Poet de puternice reverberații lirice, obsedat de „ochiul interior” al lucrurilor văzute și nevăzute, aspirând spre o integrare în ritmul existențial al unei cosmicități protectoare, Gheorghe Pituț, de la a cărui naștere se împlinesc 80 de ani (1 aprilie 1940), a fost un scriitor complex, plecat dintre noi la numai 51 de ani, în plin proces de desfășurare a potențelor sale creatoare. Ucenicind multă vreme în redacția Vieții Românești, el este și autorul unor almanahuri de senzație și al unor cărți de eseuri, de traduceri și de proză mai puțin cunoscute, care ar merita readuse în atenția publicului cititor. Tot aici a uimit lumea la un moment dat cu povestea fabuloasă a Motanului Maciste, care nu era altceva decât o oglindă întoarsă cu skepsis spre lumea plină de contrarietăți în care trăia, el și ceilalți ca el, care au ajuns să guste din plăcerile „iadului capitalist” și din „bucuriile” zilnice ale celor care stăteau la cozi nesfârșite pentru a face rost de hrana destinată copiilor și familiei. Această lume a contrastelor dintre ceea ce se predica și ceea ce era în realitate l-a făcut să reacționeze apelând la mijloacele fabulei, ironiei, alegoriei și prozei de tip aluziv, lăsând cititorului posibilitatea de a se lăsa furat de fantezia jocului, și de produsele unui imaginism aparent senzațional și debordant, dar care ascundea în pliurile sale nenumărate un criticism disident cât se poate de virulent. Abil camuflate și diseminate în secvențe când ludice, când parodice, mostrele de viață scoase la suprafață de autor au putut induce pentru moment în eroare organismele cenzurii și au putut răspândi în rândul publicului cititor plăcerea secretă a drumului tăinuit.
Despre cel dintâi produs al fanteziei sale epice plină de ingeniozitate, lectorul său obișnuit a putut lua la cunoștință din paginile volumului său de poezii Fum, din 1971. În interiorul acestuia, el a introdus și o proză, care, după opinia noastră, n-a fost receptată în acel moment de critica românească la nivelul care i s-ar fi cuvenit, deoarece lumea noastră literară nu era pregătită încă pentru asemenea distilerii narative, și nici nu avea puterea să reacționeze la asemenea „provocări”. Abia ceva mai târziu, când scrierile îmbibate de onirism ale lui Țepeneag și Dimov, dar și disidențele recunoscute ale lui Paul Goma și A. E. Baconsky, au atras atenția lumii literare, Pituț ar fi putut fi socotit un companion de luat în seamă. Proza sa la care facem referință se intitula Oficiul universal și el a trecut mai degrabă ca o „năzbâtie” a autorului, decât ca o luare de atitudine atent programată, deși, în realitate, asta era. Citită ulterior, ea și-a putut etala în plină lumină toate elementele care o fac să fie situată în chiar miezul tare al acestui curent, care își arătase la noi primele semne ale unei ingeniozități critice care o plasa în plină atmosferă absurd-onirică, de o noutate absolută în epocă și egală doar cu creațiile de acest gen semnate de o serie de scriitori români din exil, care au descoperit și experimentat cu succes arta disimulării. E vorba mai cu seamă de Gr. Cugler, apoi de A. E. Arcade și Paul Miron, autori ei înșiși de texte aluzive, bine structurate, care ne determină să luăm foarte în serios produsul epic al lui Pituț.
Micul roman în proză Oficiul universal trimite fără-ndoială la proza de gen a lui Soljenițîn sau Orwell, a Ferestrelor zidite a lui Al. Vona, imaginând un spațiu claustral, imobil și abstract, un fel de oraș himeric în care întreaga populație se află plasată la o imensă coadă făcută la Oficiul universal, unde se depun dosare și se cumpără de mâncare. Imaginea creată de populația unui oraș, strivită de această absurdă operație a „Dosariadei”, o populație ruptă de preocupările sale firești, de munca zilnică și de câștigarea traiului, denotă desigur o gândire aberantă, care face că „toți ceilalți n-ar fi fost decât o colectivitate cu același scop, adică puși să meargă orbește pe un drum dinainte stabilit”. Un singur om se sustrage acestei ciudate înverșunări, tânărul Ip, care îndeplinește rolul de „Salvator”, de ins providențial, chemat să pună umărul acolo unde este nevoie de el. Într-o lume a minciunii și a suspiciunii, unde fiecare pare să-l urmărească pe fiecare și, unde rigiditatea rutinieră pare să fie la ordinea zilei, Ip este singurul care poartă cu el un alt tip de mesaj: acela de a se pune cu adevărat la dispoziția oamenilor nevoiași, neputincioși și singuri, care au nevoie de el. Doctrina activismului social este mutată astfel din planul schemelor și dezvoltărilor impuse, aprig controlate și dirijate în planul inițiativei particulare, logice și necesare. Avem de-a face pentru prima dată la nivelul unei literaturi controlate și dirijate de partid, cu un text literar care iese din câmpul obiectual al creațiilor produse în epocă, a unui text care a scăpat prin cine știe ce minune vigilenței cenzurii comuniste și care a stat efectiv îngropat și în cei treizeci de ani care s-au scurs de la Revoluție până acum, fără a fi fost scos la lumină și pus în adevărata valoare, cu excepția clujencei Maria Vaida, autoarea monografiei din 2009, Gheorghe Pituț – ochiul și noaptea. Ne surprinde chiar faptul că ceilalți doi exegeți ai operei lui Gh. Pituț, care s-au apropiat de opera sa poetică înaintea Mariei Vaida, consacrându-i câte o monografie, n-au dat atenția cuvenită textului în cauză. Într-un articol din 2008, pe care l-am consacrat micului text de proză, am decelat subtilitățile în travesti la care apelează autorul pentru a dezvălui lumea coșmarescă pe care o detesta. Camuflarea lui într-un volum de poezie a făcut parte din tactica din acel moment a autorului de a ocoli cenzura, publicarea lui într-un volum de poezie atenuând sau chiar distrăgând în condițiile date șocul întâlnirii cu o scriere cu adevărat singulară.
Căci trebuie să recunoaștem că lumea evocată aici de Gh. Pituț este o lume înstrăinată, alcătuită din indivizi brutalizați, îndobitociți, deveniți în mare majoritate o gloată imensă, stând la cozi uriașe, într-o tăcere și lipsă de comunicare suspectă („din rândul care înainta monoton pe stradă nimeni nu mai scotea un cuvânt”) sau din familii terorizate de prezența unor „străini”. De altfel, ceea ce-l intrigă pe tânărul nostru este tocmai modul în care acești „străini” se insinuează în viața unor familii, făcându-le să divorțeze sau chiar provocându-le moartea. Cei de la coadă vorbesc pe larg tocmai despre un asemenea caz, unde ar exista un martor: sora infirmă a celui decedat. Arogându-și atribuțiile unui justițiar, al unui mesager al dreptății sau măcar ale unui detectiv, Ip apare în fața mulțimii ca un salvator, ca un ins însemnat cu o „aură” specială, încât câțiva inși din mulțime îl ajută să ajungă la locuința persoanelor căutate, spre a le aduce mângâiere și a le face rost de nevoile presante ale zilei. Ip, personajul principal, este și el ambiguu, lipsit de o identitate precisă, la fel ca celelalte personaje ale microromanului, numite la modul generic: Străinul, Celălalt, Infirma, „Omul în uniformă”, tânărul „îmbrăcat într-o vestă albă și pantaloni negri”, paznicul etc. Este vorba în fond de o modalitate specifică unor astfel de scrieri, deoarece imprecizia generică, lipsa de identitate civilă rămâne un semn distinctiv al lumii alienate, în care autorul își plasează acțiunea. La rândul ei, nici acțiunea nu are o coerență mai mare, firul principal al acesteia fiind minat de diferite episoade colaterale, având caracteristicile unui adevărat labirint dedalic, interesul pentru amănunt și faptul divers fiind un mod de a deturna acțiunea și a o parazita necontenit. Nuvela sau microromanul are o desfășurare haotică, imprevizibilă, fragmentată, a unei dezordini studiate. Lumea în care trăiește eroul este o lume a erorilor și a ororilor, o lume din care a dispărut simțul dreptății și al echilibrului. Pe de o parte, o imensă masă de indivizi strânși unii în alții, „prinși în cuie unul de altul”, cu singura preocupare de a nu-și pierde locul la coadă; pe de alta, câțiva inși debusolați, trăind la marginea mizeriei (Infirma), dar și a unor paraziți care joacă cărți, petrecând prin cârciumi, indivizi cu ocupații incerte, servindu-i probabil pe cei de la putere. „Aceștia”, despre care nu aflăm mare lucru, își trimit peste tot iscoadele, fiecare locuitor „normal”, ca să zicem așa, fiind dublat de un „străin”, care îl urmărește și îl spionează. Așa se întâmplă și cu Ip, care simte că e urmărit pas cu pas de către cineva care-i „suflă în ceafă”, dar pe care refuză să-l cunoască, după cum, în casa Infirmei, pe care o vizitează, un individ intră din când în când în dulap. Oamenii apar și dispar după reguli numai de ei știute, unii dintre ei suferind accidente neașteptate, ca tânărul cu vesta albă și pantaloni negri, căruia, se pare, trenul îi taie un picior. E vorba de dispariții bine regizate și hotărâte de puteri oculte, pe care cei în cauză nu le pot identifica la timp. Așa, de exemplu, compartimentele trenului care a făcut accidentul sunt cu desăvârșire goale sau ascund ființe incerte, greu de tras la răspundere sau de interogat. Compartimentele au forma bizară de ou, locomotiva nu are ferestre laterale, geamurile ovale ascund sau dau la iveală personaje ciudate (cum e „bătrânul cu câinele”) sau se pretează unui joc al hazardului, asemeni imaginilor furnizate de un binoclu. Imprecizia narației și a observațiilor naratorului provin și din faptul că el percepe lumea printr-un „labirint de ceață”, așa după cum cei doi soți, care, după o petrecere prelungită iau cu ei acasă un „străin”, sunt suspectați a nu fi tocmai treji, deoarece „oamenii erau destul de distrați, după o seară bună, tulburați și fericiți de whisky și dans, n-au mai reușit pe urmă să iasă din ceața aceea cerebrală niciodată”.
Momentul principal al acțiunii ar putea fi vizita pe care Ip o face Infirmei, sora bărbatului din cuplul dispărut, și grija pe care Ip o arată traiului zilnic al femeii, împovărată și cu creșterea unei fetițe nedezvoltate, handicapate, pe care o ține într-un fel de lădiță-sicriu sub patul din camera oaspeților. Întâlnirea dintre Ip și ciudata făptură are o relevanță epică extraordinară, Ip dezvăluindu-și cu acest prilej simțămintele caritabile, comandând de mâncare pentru toată lumea și asigurând-o pe Infirmă că de acum înainte nu va duce lipsă de nimic. În centrul atenției, se află fetița acesteia, Alma, o figură de ceară, cu înfățișare de moartă, care, nedezvoltată fiind, era ținută de mama ei în condiții precare. Ip îi oferă nu numai ocazia de a-i oferi mâncare de zile mari, dar și pe aceea de a o scoate din monotonia ei animalică, a o înveseli cu niște desene sau bucurând-o cu muzica unei orchestre, lucru care face mare plăcere micuței, ținută până atunci într-o opacitate totală. O orchestră formată din cincisprezece oameni, condusă de un dirijor, a executat un concert care a durat până la prânz, producând o adevărată bucurie fetei, până atunci lipsită de orice tip de sociabilitate culturală. Ip a plătit oamenii cu niște cecuri semnate de el, apoi și-a lăsat aici valiza plină cu bani, care i-a fost adusă de la poșta Oficiului. Valiza misterioasă urma să fie păzită zi și noapte de douăzeci de oameni înarmați. După ce se asigură că totul e în ordine în casa Infirmei, și după ce ia cu sine reclamația acesteia împotriva Străinului suspect, individ pe care Infirma îl consideră vinovat de moartea fratelui ei, Ip părăsește casa în cauză, spre a încerca să ajungă la sediul Oficiului Universal. Întâmplările pe care Ip le trăiește în continuare sunt tot atât de halucinante precum cele cărora în zadar s-a străduit să le dea de rost până atunci. Drumul său trece printr-o clădire cu zeci de balcoane, în care asistă la o tranșare de conturi între doi pistolari. Când scapă de aceștia, descoperă într-un colț un pian care cânta singur. După ce socoate că nu-i poate face nimic, intră prin acoperiș într-o casă vecină, făcând cunoștință cu o femeie care bea apă murată într-o cupă și cu un bărbat din abdomenul căruia țâșnea un șarpe. Îi părăsește, urcă într-un tramvai și ajunge la sediul unei clădiri monumentale. Trece printr-o baie comunală, unde are fel de fel de vedenii, traversează un alt apartament, de data aceasta extrem de luxos, populat cu personaje ciudate, spre a ajunge la un fel de complex cibernetic, sediu al unor ochi electronici. Aici fantezia autorului se pare că se inspiră din zona SF-ului, luând forme tehnologice. În sfârșit, după alte și alte peripeții, Ip ajunge să asiste la prestația a trei conferențiari de ocazie, care propun masei de ascultători un program de schimbări și transformări, în genul planurilor viitoriste (cincinale aberante) ale comuniștilor. După declarația lor, „noi suntem hărăziți acțiunii de a născoci mereu, de a muta lucrurile dintr-un loc în altul, pentru a schimba pe cât posibil realitatea înconjurătoare, noi avem ambiția de a nu lăsa piatră pe piatră, frunză pe frunză, nisip pe nisip, noi avem harul de a crea perpetuu cu mintea și cu mâinile, de aceea trebuie să refuzăm orice îndemn la somn și nepăsare…” În continuarea celor spuse de al doilea conferențiar, cel de-al treilea refuză somnul și munca pașnică, fiind teoreticianul „purificării prin violență”. Ip solicită acestora să nu-i mai tolereze pe „străini”, avertizând că „iubitele și prietenii lui au să vă scoată afară din casele pe care le-ați moștenit, mulți dintre voi vor fi sugrumați chiar în somn, pe când ei se vor înmulți mereu, străvechile voastre legi vor fi aruncate la gunoi și pe acest oraș înfloritor vor trece copitele religiei Străinului”. Este acuzat că ideile lui „sunt de natură să boicoteze idealurile mărețe” ale propovăduitorilor, disputa dintre Străin (Omul Sovietic) și Ip continuând și pe alte planuri, în gândurile lui Ip strecurându-se acum ideea pericolului, căci Străinul poartă în brațe o bârnă metalică, iar Ip are senzația sfârșitului: „mă părăsesc ultimele vibrații ale timpului meu… vinovăția mea nesfârșită pierde spațiul pe care l-a nedreptățit atât de mult”, moment al expierii în care îi pare că „vede libertatea” și trenul fără sfârșit în care se aflau „concitadinii mei”. Cu imaginea „trenului revoluției”, care nu se mai sfârșește, ajungem și la sfârșitul amplei povestiri, care oferă cititorului atent mult mai multe detalii decât am fost eu în stare să rezum până aici. „Oficiul universal” este în concepția noastră una dintre marile nuvele/microromane exemplare ale literaturii române, nuvelă care folosește un număr ilimitat de procedee luate din arta suprarealistă, onirică, fantastică, absurdă, dacă ne gândim doar la calul care își bagă capul pe geam și mănâncă lemnul mobilei din casa Infirmei, la dialogul absurd care se declanșează la un moment dat între Infirmă și Ip, la multiplele episoade pline de neprevăzut ce proliferează de-a lungul descrierii. Starea de somnolență în care intră de mai multe ori personajul, discuțiile și imaginile onirice ale unui vis prelungit în realitate, întrețin iluzia de irealitate și fantazare: „Ip avu iluzia că doarme de atâta vreme încât era acum buimăcit cu totul, nu mai știa dacă e treaz sau într-adevăr era transportat pe valurile somnului”. Iluzia se completează cu frumoase pierderi de memorie și alunecări în trecut, ocazie cu care decupează de pe firul amintirii scene de o consistență vaporoasă, pline de poezie și grație.
Mânuitor abil al mijloacelor epice ale absurdului, Gh. Pituț își dă în Oficiul universal măsura întregului său talent narativ, pe care-l consolidează apoi în romanul Aventurile marelui motan criminal Maciste (1983), o savuroasă proză bulgakoviană, cu aventuri scriitoricești plasate sub arcul iluziei și al proiecțiilor suprarealiste. Vâna realist fantastică a prozei l-ar fi cucerit în ultima parte a vieții, după cum arată povestirea Valiza doamnei Roza și romanul manuscris la care lucra (pagini din cel care-l avea ca personaj central pe Horia au apărut în revista Manuscriptum) și care ar fi fost, desigur, una dintre revelațiile majore ale prozei generației sale. Oricum ar fi, nimeni nu poate să-i conteste poziția de prozator oniric (disident) pe care a câștigat-o în mod indubitabil cu nuvela de mare întindere Oficiul universal, proză ce-l anticipează pe A. E. Baconsky cel din Biserica neagră și pe Bujor Nedelcovici din Al doilea mesager sau pe I.D. Sîrbu din Adio, Europa!
Retragerea în parabolă și în proiecțiile fantastice este pentru Gh. Pituț un mod de evaziune bine studiat, programat chiar, născut din dorința de a evita pe cât posibil constrângerile epocii. Ca unul care a călătorit în Occident și a cunoscut lumea liberă de acolo, Pituț a trăit ultimii ani cu sentimentul frustrant al prizonierului, al poetului din cușcă, pentru care orizonturile limitate ale inspirației deveniseră elemente de coșmar și utopie neagră. Așa a dat la lumină mai multe episoade din romanul lui Maciste, pe care le-a publicat aproape săptămânal în Luceafărul, oferind cititorilor spectacolul dezinvolt al unor aventuri ieșite din comun. Pentru a induce în eroare forurile de control ideologic, el a recurs la diferite metode de a înșela vigilența cerberilor ideologici ai regimului. Textul despre Oficiul universal l-a plasat în contextul unui volum de poezie, în așa fel încât lectura lui să pară la prima privire o prelungire a unor fantazii epice. În cel de al doilea caz, cel al romanului de factură bulgakoviană, a apelat la scenariul ludic și fantastic al unor întâmplări trăsnite, însăilând un fel de jurnal de aventuri galante al unui grup de marginali, înconjurați de neamul pisicesc, care îi proiectează mereu în zona incredibilului, a funambulescului. Aparent cei trei muschetari pot fi puși și sub semnul lui Mateiu I. Caragiale din Craii, doar că rolul lui Pirgu este luat aici de motanul Maciste, cel care are în multe ocazii rolul de raisonneur și de justițiar moral, iar metamorfozările sale pot justifica și acoperi în același timp, prin trecerea subită de la real la fantastic, toate aluziile străvezii la realitățile sociale încorsetate de suspiciune și de sărăcie diurnă. Lipsa produselor de pe piață, foametea trăită zilnic de cei trei prieteni mai totdeauna „lihniți”, regimul de supraveghere și de turnătorie permanentă trimit în chip inexorabil la „epoca de aur” ceaușistă, caracterizată prin lipsa acută de alimente, cozi uriașe și delațiune generalizată, când nomenclatori inepți, precum grefierul îndoctrinat, visând a deveni judecător și a termina astfel cu toți cei care nu gândesc și acționează ca el, își manifestă zelul partinic. În acest sistem al delațiunii generalizate, își fac apariția indivizi suspecți puși să ia pulsul mulțimii și să-i reducă la tăcere pe cei care par a propovădui alte credințe decât cele oficiale. Acești zeloși patroni de destine, cum este Maiorul și garda lui de executanți nocturni, care trăiesc amestecați printre oamenii comuni, jucând chiar rolul de a se preface că sunt atenți la nevoile celor de jos, hotărăsc să-l răpească pe Gherman, pentru rolul lui de lider și de sfătuitor al mulțimii declasate. Intenția lor este aceea de a-l ține departe de evenimentele trăite de oamenii simpli ai cartierului. Nici măcar Maciste nu reușește să le dibuie ascunzătoarea, astfel că intervine o perioadă de acalmie, care îi oferă marelui sforar din umbră, Simion Still, prilejul să-și regrupeze aderenții. Aceștia pun o presiune continuă asupra grupului de prieteni, salvați periodic din situații critice de motanul Maciste, devotat și mare iubitor de oameni. Cei trei prieteni, Ion, Gherman și Vasile, care par a întruchipa ipostaza imaginară a prietenilor săi, Grigore Hagiu, Marius Vulpe și Florin Pucă, se confruntă în permanență cu imixtiunea unor indivizi de teapa grefierului, tatăl Minodorei, cel care înscenează imaginar procese și condamnări ale semenilor, mergând până la trei sute de ani. Viața sa nu este altceva decât o permanentă stare de suspiciune și pândă, pentru a prinde oameni nevinovați și a-i deferi justiției ca „dușmani ai poporului”. Acționând din ordinele șefului suprem, Simion Still, atât grefierul, cât și Maiorul conduc trupe de represalii și „observatori”, care vor să preîntâmpine orice acțiune și deviație de la cenușiul diurn, văzând în munca lui Gherman și a prietenilor săi, dedicată în întregime unor acțiuni de într-ajutorare și de colectare de imagini ale vieții de fiecare zi (Gherman e fotograf), o formă de memorie colectivă pe care ei vor s-o anuleze. Sunt imagini șocante din viața orașului, menite a fi contabilizate în memorii și jurnale de observație. Scrisul în sine devine suspect și tot ceea ce este pus pe hârtie trebuie confiscat și ținut sub observație. De aceea, oamenii regimului concep măsuri pe cât de arbitrare, pe atât de insolite, precum cea propusă de Maiorul supraveghetor, pe care autorul ne-o relatează în felul următor: „Peste Maciste se abătuse o boală necunoscută până atunci la motani, anume aceea de a scrie despre sine și contemporanii săi, oameni și animale de-a valma. Oamenii Maiorului făcuseră rost de niște plase uriașe din sârmă și aveau de gând să acopere întreaga locuință a lui Gherman, astfel încât Maciste să nu le scape sub nicio formă. În timp ce se făceau aceste pregătiri, Maciste scria de zor, prefăcându-se a nu ști ce-l așteaptă. Cam din oră în oră, Maiorul vorbea prin radio cu Simion Still, raportându-i câte plase au fost aduse și câți stâlpi au fost bătuți, jur-împrejurul casei, pentru amplasarea lor. De fiecare dată, Simion Still îl sfătuia pe Maior să amâne încercuirea completă, astfel ca atunci când îl vor obliga să iasă din încăpere, să poată fi recuperate și manuscrisele care de bună seamă vor servi la acuzarea lui Maciste. Cea mai mare piedică o constituia prezența când a Norei, care aducea de mâncare prietenului ei, când a lui Ion și Vasile, prietenii lui Gherman, care pretindeau ei, lăsaseră locuința în grija lor.”
Aventurile lui Maciste devin tot mai mult o scriere denunțător-protestatară, împachetată așa de subtil în elementele stilului esopic și regimului animalier, încât să nu poată fi intuite la prima privire elementele de critică socială. Divagațiile la care recurge, scenele create pentru a deruta și a opri suspiciunea pot fi identificate la fiecare pas. Sub aparența de bestiarium, dăm la tot pasul peste un mixaj al formelor și formulelor textuale care complică mersul acțiunii, transformându-l într-un sinuos mers labirintic, artă subtilă a disimulării și subterfugiului. Personaje concupiscente precum Nora sau Olga, maniace precum grefierul, sadice precum Still își dau mâna pentru a crea scene fanteziste, în care prezența lui Maciste este inevitabilă și unde competiția dintre cele două tabere produce intruziuni inventive de tip livresc. Scene de mare ironie privesc așa-zisul iureș constructiv al orașului, dar și motivul vulnerabilității, al amenințărilor de orice fel, pentru care oamenii nu sunt pregătiți. Se va vedea acest lucru din paginile consacrate cutremurului din ʼ77, cataclism descris cu o deosebită relevanță realistă, dovadă că autorul a fost foarte marcat de pierderea unor oameni dragi. E momentul în care Maciste se implică puternic în munca de salvare a oamenilor, devenind un adevărat zeu salvator al oamenilor aflați sub dărâmături, stând zi și noapte printre ruine, până la curățenia definitivă a molozului. Motivul devoțiunii pentru semeni devine aici dominant, deși, pe parcurs, scenele de gravitate existențială sunt mereu îmbogățite și dublate de cele în care aspectul metamorfic și ludic se îmbină la fiecare pas sub semnul ironiei și grotescului. În ultimă instanță, prin grefierul cu mațe pestrițe, obsedat de a intenta un proces tuturor vecinilor, co-orășenilor și tuturor celor care i se par dușmani, simbolul procesului de tip grotesc capătă proporții uriașe și devine elementul central al acțiunii. Nu trebuie ignorată însă parabola transformării oamenilor în păsări, acoperind prin simbolistica sa dorința de evadare a omului simplu, care detestă universul carceral în care e silit să trăiască. Omul-pasăre va fi cel care va putea oricând zbura pe deasupra granițelor, a curților zăvorâte și a tuturor interdicțiilor puse la cale de regimul lui Still, spre a poposi în lumea mare a libertății de gând și spirit. În ultimă instanță, poetul Gh. Pituț își dovedește și aici ingeniozitatea de viziune și transpunere epică, izbutind să realizeze o parabolă de mare efect, chiar dacă aparent inofensivă. Ingeniozitatea prozatorului, ca și fantezia sa nestăvilită întrec cu mult scrierile lăudate ale epocii, atrăgând atenția asupra unui spirit cu adevărat inovator și demn de atenție. Era conștient că opera sa ar putea stârni reacții contrare, de aceea a ieșit în public, devoalând el însuși mecanismul pe care l-a pus în mișcare și scopul mesajului pe care el a dorit să-l transmită semenilor. Iată mărturisirea făcută în avertismentul care îi însoțea scrierea: „Intenția mea (deconspirată de o replică a lui Maciste) a fost aceea de a scrie o proză fantastică, amuzant ironică, barocă și misterioasă”. Acest lucru i-a reușit din plin. Fapt pentru care, Gh. Pituț poate fi socotit drept unul dintre mesagerii spiritului înnoitor al epocii și un critic de primă mână al exceselor ceaușiste limitatoare de idei, de inițiativă liberă, creatoare.