Lucian Blaga nu este tipul de clasic de fiecare zi, așa cum este, de pildă, Caragiale ale cărui replici și tipare de gândire s-au răspândit în mai toate straturile societății românești. Fără a fi ignorat (operele sale sunt reeditate, există o stufoasă bibliografie care îl vizează, sunt organizate manifestări culturale care îi poartă numele, unde se citesc referate menite să-i pună în lumină aspecte dintre cele mai diverse ale operei), el rămâne mai degrabă un autor pour les connaisseurs, creația sa fiind, la nivelul publicului larg, mult mai puțin cunoscută decât numele autorului ei. E drept, pe de altă parte, că există la noi și o categorie de cercetători și exegeți, admiratori necondiționați ai scrisului blagian care, cu hărnicie și tenacitate, scotocesc arhivele, sudiază fiecare rând al bibliografiei lui și despre Lucian Blaga, caută noi unghiuri menite să lumineze opera acestui mare iubitor al părții de mister a lumii. Unul este, fără îndoială, Zenovie Cârlugea, de la Târgu Jiu, altul, profesorul clujean Mircea Popa, ale căror cărți despre Lucian Blaga, publicate în anii din urmă ocupă lejer o jumătate de raft de bibliotecă. Fără a mai menționa o mulțime de alte contribuții punctuale.
Cea mai recentă carte a lui Mircea Popa, Lucian Blaga. Prin cenușa veacului, aduce o mulțime de informații noi (inedite sau foarte puțin circulate pentru că în actuala epocă a haosului comunicațional prin rețele de socializare și publicații confidențiale care pot apărea și la nivel de comune, nimeni nu mai poate garanta ineditul unor texte) menite să îl facă pe cititor să înțeleagă mai bine aspecte ale operei autorului, să observe felul în care particularități ale modului său de gândire și-au găsit reflectare în operă, să lumineze posibile ambiguități ale creației literare și în final să ofere o mai bună înțelegere a personalității culturale (mai mult decât strict literare) a lui Lucian Blaga. Pentru aceasta Mircea Popa utilizează arhiva familiei, articole publicate de Lucian Blaga în anii de început, în revistele interbelice, mai puțin citate de biografii săi și, în special, reproduce o consistentă parte de texte inedite, provenite din fondul arhivistic al Elenei Daniello, donat de fiica acesteia Helene, în anul 2010, Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca. Acest fond conține un soi de „caiete” Lucian Blaga, însemnări în care autorul explică o mulțime de aspecte legate de geneza și mesajul operei sale filosofice, poetice, de prozator, dar și o serie de însemnări ale doamnei Elena Daniello în care sunt reproduse discuții avute de-a lungul timpului cu marele om de litere. Dar ce conține, în mod concret, arhiva Daniello, ne explică Mircea Popa: „Aici se păstrează cu valoare de unicat manuscrisul romanului său Luntrea lui Caron, având pe copertă titlul original, Robie pământească, robie cerească (…), apoi manuscrisul traducerilor lui Faust de Goethe și al lui Nathan înțeleptul, de Lessing (cu consemnarea olografă: «un mic dar pentru Elena»), dar și un fragment din Spartacus, un caiet mare de aforisme, manuscrisul volumului de eseuri intitulat Isvoade, dosarul propunerii pentru Premiul Nobel, un mare număr de poezii originale cu autograf dăruite Muzei sale, traduceri din lirica universală, corespondență și documente diverse”. (pp. 307-308) Cu certitudine, în cei zece ani de când uriașul fond a devenit public, multe dintre comorile sale au fost fructificate de autori mai mult sau mai puțin cunoscuți în articole, cărți celebre sau rămase anonime, comunicări științifice, lucrări de doctorat, dar Mircea Popa are meritul de a fi pus fiecare piesă la locul ei, ca într-un joc puzzle, întregind astfel marea frescă a vieții și operei lui Lucian Blaga.
Cartea lui Mircea Popa este compusă, din punct de vedere tematic, din două mari părți. În prima parte, sunt prezentate monografiile celor din „partea feminină” a familiei Blaga, care a avut contribuția ei, nu mică, la climatul cultural și la ascensiunea profesională (mai ales pe latura dimplomatică) a scriitorului. Prin soția sa Cornelia, Lucian Blaga se înrudea cu vestita familie Brediceanu, din Lugoj, iar Mircea Popa face un act de dreptate trecând în revistă, prin mici studii monografice dedicate lui Coriolan Brediceanu, Tiberiu Brediceanu, Caius Brediceanu, Cornelia Brediceanu-Blaga și Dorli Blaga-Bugnariu, contribuția majoră pe care a avut-o această familie de oameni de cultură și patrioți bănățeni la promovarea culturii române în această zonă geografică, în anii premergători înfăptuirii Marii Uniri și ulterior, în cei de impunere a democrației în România Mare. Prin încrengăturile lor de familie și respectul de care se bucurau în lumea politică, bredicenii au jucat un rol major, cel puțin în anii de început ai tânărului cuplu. Descrierea in extenso a activităților și inițiativelor lui Coriolan, Tiberiu și Caius Brediceanu dă măsura ponderii uriașe culturale și politice pe care această familie a avut-o în Banat în peisajul atât de confuz și imprevizibil al Europei de la sfârșitul primului război mondial și în anii care au urmat. De altfel, Caius Brediceanu, pe care Dorli Blaga îl descrie ca „fire veselă și voioasă, om sincer, iubitor de muzică, binevoitor cu toți” a făcut parte din echipa lui Ion I.C. Brătianu, deplasată la Conferința de Pace de la Paris, în urma căreia marile puteri au recunoscut România Mare.
În partea a doua a volumului, autorul revine la tabloul existenței lui Lucian Blaga, pe care îl completează cu gândirea sa politică din perioada interbelică (rezultată din articolele publicate în presa timpului), informațiile recuperate din arhiva Daniello privind viața în anii de teroare de după abdicarea Regelui și impunerea puterii comuniste, gînduri intime despre filosofie și opera sa literară (poetică dar și explicații privind acțiunea și personajele romanului său , Luntrea lui Caron, publicat după căderea regimului comunist. Ceea ce am sintetizat eu aici în câteva vorbe, reprezintă în carte sute de pagini de informații concrete, pe deplin relevante nu doar pentru viața lui Lucian Blaga, dar și pentru întreaga viață intelectuală și politică dintr-o bună parte a istoriei României în secolul XX.
Iată, de pildă, un fragment care îi vine fără să vrea în sprijinul lui Mihai Șora care, la sfârșitul războiului, după impunerea regimului comunist, a părăsit Parisul pentru a se întoarce la București să-și vadă mama și să își ia unele lucruri de acasă. La sfârșitul anului trecut, Mihai Șora a fost acuzat de spirite justițiare din țară că a venit din fanatism pro-comunist, deși își lăsase în capitala Franței cartea tocmai apărută la Gallimard în 1947, lucrarea de doctorat nesusținută, soția și copiii. Mihai Șora a susținut mereu că nu a mai fost lăsată să se reîntoarcă în Franța, iar cei care îl acuză că a dorit să rămână în România, unde nu a mai publicat nicio carte până după ieșirea sa la pensie (Sarea pământului, 1978). Or, într-o însemnare menită să completeze romanul Luntrea lui Caron, Blaga descrie cazul pictoriței Magdalena Rădulescu (Alina, în roman) care, în anul 1946, a reușit să plece cu pașoport în regulă în Franța, unde lucrările sale s-au bucurat de mult succes. În toată această perioadă, ea a trimis acasă mai multe semnale în care își exprimase dorul față de cei rămași aici. Mai departe, să îi dăm cuvântul lui Blaga: „Agenții, ziși culturali, ai republicii române aflaseră de la Paris de aleanurile Alinei. Nu le-a fost prea greu să o înduplece în cele din urmă să se reîntoarcă în țară. Agenții îi arătau că o vizită la rude n-o obligă numaidecât să rămână în țară mai mult decât dorește. Atrasă în această mreajă, țesută din toate vicleniile cu putință ale trimișilor diplomatici, care aveau ca sarcină să convingă cu amăgiri și amenințări pe emigranții români să se înapoieze în patrie, Alina a cedat și s-a întors «pentru scurt timp». I se făcuse certa promisiune că nimenea (sic!) nu-i va încălca libertatea de a reveni oricând în Franța” (p. 259). După zilele feerice ale revederii, când a sosit vremea revenirii în Franța, Alina a fost întâmpinată doar cu refuzuri zâmbitoare: „Cum? Să plecați? Dar pe ce lume trăiți, tovarășă?” (p. 259). Spune Lucian Blaga: „Fiecare emigrant repatriat însemna pentru regimul din țară un steag cucerit”. (p. 259) Mutatis mutandis, cazul Alinei este cazul lui Mihai Șora. S-au petrecut în exact aceeași perioadă. Ruta a fost aceeași (Paris-București), niciunul nu a mai putut să se întoarcă în Franța. Soarta le-a fost însă diferită. Alina a fost închisă, după ce a încercat să fugă din țară, iar apoi a fost internată într-un stabiliment de boli mintale, Șora a ajuns să fie angajat într-o demnitate (despre care el spune că a fost fictivă) în Ministerul de Externe. Explicația este însă și ea la îndemână. Alina era o simplă artistă, Șora fusese luptător în Rezistența franceză și membru al Partidului Comunist Francez. Dispariția lui în condiții similare Alinei ar fi fost un uriaș scandal internațional, mult mai greu de gestionat. Și atunci s-a jucat farsa ofertei de nerefuzat.
Foarte interesantă este și povestea Premiului Nobel, ratat de Blaga în 1957 (câștigător în anul respectiv a fost desemnat Albert Camus), după ce cu un an înainte, în voturile scriitorilor, Camus se clasase pe locul 4, iar Blaga pe locul 2, ceea ce, apriori, îi dădea statutul de favorit. Iată, însă, cum prezintă Lucian Blaga situația: „Presupunem că în răstimp de un an s-a lucrat pe toate căile și mai ales prin intermediul puterilor celor mai oculte, prin sugestii și calomnii să mi se submineze candidatura. Era suficient bunăoară să fiu prezentat ca un scriitor «fascist», pentru ca cei de la miazănoapte să nu-mi mai ridice numele din obscuritatea de după Cortina de Fier. Europenii nu cunosc și nici nu bănuiesc măcar metodele de lucru ale institutelor de relații culturale cu străinătatea din țările de răsărit. Europenii nu-și dau seama că după criteriile în vigoare pe aici, tot ce nu e comunist este fascist. Oare democrația de tip occidental nu este chiar ea calomniată pe aici la fiece ocazie drept «fascistă» sau «imperialistă»?” (p. 255). O situație trasă aproape la indigo (semn că imaginația comuniștilor nu era foarte bogată, dar metodele lor erau mereu eficiente) avea să se petreacă în anul 1960 cu scriitorul Vintilă Horia, care a câștigat Premiul Goncourt, distincție ce nu i-a fost însă niciodată decernată. Dar, pentru încheierea poveștii să-i dăm încă o dată cuvântul lui Blaga: „Pe urmă, dragă Bazil (Gruia – n.m.) nu știi că un romanicer «pe linie» de la noi a fost trimis în timpul verii la Stockholm? Se spunea atunci, la ziar, că omul s-a dus ca să-și încaseze honorariul (sic!) după un roman al său tradus în limba suedeză. Crezi tu că acest scriitor, care și-a început viața «desculț» a fost trimis în Suedia numai că să-și cumpere o pereche de pantofi? Eu bănuiesc că a fost trimis în primul rând ca să calomnieze și să submineze un nume” (pp. 255-256).
Cartea lui Mircea Popa, Lucian Blaga. Prin cenușa veacului completează cu informații esențiale o frescă uriașă a culturii române între Marea Unire și începutul anilor 1960, având ca suport experiența de viață a unei conștiințe artistice majore a secolului XX. Ea prilejuiește o lectură plină de profit.
Mircea Popa, Lucian Blaga. Prin cenușa veacului, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2019, 366 pag.