BĂTRÂNII MEREU INVENTEAZĂ POVEȘTI
A venit iarna. Măcar a venit.
În martie e mai bine decât deloc.
Vedem –
nu ne vine a crede:
ăi bătrâni își poartă cuvintele
ca pe niște revere-nflorate.
Când se-ntâlnesc, își scutură unul altuia
haina și fiecare se miră
de ce-a mai visat celălalt.
Unul a zis că se făcea c-a murit
și cunoscuții i-au măsurat tibia.
Altul, că, țeapăn fiind, semăna c-o afidă.
Altul, că prietenii lui au băut
cât duce trenul ori, poate, mai mult
și nimeni n-a aruncat măcar un ochi către mort.
Ba că o femeie foarte tânără și foarte înaltă
s-a pus taman de-a curmezișul sicriului.
Bătrânii mereu inventează povești,
mai ales dacă nu și le amintesc pe-ale lor.
Ei țin în piept un ceas special, o inimă
în care mereu este liniște,
ca-ntr-o capelă, după ce s-au închis ușile.
LA RÂND
Stăm cu toții la rând, nu știm
pentru ce. Dacă alții stau, stăm și noi.
Cineva ne va împărți celorlalți,
ca pe niște pahare cu delicioasă colivă.
Toate fricile care până deunăzi
ne-au robit, vor fi bomboane roșii lucind.
Stăm cu toții-nșirați, teama ne intră
în nări. E mult de când n-am desenat
o milă adevărată, de când nu ne-am mai ghiftuit
cu oxigenul celor de lângă noi.
Și ei au avut mame, și ei și-au îngropat rănile
ca pe morți. Și ei s-au
îngrămădit la marginea gropii,
să vadă cu ochii lor dacă dincolo
e cum se spune că e. Dacă e ordine
și, mai ales, liniște.
Și ei s-au simțit liberi o clipă,
așa cum eu m-am simțit toată noaptea,
când mă-ntrebam la ce folos atâta spațiu gol,
pentru un om care deja nu mai e.
POEM MINCINOS
Toți mint. Și tu, Flavia, minți.
Și gura ta s-a mânjit cu povești
care nici măcar nu s-au întâmplat.
Și tu s-ar cuveni să stai cu fruntea plecată.
Să te rogi. Pe stradă, la poștă, în baie.
Să te rogi. Să te rogi. Să te rogi.
Să vrei iertare și să nu o primești.
Să vrei izbăvire și ea să plutească mai sus,
tot mai sus. Nici tu n-ai iertat.
Și-acum, povara se-odihnește deasupra capului tău
și toate cuvintele-ți stau împotrivă.
Și întunericul se-oprește-n inima ta
și-i poți pipăi tăișul de-argint.
Și tu, Flavia, ai scris doar jumătăți,
doar ce-au dorit ceilalți să audă.
Un fel de crimă de dragul aplauzelor,
un fel de omor cu premeditare.
Cine-și ucide cuvintele, nu le merită.
Cine-și sufocă poemele, va ramâne-n scurt timp
fără aer.
IARBA CREȘTE DEASUPRA
Nani, nani, vocea ta mă va legăna până-n zori!
Cântă-mi! Când cânți,
iarba crește din cer, nu din pământ.
Întotdeauna am vrut altceva.
Întotdeauna, când am iubit, am închis ochii.
Sunt mai mult decât organe și mușchi,
țesut adipos și sangvin. Și când mă gândesc
că m-aș fi mulțumit cu fărâme.
Cu mai puțină carne, cu mai puțină masă osoasă,
cu mai puțină singurătate. Cu mai puțin
din ceea ce-avea să ne rupă definitiv.
Nani, nani, cântecul tău tulbură aurul lunii!
Din vocea ta îmi fac scut
împotriva oricărei primejdii.
Din vocea ta înțeleg că sfârșitu-i aproape,
că în curând îi vom simți mirosul cel greu,
la fel cum câinii de preerie simt clar
mirosul mugurilor florali.
CARUL POETULUI
Deunăzi, m-am văicărit că nu mai pot scrie.
Cât pe ce să-mi curgă câteva lacrimi.
Dar socoteala omului, ehee,
socoteala omului
nu se potrivește cu socoteala poemului.
Toți dormeau, numai eu am văzut
o lumină. Și-n mijlocul ei,
un poet într-un car, un poet cântând la vioară.
Cât pe ce să-mi curgă câteva lacrimi.
Eu plâng mereu când ascult
un cântec ce mă rănește.
Dar poetul, poetul nu plânge.
El are ochii tari și plămânii tari.
El are carnea tare și inima tare.
El are cuvinte pe care le-aruncă în urmă,
să fie sigur că va găsi
drumu-napoi.
ORCHESTRA
Am ajuns și aici, de-acum înflorirea
e la mila oricui. Un foșnet
taie câmpul cu maci –
mă cutremur
ca de liniște o pasăre cântătoare.
În orchestra din minte toți dorm –
cum le-aș putea tulbura cumințenia
mâinilor? La orice oră,
un înger mic ar încăpea între mine și ei.
Și voi l-ați vedea umblând foarte-ncet,
și cineva s-ar însenina la auzul pașilor săi,
ca de aceste cuvinte ce-mi stau
amorțite pe limbă.