Publicistica, Opere X (1935-1940), de Ion Vinea, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Editura Muzeul Literaturii Române, 2016, 470 p.
„Cine contează pe existenţa, în umbră, a unei Germanii democratice, umanitare şi pacifiste îşi face o primejdioasă iluzie” – scria, în 17 ianuarie 1935, în Facla, Ion Vinea. Flerul politic, expresivitatea şi acurateţea stilului jurnalistic fac loc, pe alocuri, şi unei înţelegeri ironic-empatice a schimbărilor vederilor politice individuale, cum s-a întâmplat cu „avatarurile” lui Panait Istrati: „Dar cazul Istrati trebuie urmărit cu omenească simpatie şi urări de reuşită, în sfârşit, definitivă, tocmai pentru că individul, ca să trăiască, este nevoit să treacă prin teribila experienţă a avatarului. E cel mai mare supliciu pe care îl îndură omul Istrati în clipa când publicistul din el este atât de anesteziat prin efort, încât nu-şi dă seama nici unde a ajuns, nici încotro se îndreaptă” – nota Vinea într-un articol apărut cu nici trei luni înainte de moartea lui Panait Istrati (iar Elena Zaharia-Filipaş şi Magdalena Răduţă, cele cărora le datorăm această ediţie critică, notele şi comentariile, precizează următoarele: „Contestările şi injuriile îl vor urmări toată viaţa; la puţin timp după articolul lui Vinea, în februarie 1935, Henri Barbusse publică în ziarul Le Monde un atac dur, în care îl acuză pe Istrati că ar fi fost colaborator al Siguranţei. Soarta a vrut ca aceste critici să fie ultimele din viaţa dramatică a lui Istrati: bolnav grav, se va stinge după două luni, la 16 aprilie 1935.” ).
Acesta este cel de-al şaptelea volum de publicistică al seriei. Ion Vinea se pronunţă, în întreaga sa jurnalistică, asupra mai tuturor chestiunilor politice, culturale, sociale la zi. La zi atunci, dar departe de a fi fost soluţionate până în prezent.
Exit, de Iulian Moreanu, Editura Fundaţiei Culturale Libra, 2016, 198 p.
„La ţigănci” redivivus. Prezentul se preschimbă în trecut. Şi determină, fireşte, viitorul. Femeia urâtă este, într-o clipită, femeia frumoasă (cu sau fără lentile de contact). Fănica este Ştefania, cea care te poartă prin ţinutul magic în care totul poate fi bine. Sau rău. Erebus – dar sub altă aparenţă, binevoitoare şi incitantă. Ca Ştefania, cu puica ei intangibilă cu tot.
Copilăria este totul, pare a ne spune Iulian Moreanu prin romanul său Exit. Reveria este totul. Ori hăbăuca rememorare. Prezenţele sunt spectrale, derutante – bătrâna cu borcanele cu şerbet, bătrânul cu care ea nu îşi împarte zilele (ce alternează, nesmintit), ci îşi împarte numai casa din pădure. Până la înmormântarea fiecăruia dintre ei. Dorinţa de răzbunare a Fănicăi nu are limite, chiar îndreptată asupra unui homunculus (Neculuţă). Avertismentul şi cursa devin una. Mistere, întoarceri în timp, străpungeri năucitoare ale tunelelor temporale. „Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri”, cum s-ar spune. Enigme – poliţiste, până la urmă, ca să îi dăm tramei ceea ce e al Cezarului. Dar, până la ultimele pagini, indiciile vin năvală ori se regăsesc când şi când: cufere (unele în altele), prinţul florilor (Cristian), fierari şi iarba fiarelor, moşteniri, oprelişti, vise, o ţigancă frumoasă (Zorica), vrăjitorii, chei, alte chei, ape, apa vie însoţitoare, dezechilibre psihice camuflate, blesteme şi alte elemente perene, insidioase. Cum ar fi răimea, de pildă.
Exit – o carte despre plecare şi, poate, reîntoarcere. Căci Ştefania poate fi, de ce nu, Lunatica, faţă în faţă cu bătrânul lup.
Referinţele critice ale romanului sunt semnate de Mioara Bahna, Ani Bradea, Ionel Necula, Florin Dochia.
Chiriaşul secundei. Cronici, eseuri, comentarii, 2 vol., de Florin Şindrilaru, Editura Libris Editorial, Braşov, 2016, 152+272 p.
Din scrierile publicate în revista Astra, Florin Şindrilaru şi-a alcătuit această antologie, apărută în condiţii grafice deosebite, având referinţe critice din partea lui Alexandru Lungu („În fond, suita fişelor se constituie într-o adevărată micro-istorie a poeziei româneşti.”) şi Gh. Grigurcu („E o carte necesară, care umple un gol – e de mirare că acest gol n-a fost umplut până acum, printr-un gest similar, de-o aparentă simplitate vitală.”). Dacă scriitorul este numai un chiriaş al secundei de graţie, şi poetul cu atât mai mult parcă, este de precizat musai faptul că autorul îşi începe antologia cu Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, cu Grigore Ureche, Ion Neculce, Negruzzi, Kogălniceanu, Odobescu, Filimon, dar regăsim pe parcurs alte zeci de autori, peste 50: Panait Cerna, Aron Cotruş, Tristan Tzara, Arghezi, Camil Petrescu, Mateiu I. Caragiale, Pavel Dan, Cella Serghi, Marta Bibescu, Elena Văcărescu, Constantin Cubleşan, Andrei Bodiu, Ana Blandiana, Gabriela Melinescu.
Poezia este prezentă aproape fără întrerupere în viaţa cui o caută cu tot dinadinsul, chiar atunci când îţi propui să faci altceva, de pildă treburi domestice, cum ar fi zugrăvitul pereţilor: „Ochii îmi cad pe alocuţiunea lui Saint-John Perse cu ocazia primirii Premiului Nobel pentru Literatură. Citesc extaziat, în transă: «într-adevăr, orice creaţie a spiritului este mai întâi poetică în sensul propriu al cuvântului; şi în echivalenţa formelor sensibile şi spirituale, o aceeaşi funcţie se exercită, iniţial, pentru întreprinderea savantului şi pentru cea a poetului. Dintre gândirea discursivă şi elipsa poetică, care merge mai departe, şi de mai departe? Şi din această noapte originară în care bâjbâie doi orbi din naştere, unul echipat cu utilaj ştiinţific, celălalt asistat doar de fulguraţiile intuiţiei, cine se ridică deci mai curând, şi mai încărcat de scurta fosforescenţă? Răspunsul nu contează. Misterul este comun. Şi marea aventură a spiritului poetic nu îl cedează cu nimic deschiderilor dramatice ale ştiinţei moderne.» Imediat îmi apare Ion Barbu şoptindu-mi: vezi ce-i spuneam lui I. Valerian, că «există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde se întâlneşte cu poezia». Iar Saint-John: «Când mitologiile se prăbuşesc, în poezie îşi găseşte refugiul divinul…»
Merçi, monsieur Saint-John! Mulţumesc, domnule profesor Ion Barbu! Şi-Ţi mulţumesc, Doamne, că de-o viaţă mă îmbăiezi în poezie!
Când m-am ridicat, din poziţia ghemuită în care stăteam şi citeam, eram alb: în cap, pe faţă, pe mâini… Nu ştiu cine mă albise: poezia sau zugrăvitul.” – din revista Astra nr. 34, septembrie 2009.
Cât o mie de nopţi, de Monica Patriche, Editura Brumar, 2015, 96 p.
Ioan Es. Pop, prin prefaţa sa, girează această poezie a începuturilor, a trecerii către alt ordin, lăsând în urmă banalele unităţi-zeci-sute şi tinzând spre limanul care înseamnă altă paradigmă, stranie, fără precedent, fără legătură cu ritmul diurn, obişnuit, domestic: „Cred că nu forţez deloc când spun că, în cele mai bune pagini ale sale, cartea transcrie viziuni şi că nu metaforele, ci codurile în cheia cărora sunt sublimate experienţele primează aici. Scenariile se derulează ritualic şi însuşi discursul capătă pe alocuri accente biblice, peste care nu se poate trece fără nelinişte şi luare-aminte.” Florin Caragiu, matematician şi poet, ca şi Monica Patriche, remarcă aici Verbul care „apare în miezul existenţei cu un pas înaintea gândului, într-un elan nestăvilit de a-şi aminti lumina ce izvorăşte din trupuri.” O lumină proaspătă, venită din inimă, care urmează unui drum ce durează „cât o mie de nopţi”. O nouă religie, parcă: „2. Gesturi – copii părăsiţi într-o gară,/ pentru ei nu vin trenuri, nu pleacă./ Numele e o lungă tristeţe.// (…) Precum o nouă Evă, construiesc universul/ din alge./ Mâna se întoarce să mângâie. Tu eşti cu mine,/ dar eşti văzut ca o umbră; ca un zid/ pe care a fost pictat un chip cunoscut.// Copiii sunt cu gura deschisă, uimiţi./ Dinţii lor par sidefii, albi, adormiţi într-o ultimă/ lume. Strigătul lor disperat se lasă în stropi mari/ peste noi.// Totul cade în iarbă, la picioarele mele:/ trenuri – nori de metal – gândurile./ Alunec încet înspre somn, ca pe o mare de verde./ În inima Evei, copiii cresc din iubire…
„Nopţile iguanei”, „Jurnal politic sau Despre retragere”, „Femeie a amurgului” şi „Opt” sunt titlurile grupajelor de poeme, volumul cuprinzând şi referinţele critice semnate de Paul Aretzu şi Al. Cistelecan la volumul anterior de poezie al Monicăi Patriche, Seminţe de piatră.
Aroma păcatului divin, de Constantin Stoiciu, colecţia Epica, Editura Junimea, 2016, 250 p.
După scenarii la filme ca Dimineţile unui băiat cuminte, Filip cel bun şi alte cinci lungmetraje, după publicarea a patru volume de proză, Constantin Stoiciu fuge din ţară în 1981 – spre vest, cum era spiritul timpului, stabilindu-se în Canada. Din anii ’90 până în prezent i-au apărut zece romane, unele scrise mai întâi în limba franceză, şi a semnat frecvent cronici pentru publicaţii din România (Cotidianul şi Cultura). Drumul invers, spre est, spre România, îl aduce periodic, vară de vară, pe personajul cvasi-autobiografic al acestui roman, Angelo, tatăl Simonei şi fostul soţ al lui Carmen, într-o ţară în care jaful şi depravarea sunt singurele industrii care funcţionează la parametrii impuşi. Deşi nu este în mod exclusiv şi excesiv un roman politic, Aroma păcatului divin ne atrage atenţia, chiar de la început, prin motto, asupra spuselor lui Pier Paolo Passolini: „Nu există nimic care să nu fie politic.” Un „spectacol al vacuităţii”, al „sufletelor poroase”, soldat cu dispariţia enigmatică, la Bucureşti, a lui Angelo, un „înger al hazardului”, specialist cu vechime (în Montreal) în vânzarea de asigurări de viaţă şi de accidente, divorţat, „lejer şi insolent”, prieten din tinereţe cu Petrulea, de care îl leagă multe amintiri de alcov, dar cu care dezbate şi subiecte politice: „Petrulea rânjea şi hohotea înveselit şi misterios de tulburarea, credulitatea care loviseră poporul, legenda participării lui la evenimente era încă un zvon, nu putea să spună mai mult, şi Angelo l-a înţeles. L-a înţeles şi când a spus că guma de mestecat cu gust de eroism, de sacrificiu şi de cadavru de comunism era deja singura disponibilă pe piaţa discursului politic, a istoricilor porniţi să rescrie trecutul şi a intelighenţei oportuniste.
– O mestec şi eu când e cazul, a mai spus. Ştii cum se crede, viaţa nu face două parale dacă ai principii şi idei fixe, mori cu ele în braţe fără să te fi înfruptat cum se cuvine din deliciile la îndemână. Să nu-ţi imaginezi cumva că m-am schimbat de când ai întins-o, şi n-am să înţeleg niciodată de ce, orice mi-ai spune. îţi aduci aminte, a existat totdeauna o armonie între existenţa mea socială şi cea de bărbat. Am rămas la pute de la République, o dulce copilă pe lângă marile putori de azi ale naţiei…”
Constantin Stoiciu surprinde cinematografic, prin elemente precise, figuri din structurile puterii, din serviciile de informaţii, din anturajul direct al lui „Carol al III-lea” (preşedintele ţării), femei de tot felul (Viorica, Miruna, Anemone, Carmen), artişti agreaţi de diverse conduceri, precum şi legăturile dintre cei care se înhăitaseră, se pare, dinainte de a se da pe sticlă o Revoluţie cum a fost cea din 1989 sau măcar erau din aceeaşi stirpe, chiar dacă păreau diferiţi: Găbiţel (consilier de stat la Preşedinţia României), Sorinel, de pe la serviciile secrete, comisarul şef Şteflea, de la Secţia 1 Poliţie, atotputernicul şi intangibilul anchetator Petrulea din vremuri comuniste, notar cu notorietate acum, co-artizan al noii protipendade politice şi mentor al unor stagiare pe cinste, căci „dezastrele exacerbează libidoul”, iar dezastrul enorm, planetar, îl exacerbează şi mai şi.
Ioan Holban, care semnează o substanţială prefaţă, consideră că „roman politic şi, deopotrivă, roman al condiţiei umane, Aroma păcatului divin este unul dintre puţinele texte româneşti cu adevărat importante din stricta noastră actualitate literară.