Cu mai bine de un an în urmă, am scris în paginile revistei Viața Românească un comentariu despre cartea lui Mihai Vornicu, Statui de hârtie. Studii și impresii asupra literaturii române, salutând apetitul criticului pentru redescoperirea unor diamante din istoria literaturii noastre, ascunse în paginile uitate ale unor texte tot mai rar vizitate, aparținând pionierilor scrisului în limba română. Ceea ce pare să-l preocupe în cel mai înalt grad pe scriitor este un fel de arheologie literară, pasiunea redescoperirii elementelor de rezistență (stilistice, tematice, filosofice, de construcție), pe care s-a înălțat literatura română modernă.
Demersul, sesizabil la nivelul acelui volum, care își propunea punerea în lumină a unor valori ascunse (în bună măsură, mai degrabă din cauza uitării și ignorării lor, decât pentru că nu ar fi fost descoperite) devine evident, odată cu volumul Dedal și Cronos. Despre poezia ruinelor. Acesta retrasează istoria apariției și circulației motivului ruinelor (specific literaturii romantice) în literatura lumii și în cea română, căutând, cu o minuțiozitate de detectiv, posibile influențe. Importantă este documentarea exhaustivă, care ia în considerare cronologia strictă a operelor, eventualele lor surse de inspirație, momentul în care anumite opere ale fondatorilor acestei teme literare au fost traduse în literatura română și au influențat în măsură mai mică sau mai mare creația originală a unor autori români. În anii de pionierat ai literaturii în limba română, au existat producții pastișate, părți mai reduse sau mai întinse reproduse prin traducere mot à mot din operele unor autori de notorietate din literaturile franceză, engleză sau germană în limba română. Chiar dacă astăzi sunt lipsite de valoare, iar autorii lor nu mai reprezintă demult niciun interes, chiar și acestea au contribuit serios la punerea fundamentelor literaturii noastre moderne.
Volumul lui Mihai Vornicu este compus din două părți. În prima, autorul trasează un fel de cronologie comentată a apariției și răspândirii motivului ruinelor, ilustrează felul în care s-a dezvoltat și s-a diseminat în literatura europeană și nu numai, modalitățile de manifestare (de la descrierea unor ruine materiale, până la o anumită stare de spirit a artiștilor legată de un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat, fără evocarea propriu-zisă a unor relicve), influența pe care au avut-o în diverse epoci istorice. Prilej pentru autor de a face o demonstrație de erudiție și scrupulozitate a cercetării, pe parcursul căreia citează dezinvolt din latină, franceză medievală, spaniolă, germană, italiană, poloneză. Dacă motivul propriu-zis, devenit ulterior emblemă a romantismului literar și nu numai începe să se vadă cu claritate în perioada Renașterii, prin unele elemente ale sale (tema fortuna labilis), el își face simțită prezența încă din Antichitate, prin năpăstuitul poet Publius Ovidius Naso, exilat în plină glorie de Augustus la Pontul Euxin și prin Ioan Chrysostomos (Gură de Aur) în Eclesiast. Este preluat de scriitori de toate calibrele, din tot mai multe țări, ajungând să fie una dintre mărcile majore ale romantismului și mereu un izvor de inspirație pentru scriitorii care au urmat.
În literatura română, primele semne ale apariției motivului ruinelor (mai degrabă ale exprimării stării de spirit premergătoare care este tema fortuna labilis) se arată încă din secolul al XVII-lea, în scrisul lui Miron Costin („Fug vremile ca umbra și nici o poartă / a le opri nu poate. (…) / Vremea-ncepe țările, vremea le sfârșaște”), iar prima ruină consemnată în versuri este cea a Târgoviștei, în amplul poem al lui Iancu Văcărescu, Primăvara amorului. Apariția „surupăturilor” este însă una pur întâmplătoare, fără vreo miză în universul poetic al lui Iancu Văcărescu, pentru că nu este urmată de obișnuita meditație în fața vechilor ziduri, de tradiționala paralelă trecut vs. prezent, specifică literaturii romantice. Dar, iată versurile lui Iancu Văcărescu: „Surupături sunt de o parte / D-un oraș ce a domnit; O gîrliță-ncoaci desparte / Un crâng foarte-nveselit.” Iar Mihai Vornicu explică: „De fapt, este sigur că, pomenind „surupăturile” târgoviștene, Văcărescu nu fusese stimulat de niciun model literar. Nici el, cum nici Miron Costin înaintea lui, nu meditează în jurul relicvelor arhitecturale, fiindcă nu le cunoșteau literatura.” (p. 71).
Mihai Vornicu susține și demonstrează fără putință de tăgadă că, decisiv pentru impunerea temei ruinelor în literatura română (din Principate), în prima jumătate a secolului al XIX-lea, a fost contactul, direct sau prin intermediul traducerilor, cu literatura romantică din Occident. Pentru probarea acestei afirmații, el oferă o listă lungă a studiilor apărute în România în legătură cu motivul ruinelor în literatura noastră, stabilește paralele relevante între opere occidentale și românești, observă migrația temelor, a viziunilor artistice, a rezolvărilor stilistice și a aspectelor formale dinspre autorii occidentali spre cei români și încearcă să verifice sursele (directe sau prin traducere) prin care s-a făcut contaminarea (în sens pozitiv). Marea revelație e dată de numărul uriaș de traduceri ce s-au realizat în limba română din cărțile fundamentale ale culturii occidentale, prin care, cel puțin la nivelul ideilor, scriitorii noștri și-au putut apropria într-un timp foarte scurt ideile și soluțiile literare ale modernității. Recitim, din această perspectivă, faimoasa Introducție a lui Mihai Kogălniceanu, din primul număr al Daciei literare: „Dorul imitației s-a făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul național. Această manie este mai ales covârșitoare în literatură. Mai în toate zilele ies de sub teasc cărți în limba românească. Dar ce folos! Că sunt numai traducții din alte limbi și încă și acele de-ar fi bune. Traducțiile însă nu fac o literatură.”
Este adevărat, traducțiile nu fac o literatură, dar pot pune pe picioare o literatură. Pot transmite un depozit de idei și de soluții artistice, cu ajutorul căruia se poate construi o literatură. Îi pot oferi know-how-ul sau, dacă preferați, savoir faire-ul. Prin cartea sa, Mihai Vornicu demonstrează cum aceste traduceri, realizate în prima jumătate a secolului al XIX-lea, au schimbat modul de a gândi și de a se exprima al scriitorilor români, au deschis orizontul imaginarului artistic, au lărgit sfera cunoașterii în toate domeniile, au creat condiții pentru apariția limbii literare și a literaturii române moderne.
O observație foarte interesantă făcută de autor este aceea că, dacă în Occident poezia ruinelor evocă, preponderent, vestigiile romane și grecești, în Țările Române sunt evocate aproape exclusiv cetăți medievale, mai ales ruinele Târgoviștei (la Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, I. Heliade Rădulescu și alte nume mult mai puțin sonore, uitate astăzi, pe care însă Mihai Vornicu le reproduce cu acribie), iar, în Moldova, cele ale Cetății Neamțului (Al. Hrisoverghi, Gh. Asachi, Dimitrie Bolintineanu – deși era muntean, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri). Prima evocare tipărită a vestigiilor Romei Antice datează din anul 1836 și îi aparține lui Gheorghe Asachi, într-un text inspirat, se pare de lectura poemului lui Leopardi, All’Italia, scris în anul 1818. Printre sursele de inspirație cele mai evidente ale scriitorilor de limbă română care s-au ocupat de motivul literar al ruinelor, cele mai evidente au fost, potrivit istoricilor literari de la noi, citați de Mihai Vornicu, Volney – Constantin-François de Chasseboeuf, conte de Volney, al cărui nume provine, precizează Mihai Vornicu, din combinarea numelui filosofului Voltaire, pe care îl admira, cu cel al castelului Ferney, în care locuia (Bogdan Duică, Nicolae Cartojan, Dimitrie Popovici), Lamartine (N. I. Apostolescu, I. M. Rașcu) și Byron (R. Ortiz). Mihai Vornicu crede însă că și Volney și Byron au influențat, de fapt, creația autorilor români prin intermediul lui Lamartine. Scrie Mihai Vornicu: „Fără lamartinofilia din jurul anului 1830, Volney ar fi rămas probabil nu foarte știut în Țările Române. Iarăși, trebuie observat că Volney filosofase liric în proză: lipsind influența poetului Lamartine, amatorii de meditație în fața vestigiilor arhitecturale, ar fi fost toți numai prozatori și n-ar fi existat nicicum mulțimea de versuri dedicate temei ruinistice, de-a lungul unei bune părți din veacul al XIX-lea. Nesincronismul motivului în Moldova – unde Volney era mai bine cunoscut, însă Lamartine nu la fel –
arată încă o dată importanța specială a ultimului și a poeziei romantice în genere, pentru lansarea ruinelor în literatura română: disertațiile retorico-sentimentale ale lui Volney anticipau în proză amplă meditațiile poetice versificate fluid și melodios de Lamartine.” (pp. 75-76). Chiar așa fiind, rolul lui Volney rămâne primordial, atunci când vorbim despre apariția temei ruinelor în literatura scrisă în limba română. Pentru că el este cel care a introdus motivul apariției dintre vestigii a spectrului orator, noaptea, în lumina lunii și transmite mesajul poetic. Iar un poem precum Umbra lui Mircea. La Cozia, de Grigore Alexandrescu, face transparentă această filiație a temei.
Aș spune că, firesc, eseul lui Mihai Vornicu se încheie cu poezia lui Mihai Eminescu. Nu pentru că tema ar fi dispărut odată cu el (se pot da o mulțime de exemple și din poezia secolului XX), ci pentru că autorul Luceafărul-ui ridică imaginarul și expresia poetică la un nivel intangibil pentru poeții din prima jumătate a secolului al XIX-lea, menționați pe parcursul acestui volum. El pornește de la sâmburele poeziei ruinelor, înălțându-se în abstract, în vreme ce toți ceilalți poeți pornesc de la zidurile materiale ale unor ruine, ca element declanșator al meditațiilor și reveriilor poetice. Or, spune Mihai Vornicu, procesul este exact opus: „starea de exaltare ideatică și meditativă e cea care proiectează un cadru ruinistic imaginat, cel mai adesea fără existență concretă și nesituabil istoric ori geografic, altfel decât simbolic: este un realism fabulos, ca în penelul din veacurile XVII-XVIII, unde tabloul reprezintă o reunire de elemente reale, alăturate fantezist într-un tot compozit-arbitrar, dar cu expresivitate puternică.” (p. 166) Cu Eminescu, lecția a fost însușită, literatura română trăiește pe propriile picioare, are propriile sale soluții stilistice și tematice, iar chinurile începuturilor se disting tot mai greu în efervescența literară de după el.
Erudit, mereu curios și dezinvolt în scriitură, Mihai Vornicu este un scriitor care îi oferă cititorului revelații cu fiecare nouă carte a sa. Prin scrisul său, pagini demult uitate ale literaturii române își recâștigă o neașteptată prospețime și savoare. Este o plăcere să îl citești și să gândești literatura împreună cu el.
Mihai Vornicu, Dedal și Cronos. Despre poezia ruinelor,
Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018, 202 pag.