Tânărul poet Marian Hotca îşi surprinde cititorii cu un nou volum de poezie, intitulat sugestiv Scara de lumină. Apărut la Editura Eurotip Baia Mare la sfârşitul anului 2019, placheta surprinde trecerea de la lumea colorată şi plină de fast a copilăriei la un univers sobru al adultului în febrila căutare a propriei identităţi. Călătoria se dovedeşte una frapantă, neaşteptată, dar care creionează polivalenţa spiritului creator.
Ȋncă din primele poeme, transpare nevoia, dorinţa, am putea spune chiar îndrăzneala de a-şi depăşi limitele, eul reuşind să dibuie, în mare taină, acel moment delicat în care „trupul de copil se preface în creion” (Metamorfoză). Imaginea poetică se referă, fără niciun dubiu, la dobândirea unei maturităţi la nivelul actului de creaţie. Inocenţa, naivitatea şi mirarea rămân în urmă, iar tortura întrebărilor existenţiale îi invadează nemilos întreaga fiinţă. „Adevărul viclean” anihilează simţurile, iar ochiul este străpuns, ca într-o încercare încordată de a opri accesul la cunoaşterea absolută: „sau poate sfinxul/ce ţine pe umărul său încordat întrebarea” (Metamorfoză).
Ȋntr-o lume supusă iremediabil disoluţiei, „numai cuvântul rămâne oglinda vastă/ întoarsă spre veşnicie” (Poem), ca într-o ultimă şi disperată tentativă de a recupera conexiunile nedrept întrerupte dintre individual şi universal, dintre palpabil şi imaterial. De asemenea, cuvântul este singura entitate capabilă să ghideze parcursul eului spre lumină, printr-o diafană înălţare, facilitând totodată legătura, probabil de mult pierdută, cu natura: „într-o zi/ ne vom întoarce/ cu toții în cuvânt/ luminând/ glasul tuturor păsărilor/ ce ne-au învățat/ zborul/ în gând” (Stare). Chiar şi în lipsa verbalizării, cuvântul îşi produce efectele miraculoase, reuşind ca, în ciuda sfidării, să plaseze întreaga existenţă la limita întâmplării, a unui joc absurd, haotic (Umbră).
Melancolic, la graniţa cu alunecarea în deziluzie, eul liric resimte acut încordarea socialului, fapt care îl determină să viseze cu ardoare la o proiectare a întregii sale fiinţe în lumea vegetală. Contopirea, odată realizată, reprezintă o certitudine a accederii la lumină, la cunoaştere, la esenţa nedisimulată a vieţii: „spune-mi/ că de mâine voi fi doar o frunză/ scârțâind/ în lunga neînțelegere/ un gram de pustiu/ ce-apasă umărul lui Sisif/ același spectacol nelumesc/ proiectat într-un ochi de lemn/ cu rădăcina/ în inima ierbii/ țipătul literelor împrăștiate/ sculptează/în mine/ poduri de frunze / între veșnicele toamne” (Poem de toamnă).
Ȋn concepţia lui Marian Hotca, delimitarea etapelor vieţii se face printr-o intensă interiorizare, urmată firesc de o imperioasă nevoie de eliberare a spiritului. Scara de lumină devine tocmai liantul între cele două lumi, forma de tranziţie atât de necesară spiritului parcă abrutizat de noutatea devenirii: „rabd în mine/sarea aspră a stâncii/ și tranzitul clipei pe nisip/ senin” (Joc). Când salvarea prin logos se produce, când lumina îşi aruncă întâile raze, eul capătă siguranţa izbăvirii şi, descătuşat de teama dematerializării, strigă dezinhibat: „sunt ultimul/ supraviețuitor sănătos/ al ignoranței” (Moment). Debusolat, năucit de nou, caută cu exasperare spaţiul securizant al amintirii, însă accesul devine tot mai anevoios. Sufletul captiv în labirint cercetează neîncetat desăvârşirea prin cunoaştere, iar scara de lumină îşi arată, din nou, utilitatea: eliberarea în absolut se face prin logos: „între eu cel de azi/ și eu cel de ieri/se leagănă două lumi fugare/ risipindu-se în spectrul de scrum/ m-am pomenit/ să zdrobesc furnici cu coada ochiului/ căutând echilibrul/ sugestiei/ au coborât până deasupra mea/ din locuri indescifrabile/ lumile topite/ în memorie/ ca un cal aproape fără formă/ ce te poartă/ dincolo de propria umbră/ prăbușită-n/ labirintul lui Dedal/ sunt eu/ cel cu visul obosit/ în odihna/ veșnicei așteptări” (Echilibru).
Poemele lui Marian Hotca reprezintă ferventa căutare a cunoaşterii, o desprindere de confortul îndelungatului vis copilăresc şi dobândirea curajului de a avansa pe Scara de lumină, o incursiune ce nu poate fi realizată decât în intimitatea, ba chiar singurătatea propriei fiinţe şi care are ca finalitate desăvârşirea individualităţii prin atotputernicul cuvânt: „(crescut în singurătate/ voi crede că/ liniștea/ e cel mai lung/ cuvânt)”. (Poem în interval VI).