Fost-a oare Nicolae Labiș înrudit, fie și printr-o a șaptea spiță, cu Ion Creangă? Străbunii pe linie maternă ai poetului, „lucrători de pământ”, locuiau în satul Topolița la doar 4 km. distanță de Humulești, mai mult decât atât, în familia sa „mergea vorba” că o străbunică, Zamfira, ar fi fost „neam” cu Ștefan a Petrii Ciubotariu, tatăl lui Creangă. Printr-o minuțioasă cercetare, Mircea Coloșenco dezminte o atare agreabilă ipoteză. Dar nu omite a scoate la iveală o poezie labișiană rămasă în manuscris, prin care junele poet impetuos se declara descendent al dacilor (comati indicând categoria oamenilor de rând ai comunității acestora): „Din veac mă știu tot neamul lui Comati,/ Cu capul gol și-n brâie cu oțel./ Am dobândit cu sânge libertate/ Să-mi prind pe frunte blana unui miel.// Când intru-n casă nouă-mi scot căciula/ Și la ospăț pe ceafă mi-o răstorn./ Dar de mi-o dai de glie, scot din brâie/ Cuțitul cu prăselele de corn” (Comati). Nu mai puțin autorul Luptei cu inerția a fost un „pionier” el însuși; întâiul condei disident al literelor românești în cea mai sumbră perioadă a oprimării „realist socialiste” la care au fost supuse, cea a anilor ‘50. Subliniind împrejurarea că producția lui Labiș „are o «filosofie» proprie, cu bătaie lungă, în plină inchiziție stalinistă, ceea ce înseamnă că se trezise din hipnoza ideologiei comuniste, el, cântărețul «evului aprins»”, Mircea Coloșenco trece în revistă o seamă de episoade ale persecuției de care a avut parte acesta. După ușoara derută a autorităților comuniste intervenită la moartea lui Stalin, urmează o nouă, severă „strângere a șurubului”. Semnalul a fost dat de Congresul al VII-lea al PMR, desfășurat între 22 și 28 decembrie 1955. La distanță de doar câteva săptămâni are loc rezonanța înaltului for decizional în sfera culturii, sub chipul unei „Consfătuiri” cu cadrele de conducere din presă, la 12 ianuarie 1956, ale cărei „concluzii” au aparținut dictatorialului Leonte Răutu, un soi de Jdanov autohton. Iată cuvintele lui Răutu, cu sinistrul lor dichis ironic: „«Scânteia tineretului» publică o poezie a lui Labiș, Albatrosul ucis. Am aflat că «Gazeta literară» acum câteva luni a respins această poezie cu conținut ideologic neconform și «Scânteia tineretului» a găsit timpul ca după Congres, imediat să publice această poezie a morții albatrosului: «Când se-ntețește briza aripa-i se-nfioară/ Și, reînviat o clipă de-un nevăzut îndemn,/ Îți pare că zbura-va din nou, ultima oară,/ Spre-un cimitir mai sobru și mai demn». Dacă am putea găsi un cimitir mai sobru și demn pentru asemenea poezii ar fi foarte bine, dar noi i-am dat loc în «Scânteia tineretului», care vrea în acest fel să mobilizeze tinerii de pe șantiere în construirea socialismului. Duceți această poezie la Bicaz și desigur vă vor lua cu huo”. Șicanele se țin lanț. În Gazeta literară (nr. 1/1955), apare o caricatură reprezentându-i pe Labiș și Al. Andrițoiu în postura de adoratori ai lui Bachus, iar la Congresul Uniunii Scriitorilor din iulie 1955, Aurel Baranga și Dan Deșliu, condotieri de frunte ai scriitorimii angajate, îl „înfierează” pe Labiș pentru abaterile sale de la etica oficială. Li se alătură Mihu Dragomir, Aurel Rău și, cu o suplimentară gravitate, Mihai Beniuc însuși, care, în raportul său prezentat la Congresul Uniunii Scriitorilor din iunie 1956, ia în vizor poezia Am căutat, de altminteri refuzată de Gazeta literară, deoarece „nu s-a înscris pe linie”. Așadar o ofensivă a unor autori beneficiind de un alibi imbatabil, de partid și de stat, la care novicele Labiș nu avea dreptul de a replica direct.
Dar creația sa îi conturează atitudinea reală, plină de sumețiri, de valențe contestatare suficient de transparente. Căci în pofida unor texte obligatorii de sumisiune la directivele propagandei, fără care n-ar fi avut dreptul la semnătură, Labiș a fost în fond un adversar ferm al abuzurilor regimului. Practicînd o „demascare” în sensul invers al termenului utilizat în limba de lemn a momentului, o „demascare” a celor ajunși la putere, cinici profitori ai poziției lor, care încălcau la vedere nu doar bunul simț elementar, ci și sloganele democratice, egalitare ale propriei lor doctrine. Uneori prin utilizarea unor pretexte afine: „Am cunoscut cu toți durerea ceie./ Avem la masă câte-un scaun gol./ Să n-aibă somn și-n tihnă să nu steie/ Ei, alchimiștii noului pârjol!// Nicicând noi nu vom îngrășa ogoare/ Așa cum ei ne văd în visul lor,/ Prin bălării de foc, nimicitoare, Sub pălării de foc nimicitor.// Sculați voi, boieri mari, s-arată zorii,/ Voci tragice pe vânturi se aprind,/ Treziți-vă, vă vin colindătorii,/ Acuzatorul asprul lor colind” (Zurgălăul). Sau cu un surplus de vehemență cu abilitate orientată către ceea ce n-ar fi cu nici un preț îngăduit cenzura, dacă și-ar fi dat seama de subtext: „Eu vă blestem în numele durerii/ Ce-a ros în noi cu asprii ei acizi./ Vă pălmuiască mânecile goale,/ Zbătute-n vânt a mii de invalizi,/ Bucatele vă sângeră în gură/ Și groaza să vă ciocănească-n uși!/ Să vă frământe visele, cu ură,/ Scheletele flăcăilor răpuși!// Eu vă blestem în numele vieții/ Pe care-o ducem demni și îndârjiți./ Să nu puteți să râdeți, nici să plângeți,/ Să nu puteți urî, să nu iubiți!/ Să n-aveți noapte și nici zi cu soare,/ Să n-auziți nici să rostiți cuvânt,/ Să duceți traiul pulberii hoinare/ Și-al nourilor fugăriți de vânt!// Când peste nepăsarea gropii voastre/ Uitarea-și va așterne sur zăbun,/ Abia atunci au să se ostoiască/ Mâniile blestemului ce-l spun!” (Blestem). Nu mai puțin emoționantă ni se înfățișează o altă față a poeziei lui Labiș. Una pe care nu putem a nu o asocia tragicului său destin, cum o imagine avant la lettre a acestuia. O uluitoare vaticinare. Ce ni se oferă în fapt în Albatrosul ucis decât un recviem pe care autorul și-l dedică sieși? „Când dintre pomi spre mare se răsucise vântul/ Și-n catifeaua umbrei nisipul amorțea/ L-a scos un val afară cu grijă așezându-l/ Pe-un cimitir de scoici ce strălucea.// La marginea vieții clocotitoare-a mării/ Stă nefiresc de țeapăn, trufaș însă răpus./ Privește încă parcă talazurile zării/ Cu gâtul galeș îndoit în sus”. Dar Moartea căprioarei, care sună în traducere franceză (poetul avea lecturi curente în această limbă) La mort de la biche? După cum ultima poezie a muribundului Labiș (e prea posibil ca „dubiosul accident”, care i-a curmat viața, specificat astfel de Mircea Coloșenco, să fi fost o crimă) indică vindicta „păsării cu clonț de rubin”…
L-am cunoscut pe Labiș, ajungând vecini de dormitor și nu o dată interlocutori, în toamna 1954, când devenisem student al Școlii de literatură. Locuiam în actualul impozant sediu PSD, fostul Muzeu Toma Stelian, în care poetul zăbovea, deși absolvent al Școlii din vară aceluiași an. Labiș înfățișa o maturitate străină de infatuarea posibilă a notorietății ce începuse a se înfiripa în juru-i, o naturală, în spusele sale, concentrare, o gravitate delicată care cucereau. Nedespărțit în acele zile de mai vârstnicul Geo Mărgărit, fost student al lui G. Călinescu care-l prețuise mult, un soi de mentor și concomitent amic al tânărului de excepție. Dar se interpunea între noi un personaj malefic pe nume Aurel Covaci. Observasem că urmărea zi și noapte mișcările lui Labiș. Se apropiase cu aer „amical” și de subsemnatul (orădeni cum ar veni, ambii!), interesat foarte de ieșirile mele în oraș și de scriitorii mai vârstnici pe care mă străduiam să-i întâlnesc. M-am văzut exmatriculat din aparent atracțioasa Școală, la capătul unui singur trimestru, cu pompa unei ședințe conforme ritualului vremii, plantată nu fără noimă chiar în seara Ajunului de Crăciun. Erorile gravisime pe care le săvârșisem? I-am vizitat pe Tudor Arghezi, la Mărțișor, și pe fosta soție a lui E. Lovinescu, la sediul de odinioară al cenaclului Sburătorul. Cine a rostit inclementul rechizitoriu, cine m-a calificat fără ocol drept „dușman al poporului”? Nu altcineva decât Aurel Covaci. Se cuvine a ne aminti și de opiniile fără echivoc asupra acestuia ale unui alt coleg al nostru, Paul Goma. Într-un atare context n-aș putea crede altceva decât că personajul care l-a supravegheat pe Labiș inclusiv după nefastul accident până la ultima-i suflare, transcriindu-i meticulos versurile ce i le dicta, n-a fost decât unul din „puii păsării cu clonț de rubin”, care-și făcea … datoria. În zilele următoare eliminării mele, câțiva studenți zeloși s-au grăbit să mă pună la zid… la propriu, prin articole la „gazeta de perete” care mă calificau drept un „element periculos”, un „trădător”, un „vreasc uscat” ce se cuvenea grabnic dat la o parte. Singura persoană din Școala de literatură care a ținut să se despartă de mine prietenește a fost Labiș. Strângându-mi mâna solidar, mi-a dăruit în semn de amintire un volum al Operei dramatice a lui Lucian Blaga, în acei ani, firește, pus la index.
Nicolae Labiș, O sută și una de poezii, antologie, prefață și selecția reperelor critice de Mircea Coloșenco, Editura Academiei Române, 2019, 266 p.