Știam din poveștile lui de la River și Urania, mai apoi, cafenelele clujene unde îmi instalasem „biroul”, că prietenul meu, secuiul Andrei Gazsi lucrase în temnița Aiudului devenind chiar „controlor tehnic de calitate” în atelierul sinistrei pușcării, așa cum mărturisește în preambulul celei de-a treia cărți de poezii (Câte o carte poștală pe lună, Școala Ardeleană, 2019). Celelalte două (Libertatea ca semn de carte și Cu alte cuvinte) apăruseră la Limes-ul nostru, iar următoarea e pe cale să apară tot aici, în primăvara acestui an, cu ajutorul bunului Dumnezeu. L-am încurajat să încerce să transfigureze liric această insolită experiență, poveștile cablistului care conectase Valea Jiului la rețelele de televiziune apărute – puzderie – după Revoluție urmând să formeze, poate, material epic pentru un roman, căci acesta e trendul epocii, aproape toți poeții mai răsăriți își încearcă forțele și în acest gen literar care, vezi Doamne!, singur poate da măsura unui scriitor cât de cât important…
Chiar dacă eroul acestui „roman” liric sui-generis e un pușcăriaș (cu care autorul empatizează dacă nu chiar se identifică!), nu se poate vorbi de „poezie carcerală”, în cazul lui Andrei Gazsi, cum au crezut unii comentatori, pentru simplul motiv că acest concept are o semnificație precisă, anume poezia creată de deținuții politici în timpul dictaturii comuniste. Eroul său nu e deținut politic, ci unul de drept comun. Că am trăit cu toții ca într-o pușcărie, în vremea aceea, e perfect adevărat, dar la fel de adevărat e că ne-am străduit pe cât am putut, fiecare, să găsim soluții de supraviețuire. Cuvântul rostit/scris a fost una dintre acestea. Căci cuvântul rostit/ scris este eliberator… Cuvintele trecute în poezie ne înzestrează cu un trup nou, crede și poetul nostru. Ele provoacă satisfacție, dacă nu neapărat estetică, atunci măcar una de ordin etic… E bucuria est-etică de care s-a tot vorbit…
Andrei Gazsi stă departe și de experiența argheziană din Flori de mucigai, căci nu se lasă sedus de ispita de a sonda zonele joase, instinctuale, viscerale ale vieții, deși uneori îngroașă și el tușa (cum se întâmplă, de pildă, în relatarea crimei din gelozie a lui Corbu, noul coleg de celulă al povestașului). El rezolvă oarecum „inginerește” lucrurile, cercetând lumea recluziunii la modul prozaic și rezervându-și impulsurile lirice pentru post-scriptum-urile de la finele fiecărei cărți poștale trimisă mamei (adunate și îmbogățite, la finele cărții, ca într-un soi de corolar al acesteia). Furat de ispita poetizării, se întâmplă uneori să îi scape și în textul misivelor sale câte-o sintagmă sau câte o imagine căutate, care au tot farmecul naivității (cripta iubirii, s-a spânzurat iarna de gâtul ghiocelului, malaxorul uitării, veșnicia întunericului și altele de acest fel)
Lumea recluziunii e un labirint perfect, fără memorie / prin care singurătatea se zbate ca o vomă / în stomacul unui mort nespovedit (Labirintul perfect). Eroul cărții concepe, pentru uzul propriu, un soi de Îndrumător de conduită pe puncte. El descoperă câteva reguli de comportament adecvat, care mai degrabă amintesc de O zi din viața lui Ivan Denisovici, celebra povestire a lui Soljenițîn, pe care le inventariază scrupulos, în primă instanță, apoi se străduiește să le respecte, ca pe o garanție a supraviețuirii. Care ar fi acestea?
1. Fii zgârcit la vorbă! 2. Nu pune întrebări și nu aștepta răspunsuri! 3. Păstrează-ți memoria trează! 4. Fii prefăcut, adică fii politicos cu bruta! 5. Lasă loc visării!
E o lume a singurătății apăsătoare, a căinței lipsite de speranță, o lume amărâtă, populată de personaje stigmatizate, care încearcă să păstreze aparența normalității (un condamnat pe viață, care încearcă să se salveze versificând; un baschetbalist-violator; un bătrân aflat la a doua condamnare, care își hrănește corbul cu penele roase, ca în filmul acela antologic!, un hoț de buzunare cu obiceiuri bicisnice; pacientul cu inima de porțelan; Corbu – ucigașul din gelozie, de care am pomenit, o furnică mereu singură, ruptă de trudă și de turmă etc.)
E o lume tristă și rea, aflată în imediata vecinătate a morții, din care evadarea e posibilă doar grație amintirii și visării (fantasma mării le întrunește pe amândouă, deci e întrutotul consolatoare!). Din caierul memoriei, eroul deapănă amintiri care păstrează încă prospețimea senzațiilor ce le-au provocat (boii colectivului rumegau / covorul de umbră al salcâmului desfrunzit; parfumul de grajd și de lăcrămioare; Valea Târnavelor / unicul regat în care caii-s legați / de roata cerului; l-am văzut pe tata ascuțindu-și briciul pe cureaua de piele. / Se pregătea să se bărbierească; Bunica se îmbrăca de duminică la înmormântări / își punea busuioc în batista de la brâu,/ mă lua de mână pe ulițele satului / până la casa mortului; Am traversat copilăria și Târnavele / în sus și în jos, pe marginea pământului, / mai-mai să alunec, uneori, pe partea cealaltă a lui. / După ce-am mai crescut m-am privit în oglindă / Netezindu-mi părul lins de fluturi ca feciorii. etc.)
Forma poetică cea mai potrivită pentru acest tip de confesiune este, desigur, elegia. Iar cea mai frumoasă elegie din carte, de-a dreptul antologică, care ar merita a fi citată în întregime și în care se adună toate apele liricii lui Andrei Gazsi, dând măsura talentului său neglijat atâta amar de vreme, dar redescoperit în cele din urmă, este Iubita mea cu ochi negri e vatman. Visarea dă corporalitate iluziei, aici, iar cuvintele rostite și melosul care le însoțește sună ca-ntr-o baladă rock.
E un du-te-vino neîncetat dinspre spațiul recluziunii înspre acela al libertății, dintr-o pușcărie mai mică în una mai mare, drept urmare mesajul antitotalitar al cărții este cât se poate de limpede și de convingător.