Venind în siajul imediat al generaţiei şaizeciste din Basarabia (o generaţie cu un demers etic şi civic pronunţat, mai ales în poezie), Vasile Romanciuc a cultivat această atitudine gravă pe tot parcursul său literar. Inclusiv atunci când s-a încadrat perfect în paradigma „manieristă” a propriei promoţii (am spus şi cu altă ocazie: în Republica Moldova, şaptezeciştii sunt, cu o excepţie-două, o generaţie de poeţi) sau când a survolat spaţiul minat cu zepeline ironice al optzecismului ludic, textualist şi intertextual. Adică şi atunci când discursul suscita un interes mai mare decât mesajul, când poetica domina etica.
Debutând sub steaua tradiţional călăuzitoare a poeziei lui Eminescu şi în murmurul izvoarelor lui Grigore Vieru, în timp, Vasile Romanciuc, un poet de o rară sensibilitate şi modestie şi un om de o rară cumsecădenie, devine poetul exponenţial al generaţiei sale, care părea dominată fără drept de apel de nume sonore ca Nicolae Dabija, Leonida Lari sau Ion Hadârcă. Iar când ajunge la vârsta antologiilor, le dă o replică poetică optzeciştilor de la Chişinău şi Bălţi cu un titlu din registrul „lor”, programatic şi stilistic: Pâinea noastră cea din toate filele. Un titlu, adevărat, care îl menţine şi pe spaţiul poetic al congenerilor (dar şi al predecesorilor).
Nu este un titlu întâmplător. Dimpotrivă, e racordat perfect la propria etică (şi propria poetică): citatele, parafrazele şi referinţele livreşti/ culturale, dar şi jocurile textualiste i se potrivesc ca o mănuşă. Paranteză explicativă necesară: atât titlurile, cât şi textele propriu-zise sunt, la V.R., tot din registrul grav şi dramatic, nu din cel ironic. Iată un poem, ca exemplu: „Prut – / trup/ rupt” (Temă/ teamă basarabeană). Apropo, deoarece acest titlu se repetă şi pentru alte poeme (ceea ce înseamnă că, la cuprins, după titlu trebuie să urmeze un citat, pentru precizare), avem aici o premieră mondială: sumarul cărţii citează întregul poem!
Rescrierea şi parafrazarea sunt exerciţii obişnuite pentru V.R. Volumul cu care se făcuse cunoscut (al doilea, imediat după debut) se intitula Citirea proverbelor. O citire în manieră romantică, poetul inspirându-se din înţelepciunea populară (şi din tehnica discursului gnomic), dar şi convieţuind cu ea. Este [însă] o distanţă mare de la acel volum, memorabil nu doar prin titlu, până la antologia din 2007, intitulată cvasi-similar şi complementar, adică explicit parafrastic: Re-citirea proverbelor.
Maniera şi, mai ales, atitudinea sunt, în acest, al doilea caz, ale unui poet din era postmodernilor ludici, intertextuali, textualişti, livreşti. Şi toate aceste tehnici şi procedee se regăsesc în poezia lui V.R. de azi. Aici poetul parafrazează, reciteşte critic şi polemic (iar uneori: trist-ironic) vechile proverbe, ca în sonetul intitulat Apa care trece, pietrele care rămân: „Nerozi ca Nero? Mulţi, cât spuma mării…/ Micu’-mpărat e-un mare saltimbanc,/ Care îşi are tronul într-un banc – / L-ai ascultat, ai râs, l-ai dat uitării…// Proverbul vechi (cu piatra şi cu apa)/ Ne-nşală uneori, ne trage clapa – / Şi ridicăm în slăvi te miri ce fleac…// Şi ce-ncântare tâmpo-idolatră,/ Când trece apa vie, cea de leac,/ Şi ne rămâne epoca de piatră…”
Doar că, în general, el rămâne un incurabil romantic, un poet absolut, în care eticul şi po-eticul se conjugă perfect. Aprecierea lui Eugen Lungu este nuanţat-exactă: „Poemul său este meditativ fără a fi grav, etic, dar fără sâcâiala moralistă, concret-istoric, evitând însă sloganul. O cerebralitate frăgezită de frumos.” Sonetele lui Vasile Romanciuc, în marea lor majoritate, nu sunt – decât prin echilibrul spiritual, dominant structural – de factură „clasicistă”, după cum ar fi de aşteptat, ci meditaţii „romantice” în stil „eminescian”. Un model e sonetul citat mai sus, altul, cam tot de asemenea factură, e un joc spiritual cu tema eternă a nisipurilor: „Nisipul în clepsidră curge-ncet – / Nimic deosebit, nicio minune…/ Sahara doar încearcă a ne spune/ Că timpul izvorăşte din deşert.// […] Ce ne aşteaptă, mâine, la răscruce?/ Ce vine din deşert în van se duce?/ Câtă Sahară vom fi cheltuit?// Când ea întreg nisipul şi-l va toarce,/ Clepsidra, oare, cine-o va întoarce/ Ca să trezească timpul adormit?” (Ce ne aşteaptă, mâine, la răscruce?).
Dar poeziile cu formă fixă, trimiţând la clasicism, se potrivesc mai mult liricii satirice decât celei meditativ-romantice (deşi noi, de la Eminescu încoace, ne-am obişnuit cu elegiile şi meditaţiile în 14 versuri „clasice”). S-ar părea că satira e un gen străin unui poet cuminte şi delicat, cum e Vasile Romanciuc. Nu e aşa şi dovadă sunt notele ironice, satirice ori sarcastice, inclusiv cele din poemele „meditative”, dar şi satirele „pure”, precum următorul text (am înţeles cât de bine se potrivesc poemele „cu refren” satirelor: imprecaţiile pot fi reluate, pentru a fi memorate şi pentru a accentua acest… necaz al poetului): „Eşti o lichea de mare clasă,/ Zâmbind, mă muşti până la os./ Mănânci…, dar – ca să nu miroasă -/ N-am să spun ce, că nu-i frumos.// Tu nicăieri nu eşti acasă./ Ştii doar de uşa cea din dos…/ Eşti o lichea de mare clasă,/ Zâmbind, mă muşti până la os.// De-i bine ori de-i rău, ce-ţi pasă?/ Gand cariat, vis găunos…/ Cântarea ta e mincinoasă./ Cântarul tău e mincinos.// Eşti o lichea de mare clasă.” (Rondelul lichelei).
„Postmodernistul” V.R. trimite – conform teoriei – „cu ironie, fără candoare”, cu un soi de toleranță dublată de pietate, la biblioteca care-1 precede. Experimentând, el rosteşte marile adevăruri textuale, precum: „Toate întâmplările se prefac în cuvinte”. Pe de o parte, el scrie o poezie – clasică, romantică sau modernă sau postmodernistă, fără deosebire – inteligentă, în care jocurile de limbaj nu pot să lipsească nici din discursul grav, pasional: „Dă-ne nouă, Doamne,/ limba noastră cea de toate zilele / și pe noi, Doamne,/ limbii noastre dă-ne/ Dă-i, Doamne, limbii noastre / viață fără de moarte/ şi/ creație fără recreație… (Litanie). Sau, tot atât de inteligent/ livresc-romantic: „acolo/ unde gândurile mele despre tine/ se întâlnesc/ cu gândurile tale despre mine/ acolo/ se naşte lumina// aici/ la masa tăcută/ ceştile noastre de cafea/ se uită la noi/ ca doi ochi negri miraţi // între acolo şi aici/ o divină melodie/ în anDante/ roteşte sori şi stele” (Acolo se naşte lumina).
Merită reţinut şi acest amănunt: în zilele emancipării naţionale, când fiecare al doilea om era poet, iar fiecare al doilea poet era erou naţional, murind zilnic pe eşafodul teatrului din piaţă, unii scriitori şi-au făcut carieră din patriotism. V.R. a recitat şi el poeme în agora (un poem memorabil din acele timpuri se intitula Conştiinţa naţională), dar nu şi-a făcut carieră din asta. V.R. nici nu bănuieşte că a avut această necunoscută glorie de poet-tribun, el care se credea poetul bibliotecilor, ca şi tot soiul de postmodernişti alde Em. G.-P.
Dacă aş scrie, după moda timpului, un poem (epigonic, da) pe urma Epigonilor lui Eminescu, în care aş aplauda, în formule memorabile (şi parafrastice) opera şi firea poeţilor mai vârstnici, pe Vasile Romanciuc l-aş caracteriza cu formula „cel modest ca un proverb”. Cred că într-o competiţie poetică el şi-ar bate uşor concurenţii la compartimentul economia de mijloace. Cred că asta a învăţat, în primul rând, poetul de la paremiologia populară. Într-un secol grăbit, plinătatea vorbei e valută convertibilă. Cartea despre care vorbim se încheie cu un poem de acest fel: „Grăbit, nici nu observi:/ sufletu-a rămas/ departe-n urma ta” (Secolul vitezei). Îmi amintisem aici nu doar de „giudețul sufletului cu trupul”, ci şi, mai ales, de o parabolă repovestită de Jean-Claude Carrière în Cercul mincinoşilor: un etnolog (american sau european), urmărește cum aborigenii din Australia merg în grupuri prin deşert, la un moment se opresc, stau un timp, apoi îşi continuă drumul. Uimit, etnologul îşi întreabă însoţitorul: ce se întâmplă cu ei? „Îşi aşteaptă sufletul”, fu răspunsul. Trupul, grăbit, înaintează, pe când sufletul, curios din fire, ca un copil, se opreşte, urmăreşte un peisaj, meditează, observă… Eu, ca noi toţi, logoreicii, am cam întins vorba, dar Vasile Romanciuc explicase acelaşi lucru în doar 17 silabe.
Haikuurile sale (compartimentul Inima în 17 silabe) nu sunt doar „exerciţii de stil”, cum le-ar fi numit Raymond Queneau, ci şi exerciţii de spirit, uneori ascunzând subtile observaţii de esenţă: „La intrarea în mare/ râul/ despărţindu-se de nume” (Râul, marea), alteori divulgând observaţii sau construind imagini plastice de o fineţe aparte: „Ca un mormânt,/ biserica/ intrată pân’ la cruce-n pământ” (Biserica uitată); „Dumnezeu legând/ naltul cerului/ cu-adâncul sufletului…” (Picturi de Grigorescu la Agapia).
Experimente poetice sunt şi unele sonete. În cel intitulat Recitind Sonetul 66, V.R. intercalează în propriul poem o strofă din sonetul lui Shakespeare în traducerea lui Gheorghe Tomozei (sau, mai bine spus, construind o parafrază, ce aminteşte de jocul lui Vasile Voiculescu, în jurul unei strofe shakespeariene). Tema este eternă şi se suprapune uşor pe lumea de azi: „Un biet cârpaci semnează mizanscena/ Un hoţ notoriu face pe Mecena…”. Dar, de fiecare dată când te joci cu formele fixe (dacă nu o faci într-un joc deliberat gratuit, pur poetic, ironic şi fără alte mize – ca Şerban Foarţă, ca să dau exemplul cel mai potrivit), rişti să cazi în inerţia dictaturii formei şi să urmezi regula ei, fără o altă relevanţă. Iată cum un joc al spiritului şi al stilului (un sonet cu versuri scurtate, fiecare alcătuit dintr-un singur anapest) până la urmă degradează într-un joc gratuit, amintind de desuetele exerciţii „simboliste” ale lui Macedonski: „Arbori lini/ în grădini./ Faguri plini./ Lumi-lumini.// Cer arat,/ Semănat./ Grâu bogat./ Vis curat.// Dumnezeu,/ Ochi mereu/ Veghetor.// în văzduh,/ Văz şi duh./ Pace. Dor.” (August).
Sinteza acestei etici şi poetici o face Lucia Ţurcanu, citată de editori pe coperta a IV-a a antologiei: „Fie că scrie poeme de dragoste, fie că (re)citeşte proverbele, fie că îşi exprimă decepţiile provocate de nedreptăţile şi promiscuitatea lumii din care face parte, Vasile Romanciuc rămâne un poet pe cât de sensibil, pe atât de profund. Imaginile din textele sale, elaborate cu multă grijă pentru cuvântul scris şi cu multă încredere în relevanţa a ceea ce rămâne nespus, impresionează prin inedit, bucură prin frumuseţe, bulversează prin adevărul pe care îl transmit…”
Timpul măsurat de poezia lui Vasile Romanciuc e mereu cântat în aceste două registre, ticul proverbelor şi tac-ul poeticii fine, chiar dacă, din obişnuinţa de a citi literatura într-un anume fel, eu îi remarc, în sinea mea, partea expresivă, finisată ca pentru expoziţie şi inedită, experimentală ca pentru o paradă a bijuteriilor poetice: „cale de-o coadă/ a mers civilizaţia noastră/ de la maimuţă/ la om”; „sentimente care/ pentru a se face auzite/ nasc liniştea mai întâi”; „mi-ar fi plăcut să fiu un cuvânt/ de care să le fie dor/ celorlalte cuvinte”. Sau acest emoţional poet, în care realitatea, istoria, sentimentele şi imaginaţia poetică se conjugă firesc: „N-aveam biserică în sat -/ când se-adunau/ nori grei peste casa noastră,/ mama îşi făcea cruce,/ privind cu nădejde/ spre biserica din Liveni, peste Prut:/ mare eşti, Doamne,/ nu lăsa piatra/ să ne strivească!/ Atunci, la Liveni,/ se-auzeau bătând clopotele/ şi mi se părea – eram sigur! -/ că ele-i transmit lui Dumnezeu/ ruga mamei./ Cerul se lumina./ Piatra nu ne strivea./ Atunci, în copilărie,/ credeam că Dumnezeu/ locuieşte la Liveni,/ peste Prut…” (Biserica de peste Prut).
Este vocea unui poet, distinctă, inedită şi, în acelaşi timp, atât de firesc şi mlădios pliată pe sufletul cititorului, încorporând natural tradiția la sensibilitatea modernă.
Vasile Romanciuc, Pâinea noastră cea din toate filele,
Editura Cartier, 2020, 208 pag.