Atunci când vine vorba despre romanul israelian contemporan, cititorul este, în general, tentat să se gândească fie la experimentele narative sau la construcţia epică stratificată, prezente în multe din paginile lui Amos Oz, considerat reprezentantul prin excelenţă al prozei din această parte a lumii, fie la acele aspecte şi probleme abordate mai cu seamă în jurnalele de ştiri: violenţa din Orientul Mijlociu, tensiunile interetnice şi, în special, conflictele dintre israelieni şi palestinieni. Cu toate acestea, prozatoarea Zeruya Shalev, cunoscută mai cu seamă pentru trilogia sa din care fac parte romanele Viaţa amoroasă (1997), Soţ şi soţie (2000) şi Terra (2005), a ales să ignore în mod voit atacurile cu bombă sau cu maşini-capcană, precum şi obsesia lipsei de securitate de pe străzile din unele zone ale Israelului şi să aducă în faţa cititorilor preocupări ale vieţii de fiecare zi, mai ales atmosfera de familie – dar fără să le lege neapărat de spaţiul cultural al ţării sale. Căci, în fond, la o lectură atentă, mai ales primul volum, Viaţa amoroasă – care, în paranteză fie spus, îi aduce autoarei şi rapida recunoaştere internaţională – implică o poveste care ar putea fi plasată în orice colţ al lumii occidentale. Astfel, Zeruya Shalev demonstrează, de la bun început, capacitatea de a crea un adevărat spaţiu sufletesc ca „geografie” a romanelor sale, personajele pe care le construieşte putând să-şi trăiască pasiunile, practic, oriunde. Pentru că aceasta e marea temă din Viaţa amoroasă: legătura dintre dragoste şi sex, dar şi complicatele (şi, uneori, greu de prins într-o analiză finală) legături dintre oameni care cred că se cunosc – şi chiar mai mult, dintre oameni care cred că se şi iubesc.
În fond, subiectul ca atare al acestui roman pare a fi, la prima vedere, relatarea eşecului mariajului lui Yaarah, o tânără căsătorită de cinci ani cu Yoni, dar care descoperă, brusc, că e atrasă într-un mod irezistibil de Arie, un bărbat mult mai în vârstă, prieten din tinereţe al tatălui ei. Dar cartea nu se transformă, aşa cum ne-am putea aştepta, în povestea unui „ménage à trois” din lumea israeliană a secolului XX, ci devine veritabilă sondare a profunzimilor – nebănuite, fără îndoială! – ale psihicului uman. Căci ceea ce părea a fi o aventură de-o noapte (sau, poate, de câteva) devine, pe nesimţite, periculoasă obsesie erotică: Yaarah ajunge realmente să-şi neglijeze studiile şi serviciul (nu mai merge la facultate, lipseşte nejustificat de la cursuri şi nu reuşeşte să prezinte structura viitoarei sale teze de doctorat) şi chiar să-şi abandoneze soţul, pe blândul Yoni, tocmai în momentul în care acesta, încercând să readucă armonia în casă, îi propune să plece la Istanbul, într-un soi de tardiv voiaj de nuntă. (Foarte inspirată e traducerea acestei cărți, realizată de Ioana Petridean, ale cărei tălmăciri au mijlocit accesul cititorilor români la numeroase texte reprezentative ale scriitorilor israelieni contemporani, de la Amos Oz sau David Grossman la Eskol Nevo.)
Dincolo de aceste detalii, subiectul real al romanului de faţă este, din punctul de vedere al autoarei – şi aşa cum ea a afirmat în repetate rânduri – „analiza pasiunii erotice scăpate de sub control şi a relaţiilor extrem de complicate dintre sexe.” Iar pentru a ajunge la acest deziderat, Shalev recurge la naraţiunea la persoana întâi singular, accentuează tehnica punctului de vedere, iar rezultatul cel mai evident va fi acela că, dintr-o dată, dragostea este redusă la un soi de relaţie de putere, în care unul dintre parteneri încearcă – şi reuşeşte! – să-l domine complet pe celălalt. Cu toate acestea, Yaarah nu încetează să caute împlinirea, chiar şi într-o astfel de iubire, pe care o recunoaşte chiar ea ca fiind patologică. Pentru că, fără îndoială, relaţia pe care o întreţine cu Arie depăşeşte cu mult limitele normalului: el o alungă nu o dată, şi, chiar şi atunci când o acceptă, realmente se foloseşte de ea ca de o nouă jucărie erotică, neoferindu-i nici un dram de afecţiune. Desigur, punctul culminant – dacă privim lucrurile din această perspectivă – este captivitatea pe care Yaarah o va avea de înfruntat, ea devenind efectiv prizoniera lui Arie, cel care o ţine încuiată în dormitor, la doar câteva zile de la moartea soţiei sale (şi o lasă acolo chiar şi în timpul vizitelor de condoleanţe pe care i le fac cunoscuţii, între aceştia aflându-se şi părinţii tinerei sale amante). Demersul Zeruyei Shalev se dovedeşte a fi extrem de îndrăzneţ, nu doar din punctul de vedere al tematicii abordate – în fond, dezagregarea unei căsnicii nu mai e de mult o noutate în literatura contemporană – ci mai ales din acela al tehnicii şi strategiilor narative pe care le orchestrează cu o artă care remarcabilă. Desigur, ceea ce se petrece între doi soţi trebuie să rămână intim şi neexpus privirii publice – nici chiar privirii apropiaţilor – sau, cel puţin, aşa se presupune. Însă mariajul lui Yaarah şi Yoni şi problemele celor doi devin obiectul de interes al lui Arie şi, pentru a-l atrage, tânăra nu ezită să-i mărturisească detalii dintre cele mai personale. Şi, chiar şi fără să fie, aşa cum se va întâmpla cu protagoniştii din viitorul roman al Zeruyei Shalev, Soţ şi soţie, mari maeşti în arta abuzului psihologic, trebuie să recunoaştem că aparent inofensivii Yaarah şi Yoni ştiu să se distrugă, de-a dreptul premeditat, unul pe celălalt, iar asta se vede din mai toate momentele (nu prea multe, totuşi…) pe care le petrec împreună.
La o lectură atentă, în conversaţiile lor se întrevăd chiar unele apropieri faţă de controversele cuplului Martha şi George din celebrul text al lui Edward Albee, Cui i-e frică de Virginia Woolf. Însă în Viaţa amoroasă dialogurile celor doi nu stârnesc niciodată râsul cititorului şi nici măcar vreun zâmbet condescendent, ci dimpotrivă, provoacă, uneori, un fior de teamă. Pentru a ajunge la acest rezultat, autoarea foloseşte metoda fluxului conştiinţei, reuşind să redea într-un mod uimitor de adecvat atât sfâşierea lăuntrică a fiecăruia dintre cei doi, cât şi nevoia de alinare pe care fiecare, la rândul său, o resimte. Dar, deopotrivă, cinismul lui Arie, cel care are un motiv ascuns de a o domina în acest mod pe Yaarah, cea atât de puţin pregătită să-i vadă adevăratele intenţii. Iar motivul acesta, prezentat, printr-un bine dozat efect al surprizei, abia către final, este marea pasiune pe care, cu ani în urmă, Arie o trăise pentru mama lui Yaarah – care, însă, îl părăsise pentru un mariaj convenabil alături de un bărbat (bogat) pe care nu-l iubea.
Fără îndoială, la capătul lecturii acestui roman, chiar şi acei cititori dispuşi mai degrabă să observe imperfecţiunile textului (fluxul conştiinţei părând, uneori, a scăpa de sub control, analiza psihologică insuficient fundamentată) trebuie să admită că Viaţa amoroasă este un excelent exemplu de descriere a unei relaţii abuzive, care sfârşeşte prin a-i provoca până şi tinerei Yaarah nu doar inevitabilul sentiment de claustrofobie sentimentală (dar şi fizică, la capătul câtorva zile veritabil prizonierat!), ci şi trezirea, fie ea şi tardivă la realitate. Că unii critici au fost tentaţi să interpreteze această temă a abuzului ca fiind o abordare extrem de voalată a tensionatelor relaţii dintre israelieni şi palestinieni poate fi acceptat (ori acceptabil) sau nu, însă cu adevărat demn de reţinut rămâne curajul autoarei de a aduce în prim plan problemele unui mariaj tânăr, de a-i cântări toate şansele de a evolua bine, doar pentru ca, în cele din urmă, să sfârşească prost, precum şi capacitatea de a nu transforma tot acest material epic într-un episod de telenovelă sau de film erotic, ci de a face, în fiecare pagină, dovada că până şi aparentul fapt divers poate deveni literatură. Căci nu numai mariajul lui Yaarah şi al lui Yoni e avut în vedere, ci şi altele, dramele de familie fiind prezentate întotdeauna succint, în doar câteva rânduri, iar exemplul cel mai la îndemână este cel al căsniciei (eşuate şi ea) a mătuşii lui Yaarah, Tirza. Dar totul este expus printr-o bine realizată tehnică a înlănţuirii episoadelor, Tirza fiind adusă în atenţia cititorilor prin intermediul vizitelor pe care Yaarah le face la spital, căci, practic, doar acolo, înconjurată de atâţia oameni bolnavi, se simte ea cu adevărat sănătoasă şi nu mai trăieşte atât de acut spaima care o macină: că la un moment dat va fi părăsită de toţi cei care o înconjoară. Sigur, nici ea nu face nimic pentru a-i păstra aproape pe aceştia, trădând atât încrederea prietenei sale celei mai bune, cât şi pe aceea a şefului de catedră care, oricât ar vrea s-o ajute în plan profesional, nu poate face asta împotriva voinţei tinerei convinse că va găsi Istanbulul (şi implicit fericirea pe care o a doua lună de miere alături de soţul ei i-o promitea!) în dormitorul lui Arie. Dar tot acolo începe şi durerosul proces al trezirii sale la realitate, căci, dacă la început Yaarah percepea lumea – şi oamenii din jur – exclusiv prin simţuri, după ce simţurile o vor trăda, ea va realiza că oamenii, ca şi lucrurile, nu sunt mai niciodată ceea ce par a fi la prima vedere.
Să fie, deci, Viaţa amoroasă un soi de Bildungsroman în cheie erotică? Parţial, da, căci Yaarah evoluează în mod evident de la fiica indiferentă sau întotdeauna prea grăbită şi prietena pe care nu te poţi baza, la o femeie mai puţin dispusă să se ia după aparenţe. Dovadă chiar întoarcerea sa în bibliotecă, după ce relaţia cu Arie se încheie şi după ce căsnicia sa nu mai are nici o şansă. Căci în bibliotecă, încercând să descopere, în cele din urmă, un subiect pentru viitoarea sa teză de doctorat, Yaarah îşi va citi, ca in filigran, într-o parabolă a Vechiului Testament, întreaga viaţă. Iar în momentul în care existenţa sa nu mai înseamnă doar viaţă amoroasă şi experiment erotic dus la extrem devine clar că tânăra mai are o şansă. Nu de a-şi salva mariajul cu Yoni şi nici de a repara relaţia cu Arie. Ci de a descoperi, dincolo de privirea celorlalţi şi chiar dincolo de paginile cărţilor, cine e ea cu adevărat.
Zeruya Shalev, Viaţa amoroasă, traducere şi note de Ioana Petridean,
Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2020