ROMÂNIA LITERARĂ 14 / 2020
Din 3 aprilie. Mircea Mihăieș, „Teroarea prin statistici”: Știți câți locuitori are planeta Pământ? Ei bine, acum, în după-amiaza zilei de 28 martie 2020, suntem 7.773.938.050 de suflete. Ultimele trei cifre le-am notat cu greu, ceea ce înseamnă că ritmul nașterilor e accelerat. Poate vreți să știți câți oameni s-au născut doar în acest an, adică începând cu ziua de 1 ianuarie? 33.640.692, aproape de două ori cât populația României (din nou, ultimele cifre sunt greu de surprins). Dar câți au murit, tot începând cu aceeași dată? 14.123.266. Poate sunteți curioși câți s-au născut și câți au murit doar azi: 250.812 născuți, 105.313 morți. Coronavirusul, vedeta actuală a televiziunilor și Internetului, nu e singurul ucigaș cumplit al acestor vremuri… Și acum, o informație privind gripele de sezon. De la începutul sezonului, cei atacați letal sunt 116.748. Se mai menționează că în lume mor anual între 290.000 și 650.000 de oameni din cauza complicațiilor provocate de gripe și că numărul lor crește constant. E vorba de date furnizate de Organizația Mondială a Sănătății, nu de speculații jurnalistice. Pe ultima pagină, 28, la Ochiul magic (semnat Cronicar), „Un test pentru normalitatea vieții literare”: Pentru pandemia de coronavirus, există teste care ne spun dacă suntem contaminați sau nu. Cum ar arăta, ne întrebăm, un test care să măsoare cât de sănătoși suntem noi, cei care populăm spațiul literar? Cum măsurăm dacă viața literară este una normală, cu alte cuvinte, dacă nu stă în logica destrucției cu orice preț a celorlalți, în logica atacului îndreptat împotriva celorlalți, în orice condiții, chiar și atunci când faptele acelora nu sunt blamabile? Credem că un test relativ simplu l-ar constitui curajul de a recunoaște, dacă e cazul, că ai greșit atunci când i-ai pus o pecete negativă adversarului tău, când i-ai dat un verdict literar nefavorabil… Să recunoști, asta ni se pare probă de curaj, de demnitate și o măsură infailibilă a normalității, a stării de sănătate din lumea literară. Dar, câtă vreme nu se întâmplă așa ceva (e de subliniat, în niciuna din tabere!), nu avem cum să ne facem speranțe că ne-am putea vindeca de pandemia urii literare. Ea e devastatoare ca și noul coronavirus. În sumar (selectiv): Ștefan Cazimir, Dinu Flămând, Răzvan Voncu, Simona Preda, Horia Gârbea, Adi Cristi, Daniel Cristea-Enache, Sorin Lavric, Mircea Anghelescu, I. Holban, V. Spiridon, Angelo Mitchevici, Sterian Vicol, Marius Miheț, Cristian Pătrășconiu, Nichita Danilov, Ion Buzași, D. Avakian, Simona Drăgan, Carmelia Leonte.
CONVORBIRI LITERARE 3 / 2020
Mariana Șipoș (interviu realizat de George Motroc): Paul Goma nu a reproșat niciodată nimănui că nu a avut curaj, că nu s-a solidarizat niciun scriitor cu el (cu excepția lui Ion Negoițescu) în timpul opoziției lui eroice din 1977; este un alt stereotip care circulă pe seama lui, pentru că, dacă Paul Goma a reproșat ceva cuiva, atunci a reproșat multora că și-au revendicat merite uriașe pentru o disidență de ultimă oră sau că și-au remodelat imaginea, devenind peste noapte cei mai aprigi anticomuniști… Lui Paul Goma nu i s-a ridicat niciodată cetățenia română, a refuzat cetățenia franceză atunci când i s-a propus, lui, și lui Milan Kundera, exilat și el la Paris. Milan Kundera a acceptat, Paul Goma a refuzat, chiar dacă atunci nu știa că nu-i fusese retrasă cetățenia, așa cum fusese amenințat de generalul de Securitate Pleșiță, care l-a anchetat și torturat în închisoare, înainte de plecarea în exil, în noiembrie 1977… Paul Goma a fost decorat de statul francez și, în 1996, de statul maghiar, cu prilejul împlinirii a 40 de ani de la revolta de la Budapesta cu care Paul Goma s-a solidarizat, fiind turnat la Securitate, arestat și condamnat la 2 ani de închisoare (vezi romanul Gherla), urmați de încă o condamnare la 3 ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan. În România, Paul Goma nu fost decorat niciodată, nicio oficialitate nu i-a recunoscut public meritele… În alte pagini, Ioana Diaconescu (titlu: „O pledoarie sui generis: Declarația în apărarea lui Vintilă Horia: «Știu – fără dubiu – că nu a făcut parte din fosta organizație legionară»”): Declarațiile scrise, cerute periodic și repetat deținuților din închisorile politice, constituiau, împreună cu anchetele de pe durata detenției, de asemenea efectuate cu frecventă ritmicitate, una din practicile curente ale regimului concentraționar din România. Ele reprezentau unul din instrumentele de tortură (componente ale metodelor de reeducare), care, de aceeași natură cu anchetele (alcătuite din nenumărate interogatorii cu o durată de ore și ore), epuizau psihic și fizic victimele temnițelor politice. În sumar (selectiv): Cassian Maria Spiridon, Ion Papuc, Gh. Grigurcu, Basarab Nicolescu, Al. Zub, Mircea A. Diaconu, Ioan Holban, N. Scurtu, C. Bostan, Simona-Grazia Dima, Angela Baciu, Cristian Livescu, C. Dram, Vasile Spiridon, Antonio Patraș, Emanuela Ilie, Ioan Lascu, Gellu Dorian, Th. Codreanu, N. Georgescu, Liviu Papuc, Ovidiu Pecican, Mircea Platon, Val. Talpalaru.
STEAUA 3 / 2020
La întrebarea redacției: „Aveți obiceiul recitirii? Există o carte (din literatura română ori străină) la care reveniți periodic, cu încântare?”, Răzvan Voncu: În timp, mai ales după ce am cutezat să scriu critică literară, relectura a devenit chiar un criteriu de evaluare: nu e suficient ca o operă să-mi fi plăcut la lectură, ca să o judec drept valoroasă. Mai e nevoie să-mi dea certitudinea (sau… măcar speranța) că merită să o recitesc. Nu multe dintre volumele apărute în ultimii ani mi-au dat această certitudine… În ultimii ani, profilaxia relecturii a început să joace un alt rol în viața mea. Pe măsură ce se scrie tot mai prost literatură română, iar numărul autorilor valoroși, pe care îți face plăcere să-i citești/ recitești, a început să scadă, relectura clasicilor îmi servește drept întăritor sufletesc, în momentele în care încrederea în viitorul spiritului românesc îmi este pusă la încercare… De fapt, la ora actuală, criticului din mine cred că îi place chiar mai mult să recitească decât să citească (!)… Nu știu ce spune acest viciu al relecturii despre persoana mea, dar nădăjduiesc că sunt un ins suficient de obscur, încât să nu fie nimeni interesat să afle. Și Ioan-Aurel Pop: Azi, în manualele de „limbă și comunicare” – nu de limbă și literatură română – textul literar este exilat și chiar repudiat. Cum să se mai poată forma, în aceste condiții, gustul pentru lectură, pentru citirea și recitirea marilor opere? Sau vom rămâne grevați de auditiv (cu căști la urechi și cu auzul mortificat) și de ecranul electronic, urmând ca produsele literare să fie expuse în muzee și îngropate în biblioteci și arhive? Atunci, proza, dramaturgia, poezia vor ajunge să fie doar izvoare pentru istorici și lumea își va trăi pe deplin clipa, uitând complet de perenitate și de eternitate. În sumar (selectiv): Adrian Popescu, Ion Pop, Irina Petraș, Gellu Dorian, Vasile Igna, Adrian Lesenciuc, Vasile Spiridon, Ovidiu Pecican, Laura Poantă, Adriana Babeți, Victor Cubleșan, Eleonora Savu, Ana-Maria Parasca, Laura T. Ilea, Const. Cubleșan, Andrei-Călin Zamfirescu, Ion Buzași, Ion Cristofor, Virgil Mihaiu.
APOSTROF 3 / 2020
Marta Petreu, „Teze neterminate”, eseu: Personalitățile culturale de dreapta extremă au fost recuperate peste tot. Cele care au criticat extrema dreaptă – la noi sau aiurea – sînt refulate, șterse din istorie prin tăcere… A revenit la modă, ba chiar ca poruncă a criticii, arta cu tendință. Exact cum a ordonat, vreme de cinci decenii, Partidul Comunist, stîrnind nu puține rezistențe ale autorilor. Acum, autorii, inclusiv cei de poezie, sînt încurajaţi să scrie poeme despre problemele sociale, politice etc. ale zilelor noastre. Și evidențiați în măsura în care le-au scris. Vechea dispută din secolul al XIX-lea, artă pentru artă și artă cu tendință, o vreme ațipită sau numai uitată, pare a fi soluționată astăzi în favoarea tendinței. Eu țin cu I.L. Caragiale: artă pentru artă sau artă cu tendință, mi-e indiferent, dar artă cu talent să fie. În altă pagină, Cristian Vasile, la „Memoria comunismului la feminin”, încheie cu: Ceea ce mi se pare mai semnificativ este sugestia autoarei (Claudia Florentina Dobre, Ni victimes ni héroïne. Les anciennes détenues politiques et les mémoires du communisme en Roumanie, Editura Electra, Bucureşti, 2019) că asumarea de către Biserica Ortodoxă a unei etici a conformismului politic a influențat și ea tăcerea. Ortodoxia nu a încurajat mărturisirea ca act public, ci confesiunea față de duhovnic, act ce e urmat de iertarea păcatelor. De aici, a rezultat și inacțiunea unor foste victime ale comunismului în ceea ce privește denunțarea torționarilor. În sumar (selectiv): Ioan-Aurel Pop, Călin Vlasie, Emilian Galaicu-Păun, Alexandru Ovidiu Vintilă, Iulian Boldea, C. Cubleșan, Ion Bogdan Lefter, Nicoleta Cliveț, Ștefan Bolea, Corin Braga, Valentin Chifor, Adriana Teodorescu, Alice Valeria Micu, Mircea Moț, Al. Baumgarten.