Câte ceva despre Hugo, autostrăzi și mall-uri

În ediția definitivă, din 1832, a romanului său Notre-Dame de Paris, Victor Hugo introduce trei capitole pe care, spune el, le-ar fi regăsit după publicarea textului, în edițiile sale anterioare. Unul dintre ele vorbește despre mutația fundamentală care are loc în secolul XV, odată cu introducerea și răspândirea tiparului. Hugo pare a crede că, vreme de secole, arhitectura a fost modul privilegiat de expresie a spiritului uman; asta până în secolul XV, când tipăritura detronează iremediabil arhitectura. Spune el: „[…] arhitectura a fost, până în secolul al XV-lea, principalul mod de exprimare al omenirii; […] în acest răstimp nu s-a ivit în lume niciun gând ceva mai complicat care să nu devină edificiu; […] orice idee populară, ca și orice lege religioasă și-a avut momentele ei; […] neamul omenesc, în sfârșit, n-a gândit niciun lucru important pe care să nu-l fi scris în piatră. […]
În secolul al XV-lea, totul se schimbă.
Gândirea omenească descoperă un mijloc de a se perpetua care nu numai că e mai durabil și mai rezistent decât arhitectura, dar e și mai simplu și mai la îndemână. […]
Invenția tiparului e cel mai mare eveniment al istoriei. E revoluția-mamă. E modul de expresie al umanității, care se reînnoiește total, e gândirea umană care leapădă o formă și îmbracă alta, e totala și definitiva schimbare a pielii șarpelui simbolic care, de la Adam încoace, reprezintă inteligența.” (traducerea îi aparține lui Gellu Naum).
Discutabilă și amendabilă sentința lui Hugo. În primul rând, ea păcătuiește printr-un exces de europocentrism, apoi, printr-o înduioșătoare, dar exagerată generalizare, în spirit romantic. Deși, indubitabil, apariția și, mai ales, răspândirea tiparului sunt echivalentul unei veritabile revoluții culturale, e discutabil dacă el sau arhitectura, înainte de el, au exprimat, chiar așa cum pare a gândi scriitorul francez, spiritul uman în plenitudinea lui. Apoi, sentința lui Hugo pare a avea acoperire doar dacă privește spațiul european; or, spiritul uman, cum am descoperit cu toții spre a doua jumătate a secolului XX și, mai apoi, în secolul XXI, acoperă realități mentale, culturale, geografice care exced cu mult zona continentului nostru.
Cu toate acestea, afirmația lui se încadrează în tiparul mental al secolului XIX. Vorbim despre un secol în care elitele credeau că națiunile au suflet, că spiritul uman poate vorbi pe o singură voce, că el este o relativ monolitică alcătuire, ce poate fi descifrată și interpretată. Pentru generația lui Hugo, și pentru alte câteva care se succed, cultura, în toată complexitatea ei, e reductibilă la paradigme fixe, care pot fi urmărite și interpretate. E greu de crezut că Hugo și-ar fi menținut afirmația dacă ar fi apucat să trăiască în vremurile noastre și dacă ar fi putut să-l citească pe Said, bunăoară.
Putem dezbate, totuși, nu ideea în sine exprimată de Hugo, ci convingerea care se ascunde în spatele ei; anume convingerea că spiritul uman s-ar exprima, în profunzimea lui, printr-o artă anume. Aproape că oricine și-ar dori să creadă într-o astfel de idee; dacă tendințele unei epoci, forma mentală a epocii respective, s-ar regăsi într-una sau mai multe forme de expresie (arhitectură, literatură, cinematografie etc.), atunci, odată identificată forma de expresie, s-ar putea face o analiză asupra direcției spre care se îndreaptă spiritul uman, asupra tendințelor sale, asupra aspirațiilor sale. Din păcate, oricât ar fi de frumos, noi, trăitorii secolului XXI, nu ne mai putem iluziona cu o asemenea idee. Spiritul uman se regăsește atât în pictura impresioniștilor francezi, cât și în forma de expresie artistică a unui Andy Warhol. Mai mult decât atât, în anii din urmă, el e susceptibil a se afla și în multitudinea de bloguri sau, pur și simplu, în banale comentarii pe rețelele de socializare. Hugo credea că, pentru a surprinde o lume, în liniile ei fundamentale, e suficient să-i privești arhitectura, până în secolul XV, și literatura, din secolul XV încolo.
În 1995, Marc Augé publică O introducere la Antropologia Supermodernității. El teoretizează acolo ideea de non-spațiu. Pornim de la premisa că spațiul, oricare ar fi el, influențează și definește mentalul. A sta ancorat într-o anume zonă (nu neapărat geografică) afectează modul în care percepi realitatea, modul în care privești realitatea. „Supermodernitatea”, însă, vine cu non-spații care sunt vitale pentru definirea mentalului uman. Bunăoară, autostrada, liftul, supermarketul, scara rulantă, metroul… sunt toate „non-spații” în care ființa umană tinde să petreacă din ce în ce mai mult timp. Întrebarea care se pune este: cum anume aceste „non-spații” ajung să afecteze ceea ce suntem noi, ca indivizi ori colectivitate?! Avem, deci, față în față, două școli de gândire. Cea reprezentată de pasajul citat din Hugo, care crede că, privind cu atenție către exprimarea artistică a spiritului uman, ajungem să îi înțelegem aspirațiile și cea care vorbește despre alienarea sau transformarea spiritului uman la interacțiunea lui cu banalele forme ale „supermodernității”.
Sigur că suntem, în mod firesc, tentați să credem că arta, produsul cultural, ne exprimă mai bine decât o banală autostradă sau sediul unui mall luxos. Să fie chiar așa?! Nu știu să existe studii sociologice care să-și propună a analiza factorii externi care definesc modul nostru de a gândi și de a ne comporta. Dacă ar exista, însă, risc să cred că am ajunge la următoarea concluzie: timpul fizic petrecut în muzee, citind o carte, mergând la cinematograf este cantitativ inferior celui petrecut în mașinile personale, pe autostrăzi, în lifturi, pe scări rulante ș.a.m.d. Suntem, deci, expuși, în existența noastră cotidiană, mai degrabă influențelor unui supermarket decât arhitecturii sau literaturii. Și atunci, dacă vreun Hugo al viitorului ar vrea să înțeleagă ceva despre noi, unde ar trebui să privească: spre ceea ce producem, artistic vorbind, sau spre ceea ce ocupăm ca spațiu?!
S-ar putea înțelege de aici că trăim într-o epocă a decăderii culturii și asistăm la apariția Omului Nou (nomina odiosa) pervertit, opozabil celui vechi, ceva mai profund. S-ar putea, deci, înțelege că Victor Hugo și Marc Augé au ambii dreptate, doar că se referă la timpuri diferite. Ar fi frumos… Să ne întoarcem la Hugo (și, prin el, la generații întregi de intelectuali care i-au împărtășit modul de a gândi). Dacă vreau să înțeleg spiritul uman de dinainte de secolul XV, ar trebui să privesc spre operele arhitecturale ale epocii, spune el. Bine, dar secolul XV, ca și secolele de după, e caracterizat prin existența unei infime elite și a unei mari mase de indivizi literalmente analfabeți. Catedralele Franței nu sunt „principalul mod de exprimare al omenirii”, cum spune Hugo, ci, cel mult, principalul mod de exprimare al unei elite. Același e cazul literaturii, după secolul XV. Spiritul uman, atunci ca și acum, presupune exprimarea generală sau măcar reprezentativă a speciei noastre. Or, oricât de dezamăgitor ar fi, ne vom simți obligați să acceptăm că în artă și-au găsit expresia voci mai degrabă singulare, sensibilități artistice mai degrabă particulare decât reprezentative.
Prin însăși definiția ei, arta exprimă particularul spiritului uman. Atunci când, programatic, ea aspiră la altceva, se transformă în ideologie. Regimurile totalitare (comunismul excelează aici) au încercat să transforme arta în vehicul de transmitere a unui mesaj colectiv. Sigur, demersul a fost, în parte, eficient, dar, în aceste cazuri, arta a încetat să mai fie artă. Așadar, atunci când arta rămâne ceea ce ar trebui să fie, ea nu poate servi drept obiect de observație asupra unei întregi societăți, asupra unei întregi epoci, asupra unui anume tip de mentalitate. Ea nu spune mai nimic despre societate (sau nu de una singură, în orice caz) ci exprimă o singularitate. O epocă, un secol, o națiune nu se pot exprima, în ceea ce au ele mai reprezentativ, prin artă, așa cum pare a crede Hugo, ci printr-o multitudine de forme de expresie alternative, unele aproape vulgare, precum „non-spațiile” lui Augé. Citindu-l pe Dostoievski nu suntem mai aproape de „sufletul rus”, cum se crede adesea, ci mai aproape de sufletul lui Dostoievski, la fel cum, privind la Monalisa, nu vom înțelege ceva fundamental despre spiritul european al secolelor XV-XVI (care, între noi fie vorba, nici nu prea exista), ci, cel mult, despre sensibilitatea artistică a lui Da Vinci.
Abia în straturile lui de adâncime și coroborat cu date sociologice, lingvistice, istorice, statistice etc., obiectul artistic poate spune ceva despre societate. Mitul, spre exemplu, ne poate deschide o fereastră către înțelegerea unei lumi. Doar că mitul nu este apanajul exclusiv al artei. El poate fi urmărit, transversal, în toate domeniile de activitate ale unei comunități umane, de la economie la statistică, de la obiceiurile alimentare și până la rutina zilnică.
Sigur că a denunța ideea că spiritul uman se exprimă, în ceea ce are el fundamental, în artă, echivalează cu imensa deziluzie pe care o trăim atunci când aflăm că Moș Crăciun nu există. E inconfortabil să acceptăm că el, spiritul uman, este o sumă onestă a înălțărilor și căderilor noastre, a momentelor noastre de grație și a momentelor noastre de rătăcire sau abjecție. Un panopticum al speciei noastre, însă, e incomparabil mai complicat, mai alambicat decât o simplă însumare a artei pe care am reușit s-o producem pe această planetă până la momentul de față.