Recenta încercare a omenirii, numită covid-19, a făcut atâtea valuri (totodată și victime, din păcate!) în civilizația contemporană, încât au apărut după stingerea virusului (nu se știe însă dacă este definitivă!) nenumărate proiecții și proiecte din toate sferele creației spiritului uman: științifice, literare (jurnalele de corona sunt încă gestante, așteptate să „eclozeze” pe piață!), apoi filosofice, didactice, informaționale și, în fine, nu mai puțin, artistice.
În acest ultim domeniu, au avut loc numeroase experimente, de la expoziții programate spre a fi vernisate în timpul celor trei luni de carantină și care au rămas pustii, dar în care s-au realizat filmări-document, până la expoziții „realmente” virtuale, în care artiștii au expus lucrări (mai vechi sau mai recente) pe site-uri specializate, în spații alese cu grijă, spre a consona perfect cu lucrările.
A mai existat însă și un alt fel de inițiativă, mai ales acolo unde artistul a dovedit o vigoare și un ritm aproape ieșite din comun. E vorba de grafica jurnalieră. Un fel de ceea ce, pe vremuri, Matty Aslan, cu caricaturile sale din România liberă, numise „Una pe zi”. Sau, și mai aproape, ceea ce Plantu – unul dintre cei mai prestigioși – și prodigioși – caricaturiști ai presei franceze – face în Le Monde. Zilnic, un desen pe temă curentă.
Însă puțini artiști de-ai noștri s-au încumetat la un astfel de pariu, altminteri, epuizant, din care cauză, și greu de ținut. Cu toate acestea, știu un grafician de mare clasă, autor al unei performanțe unice în România. Unul de o remarcabilă forță, care coboară din linia lui Mircia Dumitrescu (un fel de magistru al graficii românești contemporane, ultimul corifeu al unei pleiade de mari nume ale secolului XX) și al cărui discipol este. Unul care – creându-și astfel, cu dibăcie, o „piață de desfacere” a viziunilor sale – a ales o cunoscută rețea de socializare, spre a-și expune (aproape) zilnic câte un produs. O lucrare de grafică în peniță, invariabil (doar cu rare excepții) în nuanță albastră. Stoiciu.
Nu, nu, nu!… De trei ori nu. Nu e vorba de colegul nostru, remarcabilul poet Liviu-Ioan Stoiciu, care nu știu dacă are abilitatea de a desena, fie și măcar măcar o casă (dar nu se știe, fiindcă sunt numeroase cazurile de… ut pictura poesis!). În rândurile ce urmează, vom vorbi despre o altă personalitate a culturii românești, cu același patronim, graficianul Florin Stoiciu, absolvent al Academiei de Artă din București, dar, acum, profesor la Universitatea „Ovidius” din Constanța. Care se află cu primul într-o contradicție geografică: unul trăiește la Brașov (Poetul), celălalt, la malul mării (Artistul). Dar, ce-i unește, totuși, de i-am pus alături? Bănuiesc că ar putea să fie ușurința cu care își construiesc retorica pe un original stream of consciousness, recurgând la un discurs liber, fără constrângeri formale, prin plasarea astuțioasă a concreteții anodinului existențial, à la rigueur, în coordonate estetice avansate.
Revenind la Florin Stoiciu, descoperim că paradigma tematică este, bineînțeles, covid-19, în interiorul căreia artistul dezvoltă – în aceeași tehnică impecabilă a peniței – un mănunchi de simboluri recurente. Pe care aș vrea să le trec în revistă.
Primul și, în opinia mea, „de căpătâi”, ar fi masca. Ea apare ca element adiacent oricărui personaj, fie el, de cele mai multe ori feminin, fie, mai rar, masculin. Însă indiferent care, el, personajul poartă mască (fără mănuși!). Câteodată, Stoiciu recurge la un șiretlic: balansează masca medicală – acest auxiliar atât de comun cauzat de pandemia covid-19 (cine se gândea, acum câteva luni, că vom purta mască mai tot timpul?!) – cu cea de carnaval de Veneția. Era, trebuie să recunoaștem, o variație așteptată, așa cum era așteptată și masca de gaze, de pildă, dar căreia autorul nu i-a acordat mare atenție. Și, spre a încheia cu acest simbol, trebuie să mai remarcăm și un alt component semantic, o altă găselniță din hermeneutica măștii. E aceea a sinonimiei mască-chip, pe care personajul o ține cu mâna – amintind, spre a ne fixa domeniul de definiție, de tablourile lui Ensor, spre exemplu – ușor desprinsă de pe chip. În spatele ei, acesta, chipul, dispare și rămâne doar o pată albă. Neantul. Vidul anxios.
Apoi, personajele feminine sunt surprinse cu precădere în postura de nuduri. E poate singurul element de „concupiscență” al seriei acesteia, dar care nu derutează deloc percepția asupra lucrărilor. Dimpotrivă, pe de o parte, asigură un ușor pigment de atracție erotică, iar, pe de altă parte, ne îndreaptă către un sens subiacent: în fața morții, suntem cu toții goi. Dar, mai ales femeile, vrea să ne lase să ghicim anecdotic Stoiciu!…
Un alt adjuvant vizual, care e imposibil să nu fie observat, este carelarea podelei (de fapt, podiumul unde evoluează personajele) în alb și negru – mă rog, alb și albastru – aidoma unei table de șah sau, mai degrabă, a pavimentului dintr-un cabinet medical. Așa că, vorba poetului… „Îl vede azi, îl vede mâni, / Astfel dorința-i gata”. Adică, sedus de idee, artistul recurge și la tema jocului de șah, în care piesele sunt însă mari – precum oamenii – și pe care o mână uriașă le mută.
Nu lipsit de importanță este un alt motiv: acela al caroiajului ce reprezintă jocul din copilărie, cu pătrățele în care se înscriu cerculețe și cruciulițe, pe care-l numeam „X și Zero” și pe care aveam să-l regăsim, mai târziu, aproximat, în jocul de origine japoneză „Sudoku”. Motivul îl regăsim în fiecare lucrare pentru că, probabil, intenția autorului de a-l repeta s-ar putea traduce printr-un raccourci semantic în timpul inițial al fiecăruia dintre noi. Poate chiar starea de increat, în care ne simțeam perfect protejați în fața oricărui pericol (chiar și epidemiologic).
Mai nou, mai aproape de noi, apare insistent și tema jocului de cărți. În diverse variante și viziuni. Și cu originale rezolvări „inovative”.
Această galerie de personaje și succesiune de situații – în care apar variate motive, măști de toate felurile, tabla de șah, uneori cu piesele așezate, zaruri (tema hazardul prefigurată cu discreție!), cărți de joc (balansul între câștig și pierdere), figuri de arhitectură antică (de pildă, o coloană dorică, pe care stă așezată, sacral, ca pe un altar, o mască medicală!), siluetele cuplului Adam și Eva, reluate aluziv din binecunoscutele ipostaze pictate în Renaștere, portrete de femei foarte expresive, în ciuda faptului că poartă măști, nuduri în detaliu sau gros-plan (nu lipsite, cum spuneam, de o undă spicy!) având o naturalețe ce ține indiscutabil de măiestria artistului – toate aceste elemente și altele ce constituie recuzita unei vieți „concentraționare”, duse timp de 3 luni în izolare aproape completă, asigură nu doar o recuperare a unui timp pe care artistul robace și inspirat a dovedit că nu l-a risipit, ci, totodată, ele alcătuiesc și o pagină din istoria personală a artei lui Florin Stoiciu.
Oricum, sunt de așteptat și alte „urme artistice” lăsate de covid-19 în mințile și sensibilitatea creatorilor. Recuperarea este abia la început. Iar Florin Stoiciu este, incontestabil, unul dintre pionierii acesteia.