Vlad Niculescu este profesor de filozofie la Universitatea Bradley din Illinois, în Statele Unite ale Americii. El a fost un membru activ al cenaclului UNIVERSITAS, condus de criticul si teoreticianul literar Mircea Martin, la sfârșitul anilor ‘80. Autor de cărți de filozofie și religie în engleză și în română, Vlad Niculescu e din ce în ce mai prezent cu poezie în românește, publicată de editura Tracus Arte. Din poezia lui curg niște picături triste în vene. In poemele din cel mai recent volum, Dale (Tracus Arte, 2019), găsesc, în continuarea versurilor din primul volum (Chitanțier, Tracus Arte, 2016), nostalgie, renunțare, împăcare, înțelepciune, politețe, grijă față de cititorii cărora nu li se spune totul și care rămîn să reconstituie vazele grecești sparte și fragmentate ale versurilor eliptice. Tot ca prelungire a experienței de lectură a primului său volum, poeziile criptice din cartea de față te invită să ferești dalele caselor rămase în ruine într-un oraș ca Pompeii, cu misterul, frumusețea și toată imaginația de care ai nevoie să refaci, dacă vrei, viața dinaintea dezastrului : „Venim acasă și amiaza e concludentă, perdelele împietrite, geamurile definitiv înrămate. De parcă vecinii și-ar fi înduplecat copiii să se culce și nimeni de-atunci nu s-a mai trezit”.
Dacă în Chitanțier poezia înmugurea în spații strâmte, dulapuri, camere de hotel, apartamente care nu dădeau sentimentul unui acasă, aici, chiar dacă persistă ideea delocalizării și sentimentul că poetul nu se simte confortabil în locul unde e („de parcă sertarele-s pline și ne-am fi mutat acasă la alții”), poetul coboară în orașul iluminat de felinare și își descrie ambiguu cartierul, fără însă să-l numească, așa cum făcuse rimboldian Claudiu Komartin cu Bercenii lui. Dacă poetul îngaduiește o lectură abstractă a cartierului à la Ion Barbu sau fantezistă à la Mateiu Caragiale, unde poți imagina trecuții fanți din vechile tramvaie pe care îi reduce apoi la niște brioșe, decantarea ce caracterizează poezia lui, unde se repetă hipnotic aceleași obiecte și imagini, te aduce într-o alegorie a vieții și a curgerii ei, cu repetiția și cu nostalgia trecutului, din care rămân, o dată trecute prin sita memoriei, niște poze frumoase, amibgue, imagini fotografice în care te simți protejat: „Soarele scaldă lânced aleile și mai marelui cartier care s-a făcut acum viața – impresia că tot aici vor pâlpâi mai târziu felinare.” La lumina felinarelor, cartierul dictaturii capătă, rememorat, reverberații mai umane.
Există însă în poezia de acum și un loc familiar și ospitalier, o casă dintr-o „curte invadată de castani”, care evocă regretul unei inabilități de a trăi mai intens, dar care pare a oferi discret și o lejeră deschidere spre un viitor probabil al repetiției evenimentului fericit și celebrat de memorie: „Agasat să fi trăit mai puțin decît poate fi divulgat De cîți ani acum? Ani! Cîte doi, cîte trei ne întorceam acasă – aceeași casă, pitită într-o curte invadată de castani – toamna, cel mai sfidător, mai spectaculos, mai fantastic. Mereu cu grijă, amîndoi pe aceeși poartă, îngustă chiar și pentru unu. Și azi, de ce n-am proceda tot așa? De ce n-ar fi, baremi azi, momentul?”
La Vlad Niculescu poezia e astfel decantată încât să nu înțelegi mai nimic din suferințele evocate (ce anume „ taie ”, de exemplu, „pârtie de-o oră, viața drept prin moale”). Contextul e înadins încețoșat („Și norii trec, zilele trec, tulburi”) și esti lăsat cu o formă politicoasă de reflecție, care să nu te contrarieze prea rău.
Spațiul unde se găsește poetul e mai mereu strâmt și numai el încape uneori în el „Vălmășie de nori și jos, mult mai jos, șine. În lung, privesc. De aici unde încap doar eu”, lăsîndu-ți frustrarea că nu îți îngăduie să te glisezi și tu să poți avea iluzia perspectivei lui. Decantează trăirea și ți-o oferă în apariție estetică, frumoasă ca o frescă din Pompeii cu pictura ei care pare încă vie, așa cum apar dalele ude, semn că vreodată acolo a fost viața.
Față de primul volum, aici poetul începe să își dezvăluie suferința cu mai multă dezinvoltură. Se livrează cu mult curaj și își expune viața personală, păstrînd totodată ambivalența și ambiguitatea în doze extrem de mari în flacoanele de parfum discret ale noilor poezii: „N-am: aveam. Mi-a trecut./ Somn în lacrimi. Dădeam pagini. Cu aceleași degete – umede-atunci, nici pînă azi uscate – acum îndoi colțuri. O împăienjeneală – și nu trece așa ca nimic./ Rămâne amarul. Așteptări, pregătiri: trusoul. Un drum la țară. Titluri de o șchioapă pe un ziar de ieri. Teama. Teama?/ Pentru început. Ca măcar o cameră să rămână-n ordine; să nu te zbați, cînd ceremonios și degeaba noaptea trece, viața trece.” (p. 19)
Capitoul Cartier e cel mai sumbru și fără speranță: „Laptele din sticle e mort la ușă. Caldarâmul, cald și lînced, e tern. Ca la un ordin, pe tot traseul felinarele se sting.” Mai târziu, visele și imaginația îndulcesc un pic amintirile dureroase: „Viața la care iau parte e mai lină în somn. Și caramel păpădiile.”
Tot ca o continuare din primul volum, recunosc delicatețurile de haiku-uri/epigrame, unde Vlad Niculescu surprinde, ca într-o fotografie, esența momentului sacru al frumuseții aproape incomprehensibile a vieții triste : „Toată aura vieții: păpădii – cine însă să le stârnească?” Foamea de dragoste e formulată ca o politețe : „Improbabil, ca din politețe,/ tot ce mă rogi e să te iubesc.”
Cuvântul din titlu, „dale”, apare de câteva ori în volum, ca în poezia aceasta, unde atitudinea în aparență veselă și jucăușă ascunde o situație ambivalentă scrisă cu un lirism grec, al intimității: „Te însoțesc, ferind țopăit dalele spălate, nezvântate. Nu-mi amintesc ce ziceai. Ce ziceai? Așteptînd răspunsul, mă explic: sutúri, abia dacă observabile. Odinioară. Acum doar intime.”
Obiectele în poeziile lui Vlad Niculescu pot deveni spirituale; ele se confundă uneori cu figurile umane, ca iluzia penumbrei unei siluete pe asfaltul care pare albastru ca cerul și cu nisip aurit, pulbere de stele, unde s-au revărsat cumva mere din fotografia care stă la baza copertei cărții. Coperta este o fotografie realizată de autor și care aduce și ea cu o frescă de la Pompeii. Oare ilustrează poemul următor: „Strat cu strat, cernută sub felinare, penumbra. Luna, în ambră – dale de bazalt. Tot vânăt, un pat de prund, dedesubt.”?
Dalele apar din nou încă ude și poetul încearcă să le traverseze fără să calce pe ele, ca și cum ar insista să nu deranjeze procesul de uscare a apei. E ceva sacru și delicat, care merită grijă, în obiecte, ca și în persoanele „fotografiate” în poezia lui : „Feliată ziua în exact atâția pași pe atâtea dale nezvântate.” Călătorind în imaginație: „Încotro mă duc nu calc dar sînt convingător de parcă aș lăsa urme,” poetul surprinde, ca în fotografii, momente spontane de viață, care se lasă fixate, controlate și estetizate.
Vlad Niculescu se apostrofează pe el însuși în lirica lui modelată de grecii antici și, ca Baudelaire, îi spune durerii lui să fie cuminte. „E atât de inacceptabil să faci tămbălău de suferință, să o strigi sau să o exhibi altfel (nici patul nu îți mai e îngăduit să îl iei cu tine, cum îi promisese Iisus paraliticului), că poezia se face mică și eliptică, să poată să încapă în ea un «insuficient de mic dezastru”.
Portretul artistului ne e oferit la sfârșitul volumului: „Chezaș al unei vieți prin asemănare, vecin și bun datornic; de o timiditate întrucâtva studiată.” Cartea se încheie cu o exclamație nedreaptă, care pare a fi impusă artistului de el însuși: „A doua oară nu îți mai iei și patul. Atât cât s-a mai comentat! Pentru că, sincer acum, cine ce treabă are, repun pe lista de târguieli tocmai acest verset.» Si, cum Vlad Niculescu pare să dea cititorilor carte blanche pentru lectură, sper să cred că va târgui acest verset să îl modifice în cartea următoare, căci nu numai că are dreptul la clemență, ci ar trebui probabil să reconsidere motivele pentru care e prea exigent cu el însuși. Sfârșesc această recenzie citînd un alt poem superb unde prezența permanentă a depresiei în rutina vieții e intimizată, liricizată si estetizată: „Vii să afli dar, pînă la pauză, tristețea care tocmai te-a părăsit, te plictisește …ca dormind, să-și amintească, bizar de puțin dar suficient de convingător, coamele unor valuri timide, zilele tandre, norii, rar laolaltă, neclătinați, peste lumea tuturor șovăielilor.” (p. 91) (Vlad Niculescu, Dale, Tracus Arte, București, 2019)