Unui om obișnuit să vadă spectacole de teatru de câteva ori pe săptămână, sau chiar numai o dată, trebuie că unul dintre lucrurile care-i lipsesc cel mai tare în perioada de izolare sunt/erau tocmai spectacolele de teatru. De aceea, ideea câtorva teatre de a transmite online spectacolele filmate este de salutat. Nimeni nu crede că impresia pe care o lasă astfel de spectacole filmate este aceeași pe care o vor fi lăsat, la vremea lor libere, aceleași reprezentații urmărite în săli, cu actorii în carne și oase la câțiva metri în fața spectatorilor. Și cu toate acestea…
Un spectacol cu piesa lui Albert Camus, Caligula, excepțional, o tragedie neagră, a transmis la 6 mai, Teatrul Bulandra. Mihai Măniuțiu și-a ales, în 1996, când a montat acest spectacol, o distribuție excepțională, cu Marcel Iureș în rolul titular, cu o Oana Pellea-fantomă care traversează cumva linia vieții demente și tragice a fratelui său, și iubit în același timp, cu Irina Petrescu într-unul dintre cele mai ciudate roluri ale sale, cu acest actor excepțional, dar discret, Cornel Scripcaru, în rolul Cherea, cu: Marian Râlea, Silviu Geamănu, Ion Besoiu, Constantin Ghenescu, Mirela Gorea, Ionel Mihăilescu. Marcel Iureș a ținut mai tot timpul scena în tensiune, iar aparițiile Oanei Pellea, în rolul Drusillei, sora moartă a împăratului, au punctat momentele sale de rătăcire. M-am bucurat să-l revăd pe Constantin Drăgănescu, de curând plecat dintre noi, într-un rol nu mare, dar construit cu pregnanță. Din păcate, sau din fericire, filmul s-a desfășurat într-un întuneric aproape deplin, astfel încât nu am avut privilegiul de a vedea măcar o clipă scena întreagă, ci doar personajul sau grupul care evolua în momentul respectiv, ieșit parcă din noapte, pentru a se reîntoarce acolo. Fapt care a dat o aură apăsătoare întregii acțiuni și evoluții a actorilor.
E o senzație ciudată să vezi, la aproape 25 de ani de la premieră, un spectacol, cu actori pe care azi îi poți urmări la o altă vârstă a carierei lor. Cum teatrul este o artă a perisabilului, ca și viața, e surprinzătoare o întoarcere în timp, la istoria recentă a acestei arte, întoarcere de preț într-o cultură care nu excelează în păstrarea trecutului său, oricât ar fi el de strălucit. Iar spectacolul lui Mihai Măniuțiu chiar este un moment de vârf al teatrului nostru, de care ar fi bine să ne aducem aminte mai des, pentru a-i prețui cum se cuvine pe creatorii lui, inclusiv pe autoarea costumelor, Doina Levintza, dar și pe regretatul Mihai Mădescu, autorul unui decor sobru și funcțional.
Cu totul altceva, chiar dacă din același deceniu, a fost spectacolul Teatrului Odeon, de pe vremea directoratului efemer al lui Vlad Mugur, cu Mincinosul de Goldoni, o comedie spumoasă, căreia Vlad Mugur însuși i-a adăugat propria sa inspirație și imaginație dezlănțuită, de la mișcarea scenică originală și captivantă la introducerea ironică a unor replici din Hamlet (ceva mai departe de Mincinosul nici nu se putea imagina). Un mincinos admirabil, ne- copleșit de ticurile care ucid uneori actorul de comedie, a fost Horațiu Mălăele. Am revăzut, cu melancolie un mare actor, retras demult la Brașov, Mircea Andreescu, acolo unde a făcut roluri admirabile și de neuitat (dar cine să le mai țină minte?), alături de Costache Babii și Virginia Itta Marcu, toți retrași din activitate, spre regretul spectatorilor care-i vor fi îndrăgit cândva. Mă refer la spectacolul cu piesa lui Matei Vișniec, Angajare de clovn, regizat pe scena Teatrului „Sică Alexandrescu” din Brașov de Claudiu Goga, cu premiera în 2004. Un rol admirabil a făcut, revenind la exceționalul spectacol, de colecție, cum s-ar spune azi, Camelia Maxim, între timp creatoare a unor personaje de mare tragedie la Bulandra regretatului Alexandru Darie, inclusiv în ultimul mare spectacol, de răsunet, al acestuia din urmă, cu Coriolanus de Shakespeare. Să nu-i uit nici pe Florin Zamfirescu, Ionel Mihăilescu, Virgil Andriescu, Diana Dumbravă, Simona Gălbenușe, Mircea Constantinescu și tânărul, încă student pe-atunci, Marius Stănescu, între timp creatorul unor roluri memorabile pe aceeași scenă. Lia Manțoc, autoarea unor decoruri și a unor costume extrem de spectaculoase, a contribuit și ea la succesul acetui spectracol.
Vlad Mugur a adus pe scena Teatrului Odeon, în 1991, un suflu nou, o adiere de teatru liber, deschis, fără prejudecăți, plin de fantezie și dătător de bucurie atât actorilor, cât și spectatorilor. Probabil de aceea, la scurt timp după ce fusese numit director al acestui teatru și îi schimbase numele din Teatrul Giulești în Odeon, a trebuit să-l părăsească, montând ulterior spectacole de răsunet la Craiova (Slugă la doi stăpâni de Carlo Goldoni, admirabil, pulsând de imaginație și fantezie regizorală, cu un umor de calitate) și Cluj (un Hamlet absolut remarcabil și care rămâne o referință pentru scena românească). Revenind la Mincinosul, acesta a avut premiera la 11 noiembrie 1991 și este viu și astăzi.
Teatrul Odeon, cel de azi, a făcut, așadar, un act de generozitate față de spectator, dar și față de componenții săi de azi, readucându-ne în memorie unul dintre momentele sale de mare strălucire.
Oblomov este un alt spectacol mare de altădată pe care Teatrul Bulandra ni l-a oferit la începutul lunii mai. Un prilej de a ne aminti de marele regizor care a fost Alexandru Tocilescu și de tehnica lui uimitoare de a învia personaje aparent moarte din literatură. Eroul cărții scriitorului rus Goncearov (1812-1891) este prototipul omului de prisos, al celui care nu vrea să facă nimic și tot ce ar avea de făcut i se pare teribil de greu, chiar imposibil. Mihai Constantin s-a pliat ca nimeni altul pe acest rol greu, o compoziție complicată, la urma urmei. Alături de Mihai Constantin, regretatul Sebastian Papaiani, în rolul Zahar (servitorul lui, valetul i s-ar fi spus în Europa), un fel de continuare a celui dintâi; o pereche de actori de talent și ingeniozitate. Alături de ei, tânăra Luiza Cocora, o actriță care a părăsit scena românească, pentru Canada, își compune rolul cu multă sensibilitate, personajul său fiind unul cumva ciudat, o tânără care trezește sentimentele unui adormit, cu imaginație și originalitate. În jurul acestor personaje mai foiesc și altele, dar transmisia dificilă, poate din cauza laptopului meu, nu mi-a permis să le urmăresc evoluția. Oricum, revederea acestui spectacol mi-a prilejuit nu o simplă întoarcere în timp, ci într-un moment excepțional al teatrului românesc. Nu în ultimul rând trebuie menționat decorul lui Dragoș Buhagiar, un fel de caracterizare prin obiecte a celor două personaje centrale.
Cum relaxarea care se anunță nu va fi completă, teatrele rămânând închise – ca atâtea alte instituții neesențiale pentru politicieni – sperăm să mai revedem capodoperele scenei românești din anii în care puteau fi înregistrate, spre a nu se pierde.