Și la Nichita Stănescu, și la Ioan Es. Pop, debutul editorial este cumva amânat și se produce relativ târziu: 27 de ani avea Nichita Stănescu în 1960, 36 de ani – Ioan Es. Pop în 1994. Debuturile la o vârstă „coaptă” sunt mai rare decât cele din prima junețe; ele implică o anume conștiință poetică formată ca atare și impunând răbdare, procesualitate, gradație, dacă nu moderație, în proiecția publică a liricului.
În ambele cazuri, contextul nu a fost dintre cele mai încurajatoare: în 1960, poezia noastră se afla încă în faza realismului socialist, iar la mijlocul deceniului ultim al secolului trecut, la câțiva ani de la Revoluția din 1989, interesul pentru poezie și pentru literatură se diminuase îngrijorător. Dacă, în 1960, spațiul public autohton resimțea lectura de poezie veritabilă ca pe o necesitate, în condițiile producției pe stoc de maculatură ideologică și de versificări rizibile cu material muncitoresc ori agricol (tractorul, strungul, abatajul, planul și depășirea lui, fruntașul în muncă, mulgătoarea erau elementele și personajele simbolice ale acestei „poezii”), în 1994, dimpotrivă, liricul era umbrit și depășit de politic, iar literarul juca un rol mult mai puțin important decât socialul.
În condițiile totalitarismului, arta devine pluri-semnificativă și necesară. Ea exprimă nu doar imaginarul artistului, ci și mesaje esențiale, chiar vitale pentru o comunitate deposedată de dreptul exprimării libere. Adevărurile sociale, politice, istorice sunt codificate de textele literare mai realiste sau mai parabolice, iar publicul recunoaște codul și valorifică suplimentar un text nu-numai-literar. Este motivul pentru care chiar și un poet ermetic, dificil, abscons precum Nichita Stănescu a înregistrat un succes uriaș cu lirica sa în cei douăzeci și trei de ani câți au fost de la debutul editorial la moartea lui. Complet diferită este situația lui Ioan Es. Pop și a oricărui poet român debutând după 1990, într-o societate liberă, în care literatura și poezia alunecă, din nou, acolo unde „le este locul”: spre rândul subțire al adevăraților consumatori de poezie, spre cei câțiva critici literari, profesori care au curajul să iasă din litera manualelor, studenți scriind ei înșiși versuri – în fine, un public restrâns, figurat de Călinescu prin cei doisprezece oameni de gust dintr-o epocă literară. Epoca istorică, fiind pluralistă, dislocă literatura din centrul simbolic al așteptărilor și aspirațiilor colective. Poezia redevine expresia individualului, a personalului, a intimului, așa cum fusese și pentru Nichita Stănescu (mai puțin pentru Sorescu; mult mai puțin pentru Adrian Păunescu) și cum continuă să fie pentru auto-centratul, obsesivul, post-bacovianul discurs liric marca Ioan Es. Pop.
Cei doi poeți din două generații în succesiune, dar atât de diferite (generația ‘60, a lui Nichita Stănescu și Marin Sorescu, generația ‘90, a lui Cristian Popescu și Ioan Es. Pop), sunt imediat recognoscibili în discursul care, încă de la primul volum, le poartă la vedere și în filigran semnătura. Versul lui Stănescu este „aerian” și abstract, fluid și volatil, liric și metafizic, apolitic și asocial, fără referent. Poezia lui Nichita Stănescu e transparentă și imaterială, nelăsând umbră. A lui Ioan Es. Pop, dimpotrivă, este apăsată și apăsătoare, crispată si tensionată, rulând obsedant traume mereu actualizate, adâncită în procese de conștiință și în tortură morală. Eul poeziei lui Nichita Stănescu este Poetul senin; al poeziei lui Ioan Es. Pop, omul chinuit.
Imaginarul poetic și unghiul particular al densificării viziunii vor da și forma de discurs poetic aleasă ori preferată în reprezentare. În timp ce elegiile lui Nichita Stănescu sunt profund lirice, poemele lui Ioan Es. Pop sunt epice și dramatice. Simbolul apare ca din întâmplare într-o desfășurare prozaică și într-un cotidian care, deodată, îl conține și-l multiplică. Morbidul, funebrul nu mai pot fi disociate și distinse de „firescul” tabloului „obișnuit” care le conține. Suferința este parte a traseului banal-existențial, moartea și viața stau împreună. Eul poetic, mereu în criză, se obiectivează și se reprezintă prin personajele ce apar și rămân în cadru. O suferință se exprimă și se potențează prin alta, pe un fond simili-realist în care apar subterane dostoievskiene.
La Nichita Stănescu, în schimb, nu numai elegiile sunt lirice și abstracte, impersonale, metafizice, ci și eul însuși, generatorul de sens și formă lirică al poeziei. Eul poeziei lui Nichita Stănescu e supraînălțat în raport cu biograficul, socialul, istoricul, chiar psihologicul și moralul pe care Ion Barbu le considera definitorii pentru poezia „leneșă”. Lirica lui Stănescu este una purificată. Să vedem două exemple ale felului în care doi poeți văd „ce nu se vede” și imaginează poetic în firescul lor, nu al nostru. Nichita Stănescu, în Elegia a zecea:
Sunt bolnav. Mă doare o rană
călcată-n copite de cai fugind.
Invizibilul organ,
cel fără nume fiind,
neauzul, nevăzul,
nemirosul, negustul, nepipăitul
cel dintre ochi şi timpan,
cel dintre deget şi limbă, –
cu seara mi-a dispărut simultan.
Vine vederea, mai întâi, apoi pauză,
nu există ochi pentru ce vine;
apoi gustul, vibraţia umedă,
apoi iarăşi lipsă,
apoi timpanele, pentru leneşele
mişcări de eclipsă;
apoi pipăitul, mângâiatul, alunecare
pe o ondulă întinsă,
iarnă-ngheţată-a mişcărilor
mereu cu suprafaţa ninsă.
Dar eu sunt bolnav. Sunt bolnav
de ceva între auz şi vedere,
de un fel de ochi, de un fel de ureche
neinventată de ere.
Ioan Es. Pop, în amicul:
se zvonește că-n oraș a apărut amicul, adevăratul amic.
și lumea se grăbește-ntr-acolo și pentru o clipă începem să credem
și noi. dar în piață e doar unul și mai fără rost, și mai jegos ca noi. iar ăla stă în mijlocul pieței cu mâna întinsă și zice că e amicul și lumea la cozi îl injură, pentru ca acum, de sărbători, astfel să apară amicul, adevăratul amic.
pe ăsta care își spune amicul îl știm și noi. umblă cerșetor de ani și ani prin cartierele mărginașe, și pe urmă vine să se-mbete și doarme pe unde-apucă – prea seamănă cu noi ca să fie adevăratul amic.
dar pentru că suntem sfârșiți și e seara sărbătorii și vrem să ne râdem
de ăsta, ne oprim, ne facem că-l ascultăm, îi dăm apă la moară și-l numim și pe el amicul, pentru că aici, pe malurile dâmboviței, toți devenim cu timpul amici.
Un poet spune întotdeauna mai mult, prin poezia lui, decât o poate face un critic literar care se aplică pe versurile ei. Doi poeți, nu mai puțin.
Conferință ținută la EuropaNova Festival. Cultures de l’Europe de l’est, ediția a IV-a, Bruxelles, 23-27 septembrie 2016