Noaptea, statuile întineresc. Poeţi străbătând Bucureştiul, noaptea, antologie coordonată de Horia Gârbea, Editura Neuma, 2020, Apahida, 240 p.
Este a treia antologie tematică editată de Filiala Bucureşti-Poezie a Uniunii Scriitorilor din Bucureşti, după Ce stradă e asta? (2017) şi Bucureşti, dincolo de timp (2018). Sunt incluşi în volum 57 de poete şi poeţi, fiecare cu unul-două-trei sau chiar patru-cinci poeme inedite, fragmente din poeme mai ample sau poezii de sine stătătoare. Un Bucureşti multifaţetat, aflat la crepuscul ori în miez de noapte, în care îşi dau întâlnire poeţi având voci diferite, majoritatea membri ai filialei bucureştene a USR, dar şi aspiranţi.
Titlul antologiei, puţin modificat. îi aparţine Clarei Mărgineanu, poetă care, prezentă în februarie 2020 la lansarea antologiei, la MNLR, s-a stins între timp, răpusă de o boală cu care s-a luptat ani de zile: „Cerul şi eu, împreună, faţă către faţă…/ Boala care mi-a supraetajat viaţa alerga/ spre trenul de noapte/ Noaptea aceea a devenit azi, printre şoapte/ şi cafea cu lapte// […] În noaptea aceasta, în oraş, statuile întineresc şi tu ştii,/ Sunt aici, te aştept. Cât mai pot. Şi cât sfinţii sunt vii.” (În noaptea aceasta, statuile întineresc). Alte poeme ale Clarei Mărgineanu, ultimele din această viaţă incluse între copertele unei cărţi: Umblă-mi prin minte, oraş albastru, Peisaj cu statui şi o carte (din care cităm ultimele versuri: „Când vor veni reporteri, autograf să ceară/ Nu vor mai fi discursuri, nu va mai fi nici gară,/ Statui nemângâiate îşi vor citi din carte/ Vor inimi să le doară, iar eu le-am dat o moarte…”) şi Călătoria – cu, din nou, accente premonitorii, de vreme ce Clara nu a mai apucat ziua numită din bătrâni Paştele blajinilor, ci numai 6 zile întregi după Noaptea Învierii („Am ajuns la vameşi, era Noaptea Învierii,/ atunci m-am întâlnit cu ceea ce urma să îmi devină destin,/ (se uita în ochii mei, să văd că mă vede)// […] în genunchi, cu fruntea la pământ, îţi spun,/ câtă durere am uitat eu, tu nu vei trăi, niciodată.// îmi port spaimele în saci de plastic, preţul somnului chinuit,/ este un bilet la clasa a II a,/ decorul din geam aleargă cu tălpi muncite,/ visul este sprijinit de geam, cu gura deschisă./ apoi, în sfârşit, ultima gară./ Am ajuns, mă aşteptai, te-am găsit,/ şi de atunci te caut tot mai mult.// rapidul Bucureşti-Nicăieri/ nu mai are întoarcere”).
Coliba din mijlocul palatului. Frica şi marile idei, de Cătălin Ghiţă, Cartea de studii şi eseuri literare, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2018, 206 p.
O carte actuală, dacă nu ar fi impregnată mie-n sută de ideologie. După o serie de burse prin lume, inclusiv la Oxford, după o serie variată de volume, între care unul, comentat mai demult şi aici, despre Orientul Europei romantice (Tracus Arte, 2013) – pentru care autorului i-au dat aripi Al. Cistelecan, Mircea Martin, Eugen Negrici –, apare acum o carte de o cu totul altă factură. Autorul face pasul sau ia altitudine, cum doriţi, trecând de la comparatist la public intellectual globalist, la gânditor musai novator (nu conservator&reacţionar, fireşte, ci umanitarist şi liber-cugetător). Conţinutul volumului se structurează potrivit titlurilor celor şase capitole: Religia sau frica de autonomie, Etica sau frica de anarhie, Inegalitatea de gen sau frica de competiţie, Patriotismul sau frica de alteritate, Manipularea fricii prin intermediul discursului patriotic. Cazul Europei de Vest, Munca sau frica de gratuitate, Cultura sau frica de uitare, la care mai avem Addendum. Roboţi însufleţiţi ca personae umane.
Fiecare capitol se încheie cu câte o Alonjă tematică, acestea fiind, după cum urmează: Ateism românesc, Meniul etic al domnului Swift, Misoginismul sintagmei „literatură feminină”, Franz Kafka şi migranţii din modernitate, Obsesia educaţională a oamenilor de afaceri români, Complexul lui Jupiter sau paricidul literar.
Autorul pare să fi depăşit cele şase categorii de frici, de care a luat act, fiind un cruciat în sprijinul evidenţierii unor „aspecte neglijate de teoria culturii contemporană”, de vreme ce „suntem, în covârşitoarea noastră majoritate, victimele unei gândiri fundamental creştine, care a recurs permanent la cârjele parabolicului pentru a-şi avansa punctele de vedere”. Alegaţiile sale şi noi-vechile lui standarde se sprijină pe opera lui Nietzsche, cu precădere, dar şi a lui Platon, Aristotel, William Blake, Jules Verne, J. Milton, John Stuart Mill, Ivan Goncearov, Alvin Toffler, Michel Foucault, Richard Dawkins, Jane O’Grady, A.J. Ayer etc. De asemenea, pe lucrări ale lui Bertrand Russell, un nume frecvent vehiculat şi citat în ultimele săptămâni privind controlul social strict (chiar dacă scrierile la care se face în prezent referire în sfera publică sunt din anii ‚50) – gânditor citat de Cătălin Ghiţă cu fragmente din Why I Am not a Christian (1927) şi din History of Western Philosophy (1946).
Opusul fricii este „dreptul la autonomie actanţială”, care ajunge, împins la extrem, la iluzii sau certitudini fără de care nu vom putea face faţă, consideră autorul, deceniilor care vor veni: „necesitatea unui post-teism”, „fluiditatea genului” (derivată din „simpla opţiune de gen”, dar care poate fi, atenţie!, şi non-binară sau multiplă), înregistrarea părinţilor pe certificatul de naştere al unui nou-născut ca fiind persoana nr. 1 şi persoana nr. 2 ş.a.m.d., sau şi mai şi, conform declaraţiei unui forum internaţional de profil din 2013: „În viitor, ca şi în cazurile rasei sau religiei, sexul sau genul nu ar trebui să fie o categorie din certificatele de naştere sau din documentele de identitate pentru nimeni”. De altfel, nici androizii nu au sex sau gen, din câte ştim, deocamdată. Nici conştiinţă. Până una-alta. Dar au – de vreme ce „omul inventează cu adevărat viaţa” (p. 182) – elemente pe care noi credeam că avem monopol, în virtutea apartenenţei la rasa căreia emoţiile nu-i sunt străine: „trupuri calde, emoţii dezvoltate şi chiar impuls sexual”. Omul religios, etic, bărbat sau femeie, patriot, muncitor, cult, omul trecutului, pare a fi în coliziune totală cu cel ateu, intelectual, anarhist, gata să opteze (pentru o perioadă) pentru un gen sau altul, tolerant faţă de alteritate, fără memorie, liber-şi-fericit (sau măcar oblomovian).
Voinicul şi viteazul, două ipostaze prezente în literatura populară medievală română şi franceză, de Ştefan Lucian Mureşanu, Editura Ethnologică, Bucureşti, 2017, 292 p.
Aparent întors spre trecut, prozator, eseist, doctor în filologie, Ştefan Lucian Mureşanu este de fapt atent la simboluri care nu se perimează. Dacă autorul despre care aminteam mai sus se axeazăpe frică şi pe antagonizare, în schimb omul-simbol, voinicul/viteazul, căruia îi este dedicată această amplă cercetare, devine un superlativ uman accesibil nouă, peste timp. Un bărbat adevărat, în sens biblic.
Exegetul îşi propune să realizeze „o analiză a miracolului imaginativ al creatorului anonim de literatură, a descrierii acţiunilor participative ale colectivităţii în aureolarea viteazului, aşa cum se realizează aceasta în eposul Evului Mediu, ca discipol al unei şcoli în care pedagogia adversităţii şi a violenţei era o reflectare impusă pentru apărarea noii credinţe”.
Dacă voinicul era un tânăr puternic, dornic să îşi încerce puterile în lupte şi să adune salbe de isprăvi uluitoare, viteazul era ceva mai mult: războinicul deja iniţiat, iscusit în mânuirea armelor, dar şi în stare să cumpănească înţelept cum să îşi doboare duşmanul. În căutarea dreptăţii şi a libertăţii, pentru sine şi pentru alţii care nu se pot apăra singuri, viteazul din alte timpuri lua calea codrului valah şi pândea momentul propice restabilirii echilibrului dintre bine şi rău, cu orice preţ: „Oleooleo, ciocoi, ciocoi,/ De te-aş prinde la zăvoi,/ Cu măciuca să te moi,/ De piele să te despoi,/ Cu pielea capului tău,/ Să-mbrac buzduganul meu!”.
Eroul subsumează, în fapt, diferite tipologii de viteji, figuri contemporane pe care autorii populari le aureolează, pe bună dreptate, ieşind din prezent şi propulsându-le ca modele de curaj şi de virtuţi pentru, ce clişeu!, din ce în ce mai plăpândele generaţii viitoare: „Aşa au fost în literatura populară română Novăceştii, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Iancu Jianu, Avram Iancu, iar în literatura populară europeană eroi ce au trecut în eternitate prin poemele: Chanson de Roland, Niebelungenlied, Cantar del mio Cid, dar amintim şi Gesta Hungarorum, poeme ale Anonimului, autor care s-a semnat cu o iniţială P şi prin titlul său de magister.” Chiar dacă fac parte din patrimoniul universal şi, pe de altă parte, negura timpului pare a ne despărţi parcă ireversibil de aceste creaţii literare magistrale, să ne amintim totuşi că „orice istorie este una contemporană”, cum spunea Benedetto Croce.
Poeme cu înger, de Horia Gârbea, Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2018, 90 p.
Când credeai că Horia Gârbea nu te mai poate surprinde, vine cu un volum ca acesta, Poeme cu înger. 24 de poeme cu titluri neutre (visul uitat, nu mai aud, o stea pe alee, semnele trecerii, rondul de noapte, la mancha, escorial, pădurea) şi zece Spovedanii – neversificate şi poliedrice, ca să folosim un cuvânt din limbajul tehnic. Nimic 100% canonic (nici nu ne aşteptam). O raită prin lumea de nevăzut şi de neauzit. Horia Gârbea ne face părtaşii unei queste, cu sau fără sorţi de izbândă. Cu toate simţurile ascuţite, gata pentru a memora totul, gata pentru a uita totul: „eram copil” şi „atunci ştiam”. De la acea cunoaştere inocentă putem considera că pornesc feluritele incursiuni în căutarea îngerului (cu dirijabilul, cu locomotiva sau pe căi onirice): „eram copil/ vedeam îngerii/ dar ei nu-mi vorbeau/ […]// eram copil/ aveam trei/ prieteni imaginari […]// îngerii au tot venit/ dar mai rar/ şi cel mai adesea/ în visele de dimineaţă// atunci ştiam/ că începe o zi nouă/ şi mă gândeam mereu/ dacă la sfârşitul ei/ voi mai fi pe/ această lume/ sau mă vor lua cu ei”. Poemul locomotive şi îngeri, cel mai amplu dintre cele incluse acest în volum, bine strunit, cum altfel?!, ne lasă să înţelegem, prin ochii unui copil, jocul apariţiei sau retragerii aparente a evanescentei prezenţe angelice: „eram copil şi/ mai mult decât îngerii/ îmi plăceau locomotivele/ şi uneori/ vagoanele de marfă/ mi se părea pe-atunci/ că mecanicii locomotivelor/ sunt un fel de îngeri/ unul chiar m-a luat/ în locomotiva lui/ cu aburi/ pentru câteva minute apoi/ zile întregi mi-a fost/ ciudă că n-am ştiut/ cum să mă port/ şi ce să-l întreb/ a fost/ ca un fel de beţie/ ţin minte doar mirosul/ şi un manometru uriaş/ m-a rugat să trag/ de mânerul sirenei/ să şuiere pentru mine/ dar n-am îndrăznit/ să-l ating// atunci am înţeles/ că dacă m-ar lua cu el/ un înger/ aş fi la fel de stângaci/n-aş fi în stare/ să-i pun o întrebare deşteaptă/ să ating un buton/ sau o manivelă din/ cabina lui spaţială/ să smulg măcar un fulg/ din aripa lui// eram copil/ şi când era să mor/ n-a mai venit nici un înger”.
Theano/Théano, de Margareta Miller-Verghy, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2018, 302 p.
Ediţie bilingvă româno-franceză. Margareta Miller-Verghy (1865-1953), rafinată prozatoare şi traducătoare aparţinând perioadei interbelice, directoare a Azilului „Elena Doamna”, este autoarea unor romane ce au început recent să fie readuse în atenţia publicului cititor, după ce timp de decenii puţini cercetători literari s-au aplecat asupra scrierilor ei (multe apărute sub pseudonime, într-o vreme în care rareori femeile se încumetau să dea curs vocaţiei lor literare).
Contemporană ori chiar precursoare, prin cărţile ei, în raport cu unele dintre apariţiile editoriale ale Hortensiei Papadat-Bengescu ori ale lui Camil Petrescu, deţinătoarea unor premii literare naţionale, Margareta Miller-Verghy a frecventat cenaclul lui Eugen Lovinescu şi este inclusă în pleiada scriitoarelor noastre francofone, alături de Dora d’Istria, Iulia Hasdeu, Elena Văcărescu, Martha Bibescu. Theano este debutul ei, apărut în 1919. Scris mai întâi în limba franceză (ca toate scrierile ei), este publicat mai întîi în română, iar în 1921 şi în Franţa, la Grasset.
Ca şi în romanul Cealaltă lumină (1944), protagonista este pusă în faţa unei situaţii fără alternative: este nevoită să alchimizeze, prin morală, prin cultură şi prin credinţă, efectele unui eveniment dramatic al existenţei ei, refugiul fiind în muzică şi în viaţa interioară, cea exterioară fiind estompată, aproape stinsă, redusă la esenţial: „După cântarea pătimaşă a lui Sarasate, ea are îndrăzneala să ofere publicului Warum? şi Traümerei de Schumann. Şi pianissimo-ul ei, unic în lume, neîntrecut de nimeni, planează peste sala fără suflare cu o nespusă vrajă. Un freamăt conţinut trece ca o furtună peste marea de capete umane. Când se opreşte Theano, palidă, cu pleoapele lăsate şi departe de ea însăşi, aplauzele frenetice, zgomotul picioarelor care bat în podele, toate trec pe deasupra ei fără a o atinge. Nemişcată, aşteaptă să se facă tăcere, apoi începe Elegia de Massenet. Cântă cu acel dar adânc al sufletului tot, care face ca muzica sub arcuşul ei să pară sânge scurs picătură cu picătură din inimă… Sarasate, entuziasmat, sare din culise şi o strânge la piept, în faţa unui public în delir…
Theano, culcată lângă măsuţa cu cina ei de schimnic, retrăieşte fără cea mai mică emoţie acea oră de triumf. Toate acestea sunt departe, şterse, sfârşite pe veci.”
Pentru Martha Bibescu, acest debut reprezintă „o operă încântătoare, scăldată de poezie, însuflețită de inteligență”, considerând că „stilul este suplu, savuros, fără lungimi inutile, iar ideea se ţese peste tot îndărătul limbajului, arhitectură necesară a acestei picturi, care pentru mine ar fi lipsită de interes, dacă nu aş simţi-o astfel susţinută”.