„Dirijorul se exteriorizează prin gesturi. El devine om abia în fața publicului spectator”, avea s-o spună mereu maestrul Corpade, omul cel mai tăcut și retras pe care l-am văzut vreodată în acest domeniu. Aflat dincolo de cincizeci de ani, devenit celebru datorită unui stil propriu de interpretare, el a devenit marfă bună de export, adică este un itinerant de profesie, care nu se stabilește lângă o singură orchestră, ci le face pe toate să înflorească bucurându-se de prezența sa, atunci când le vine rândul. (El nu a fost, nu este și nu va fi căsătorit niciodată și pare a fi de acord cu orișicare gen. Un mare singuratic, în autosatisfacție.)
Încăperile de hotel în care locuiește, mereu în schimbare, nu primesc oaspeți și maestrul nu răspunde la niciun telefon. În timpul repetițiilor în sală, nu are voie să staționeze nimeni din afara orchestrei, eventualii ziariști nu se aleg cu interviuri și au voie doar la concerte. Corpade e convins că are un stil pe care alții vor să-l fure, să-l dibuiască, pentru a-l putea folosi cu succes. Dar nu e chiar așa. Momentul de creație, de viață i se întâmplă doar în fața sălilor pline, când personalitatea sa umană se destăinuie.
Orchestrele sunt surprinse de diferența interpretărilor pe care Corpade le impune la repetiții și ce se întâmplă la concert. El e foarte rezervat atunci când e doar cu instrumentiștii, la repetiții. În schimb, de la primele acorduri, în fața publicului, se dezlănțuie cel mai fantastic spectacol vizual care adesea ajunge pe picior de egalitate cu cel acustic.
Ați observat că, în general, un Carlos Kleiber, de pildă, în filmele documentare ce-l arată ca pe un tânăr înalt, peste măsură de inteligent, cu un dezvoltat simț al umorului, încă la repetiții scotea din somnolența înghețat-germanică aparatul, de altfel corect și riguros al orchestrei, încercând să-i impună căldura sentimentală a spiritului austriac. Stilul său era totalmente neconvențional. Se folosea de un arsenal străin celorlalți dirijori. Unui violonist i-a atras atenția că un anume pasaj trebuie să-i amintească de o închipuită domnișoară, care se lamentează desuet, plânsul corzilor trebuind să fie intenționat siropos, cu efect delicat grotesc. Și Kleiber cânta peste baghetă, imitând instrumentul, orchestra îl privește când rezervat, când cu amuzament, treptat atmosfera se destinde, dirijorul cântă dezlănțuit, vocal, împreună cu ansamblul. În concert, dirijorul reamintește discret și expresiv indicațiile de la repetiție și totul merge perfect; în locul redării albe a partiturii, orchestra trăiește sentimentele personajelor din spatele știmelor sale, domnițele când plâng, când râd. La Corpade e total pe dos.
Uneori, dirijorii realizează în văzduh desene abstracte, care, legate între ele, nu au o semnificație precisă. Ele pot fi tactări simple, sublinieri, sancțiuni, semne criptice în general, lipsindu-le liantul, fluența, mai bine-zis sunt rezultantele momentului. Analizate la stroboscop, nici nu ar putea sugera muzica pe care au slujit-o, arată la fel de arbitrar ca și luminile roșii și albe ale mașinilor, pe stradă, într-o poză nocturnă.
Corpade a introdus gestica programatică. Dacă există o muzică strict cu program, de ce n-ar exista și un condus cu program? El face pictură. Mâinile sale, extrem de flexibile imaginează cele mai plastice peisaje. Dacă nu le-ar fi teamă că întrerup spectacolul, instrumentiștii s-ar opri din cântat pentru a-l privi. Inclusiv, ori mai ales, domnișoara Patmos din Hollbrunn, cunoscută pentru sunetul cel mai dulce emis de violă, domnișoara de treizeci și șapte de ani, care încă nu pătrunde în scena noastră, al cărei sunet este expresia sufletului ei duios, pe care încă nu l-a acordat nimeni la un destin de familie…
Corpade intră vijelios pe podium, cu trupul său aparent greoi, favoriți groși, cărunți și stufoși, plete în semicerc și chelie deasupra, intră adică în jetul de lumini internaționale. În care țară s-o fi aflând, în acest moment, probabil că nu mai știe nici el. N-are partitură în față, spre lauda sa. Apasă virtual pe scaune orchestra, ridicată în picioare cuviincios și, pentru început, dă drumul păsărilor. Asta pentru ca zborul lor invizibil să binecuvânteze, să producă freamătul spiritului peste capetele aflate în așteptare. Iată, una dintre păsări s-a așezat transparent pe mâna lui dreaptă, ridicată, ridicată, pe această creangă vie. El o alungă cu un surâs subțire, parcă ar sufla peste orchestră și, oftând, cu ochii închiși, ca dintr-o obligație cu care nu este întrutotul de acord, imprimă baghetei mișcarea ce „dă intrarea”. Chiar dacă partitura aparține unui compozitor neprogramatic, în interpretarea genială a lui Corpade totul sugerează ceva, dacă nu muzica insăși, atunci starea de spirit din acel moment, particularitatea unui instrument folosit in extenso, presupusa prezență a compozitorului însuși, transparent, însă atât de puternic acolo, schimonosit în durerea lui… (Presa a comentat: „Cel mai uimitor muzician pe care l-am întâlnit vreodată. Era o personalitate uimitoare, amuzantă ca naiba, extrem de bine citită și un om foarte privat care a lucrat într-o profesie extrem de publică, a disprețuit simpla celebritate și a refuzat să se alăture acestui circ. El a lucrat atunci când circumstanțele ideale s-ar putea să prevaleze și în nici un altul. Cred că el este cel mai bine înțeles ca un extatic. A combinat rigorile formei și analizei germane cu bucuria pulsului și a dansului latin. A obținut rezultate pe care ceilalți dintre noi nu ar putea decât să viseze.”)
Iată-l pe conductor, oprit din furtunosul allegro în care crengile s-au zbătut printre fulgere. Oprit pentru a prinde oul, produs etern al uneia dintre cele mai mari păsări de azi, îl pune în loc sigur în următoarele momente de liniștire. Mâinile înlătură vraja, luptând cu pânzele de păianjen ale tăcerii. (Eu așa l-am văzut pe Celibidache, într-o interpretare gestuală a Rapsodiei enesciene numărul unu.)
Degetele picură în direcția flautului, apoi imediat, făcând abstracție de el, persecută grosolănia involuntară a contrabasului. „Oh, oh, fiica mea cea neastâmpărată”, zâmbește el, ba chiar și murmură, mângâind sunetul călduț-umoristic al unei viole. Apoi face din ochi trompetei, pentru a-și menaja mâna dreaptă. Uneori conduce numai cu bărbia. Dacă ar putea, ar mișca și din urechi. Profitând de momentul în care orchestra lecturează cu atenție mărită știmele, îi amintește timpanistului, liber în acest moment, că ieri au fumat împreună un trabuc în pauza repetiției. Și acesta zâmbește, prefăcându-se că percutează ușor cu baghetele, într-un motiv în care nu era nevoie de intervenția sa.
Iată acest pasaj în care Wagner îi cântă Cosimei serenada la nașterea pruncului Siegfried; brațele i se ridică recunoscătoare acolo unde pot, către ferestrele pline de glastre germane, mângâind conturul craniului femeii iubite și extaziindu-se în fața frăgezimii odraslei. Veverițe îi sar de pe antebraț pe umeri și el se ferește, aparent speriat, apoi spune sălii un „n-a fost nimic, ia, o veveri…!, încurajator.
Cavalcada sau Zborul Walkyriilor e și zbor și călărit simultan, asta trebuie subliniat, iar duduitul podiumului dirijoral o confirmă, cu zgomot de călcâie, în consens cu percuția…
Ce s-a întâmplat însă în momentul acela? Cel preocupat într-un grad înalt de sine însuși fu atacat direct, insistent și ferm de căldura emisă de violă. Brațele descriseseră brusc motivul „Oh, draga mea”, care le-a fost impus violent, în vreme ce, ridicând din sprâncene a mirare, într-un „oare cine îmi tulbură liniștea!”, Corpade aproape se plecă în direcția domnișoarei Patmos. Și îi fu dat să vadă strălucirea deosebită a ochilor ei, instigând la dialog. Derutat de îndrăzneala aceasta sonoră, conductorul aminti sever și discret formației că nu el este cel condus. Însă profitând de Harold în Italia, viola continuă avansurile. Și el trebui să răspundă, pentru a fi consecvent, cu toate că în nenumărate rânduri, pentru a-și distrage sieși atenția, insistă asupra peisajului stâncos, accidentat al țărmului Mediteranei. Cu atât mai mult însă, se crease un puternic contrast între volutele fluide ale unui suflet încă juvenil și ceea ce impunea Corpade orchestrei: rezistență în fața tentației. Totodată, nu putea sancționa viola, independentă și solistă, avându-și doar formal acum locul în formație. Și părea că, vrând să respecte partitura, orchestra însăși ocolea privirea dirijorului, își ocrotea solista, lăsând-o să strălucească. Într-un consens unanim. Răzmeriță.
Corpade își dădu seam că, pentru a continua, trebuia să le facă jocul. Și mâinile sale dansară slujind dintr-odată viola, zâmbetul îi deveni mieros, o idilă neașteptată izbucni între dirijor și instrumentistă, spre satisfacția sălii, a camerelor de luat vederi. Totul trebuia să fie de bun gust, nu ca într-o operetă. Muzica se lăsa trăită galeș, plutea într-o mulțumire de sine, în indolență aproape, când în prim-plan, privire în privire, în afara oricăror știme, dirijor și instrumentista solo îi hotărau destinul.
Și atunci, se întâmplă un lucru temut, însă așteptat de mulți: singuraticul dirijor începu să improvizeze cu brațele aproape o ofertă, sugerând fericirea cojugală, acoperișul comun. Răzbăteau gesturi (motive?) folosite și în Idila lui Siegfried, palmele mângâiau glastrele din fereastra de unde răzbise surâsul pruncului. Apoi, brațele se repliară brusc, pentru a construi coda.
Aplauzele zguduiră cupola sălii, Corpade arătă publicului înspre Patmos, care se ridică în picioare roșind. Apoi, dirijorul o conduse cu tandrețe înspre ieșire, oferindu-i buchetul de garoafe care-i venise din sală și asta, în timp ce orchestra aplauda cu arcușurile.
Pe culoarul filarmonicii, Patmos rămase o clipă singură, cu garoafele atârnându-i pe lângă instrument, apoi Corpade ieși din cabina dirijorului, la fel de impetuos precum intrase pe scenă, în jerba de lumini. Era îmbrăcat cu pardesiul. Fără să salute, dispăru pentru totdeauna, într-un taxi spre aeroport. Îl așteptau orchestrele lumii și camerele de hotel încărcate de gestica singurătății.
„Dirijorul se exteriorizează prin gesturi. El devine om abia în fața mulțimii de spectatori.”