Biblioteca română de poezie postbelică

La închiderea ediției primim la redacție cartea cu acest titlu vag borgesian, subintitulată ceva mai frust Experiențe și existențe poetice (Studii, eseuri, cronici pasagere), de Mircea A. Diaconu, Editura Universității Ștefan cel Mare, 2016, cu o prezentare pe coperta a IV-a semnată de Al. Cistelecan. Dintr-o ochire, îți dai seama, luând în calcul proporțiile monumentale (710 pagini, format mare): un eveniment editorial, de bună seamă! Din volumele anterioare, nu mai puțin de 18, plus volumul abia sosit, dacă am numărat bine, dar și din coloanele revistelor, în special Convorbiri literare și Bucovina literară, universitarul sucevean și-a croit în timp, de la debutul din 1997, o statură de comentator al fenomenului poetic contemporan, de primă importanță. Spun fenomenului poetic, căci poezia rămâne cumva dacă nu specialitatea de bază, feblețea criticului și istoricului literar Mircea A. Diaconu, chiar dacă cercetătorul cu acest nume a publicat într-un ritm alert, ca să nu zic amețitor, în cele două decenii, pe lângă volumele despre poezie, studii temeinice privind diverși autori precum Constatin Ciopraga, Ion Creangă, Calistrat Hogaș, Emil Cioran, I.L.Caragiale, sau curente și publicații, ca Gândirea ori Mișcarea „Iconar”. Într-un eseu-prefață cu titlul Câteva cuvinte introductive, autorul expune motivele pentru care volumul apărut acum nu este, și nici nu vrea să fie, o istorie. Luciditatea este a unui bun-simț îndelung cultivat: „Să scriu, așadar, o istorie a poeziei? Simplu spus, istoria e o narațiune (cu tot ce presupune acest concept) – bazată pe coerență și convergență, dar situată la granița dintre subiect și obiect, dintre lume și arhitect, o narațiune care creează sentimentul confortabil, al ordinii în haos. Că este o narațiune pe care o spun învingătorii (fiind ideologie și manipulare) e deja o altă poveste. Că trecutul (devenit fatalmente text) e un construct mental, de asemenea. Cu toate că deznodământul e încă incert – va fi în permanență astfel: doar suntem parte a narațiunii (…). Or, structura acestei cărți este mai degrabă consecința unui abandon. Un abandon fără orgoliu. O anti-structură. A folosit-o Gheorghe Grigurcu, nu știu dacă din simpla comoditate, în Poezia română contemporană. De la ea s-a revendicat anterior, mai ingenios și ludic, Laurențiu Ulici. În fond, ca toate celelalte, și criteriul alfabetic are avantajele și dezavantajele sale.” Foarte convingător, nu-i așa? Nu stau să număr aici câți poeți comentați încap între cele două coperți ale Bibliotecii române de poezie, șirul fiind impresionant, îl lăsăm pe autor să-și motiveze omisiunile, nu puține și, cum singur recunoaște, deloc insignifiante. Același bun-simț exersat este și aici de serviciu: „Criteriile după care anumite cărți de poezie sunt prezente în volumul de față nu sunt infailibile. Și nu e vorba doar despre gust, ci și despre hazard, arbitrar, etc. Lipsesc din cartea mea poeți la care mă întorc periodic, pe care îi prețuiesc, pe care îi citesc împreună cu masteranzii mei și despre care, totuși, n-am scris: Virgil Mazilescu, Ileana Mălăncioiu, Svetlana Cârstean, Leonid Dimov, Lucian Vasilescu, Teodor Dună, Mircea Dinescu, Geo Dumitrescu, Radu Stanca, Ion Caraion, dar și Ion Gheorghe sau Ion/Ioan Alexandru, Marin Sorescu sau Paul Vinicius. Și mai ales A.E. Baconski (…). Lista poate, firește, continua. Și lista aceasta, a celor absenți, ar putea face obiectul unei alte cărți, care pur și simplu ar putea-o invalida pe cea de acum. Sau poate numai ar completa-o.” Citind aceste câteva cuvinte introductive, te încearcă un pic, ca o umbră, regretul că ești și tu, cu una dintre cărțile tale, analizat în impozantul op. Dar umbra trece, cuvintele rămân. Ale lui Al. Cistelecan, din prezentarea pe cât de expresivă, pe atât de exactă, sună așa: „Mircea A. Diaconu e unul dintre puținii critici de azi care nu face decât să exerseze o vocație; el n-are de profesat o dogmă, n-are de emis decrete și nici nu trebuie să-și impună, cu goarna ori cu biciul, vreo generație ori vreun club; prin urmare, nu-și pierde niciodată cumpătul, nu scrie cu cerneală violentă sau cu rărunchii supraîncălziți. Chiar când se aprinde, fie în entuziasm, fie în polemică, scrisul lui nu se visceralizează și nu părăsește perimetrul septic al ideii ori al argumentului.” Că Biblioteca română de poezie e de pus în orice bibliotecă, la îndemâna cititorilor și cercetătorilor, e chiar superfluu să spun. Dar spun.