea, baclava, boia, chiftea, ciulama, halva, musaca, sarma. Bineînțeles că din această listă – fără îndoială incompletă – nu putea lipsi mult râvnita telemea.” (p. 87) Firește, lingvistului nostru nu i-a mai lipsit decât să zărească firma unuia dintre multele magazine turcești de produse alimentare din Strasbourg. De cum i-a călcat pragul a fost invitat la o degustare gratuită de… telemea.
O etimologie la care nu m-am gândit niciodată este aceea a suavului verb a dezmierda. Totuși, originile acestui cuvânt, nu foarte greu de intuit dacă aruncăm o privire printre limbile romanice, nu sunt atât de grațioase, chiar dacă nu sunt lipsite de o doză de gingășie. Explică lingvistul I. Funeriu: „Totuși, dacă sondăm în trecutul lui (al cuvântului a dezmierda – n.m.) nu vom mai avea poftă să-l folosim din moment ce constatăm că provine din lat. merda (fr. merde, it. merda) care înseamnă, ne place sau nu, „excrement(e)”. Vasăzică, a dezmierda semnifică nici mai mult, nici mai puțin decât a curăța un bebeluș de excrementele proprii”. (p. 111)
Rareori mi-a fost dat să citesc o carte de lingvistică atât de seducătoare precum Biografii lexicale, de I. Funeriu. Scrisă dezinvolt, cu umor și ironie, cu trimiteri la stricta actualitate, fără morga specifică marilor universitari, cartea lui I. Funeriu este accesibilă unui public foarte larg, fără ca prin aceasta să facă vreo concesie rigorii științifice. O carte în care oricine găsește ceva de învățat. De citit, cu încântare și folos, de la prima până la ultima filă.
I. Funeriu, Biografii lexicale, Editura Brumar, Timișoara, 2016, 246 pag.