Am trăit, trăiesc și voi trăi și din amintiri…
Undeva, pe Valea Șomuzului, între Dolhasca și Fălticeni, în satul Arghira, am fost obligat să stau împreună cu familia mea mai multă vreme, în domiciliu forțat. Acolo, ascultam la difuzor spectacole de teatru radiofonic. Și așa am făcut cunoștință, încă din clasa a II-a, cu Alexandru Critico și Radu Beligan, cu Nineta Gusti, Elvira Godeanu și Alexandru Giugaru, cu Mihai Popescu și Emil Botta… Când auzeam toate spectacolele lor, trăiam o senzație specială, pentru că difuzorul funcționa fără ca noi să avem lumină electrică în casă, funcționa direct de la stâlpii de telegraf… Ascultam seara, în întuneric, într-o anumită atmosferă, lumile lor și puteam imagina lumea… Locurile acelea erau ușor sălbatice: în nopțile de iarnă lupii veneau în sat și stăteau până la șase, șapte, când eu mergeam spre școală… În această atmosferă, teatrul a reprezentat un miraj, o întâlnire cu o altă lume, o evadare… Apoi, au trecut anii, am început să ascult și să văd spectacole de teatru. Unele erau regizate de Alexandru Finți, George Rafael, Ion Șahighian, Val Mugur, de fapt, erau spectacolele de absolvire ale studenților repartizați la Botoșani: Margareta Pogonat, Ion Dichiseanu, Corneliu Revent, Lucian Iancu, Sergiu Tudose, Alexandrina Halic… Tot în această perioadă, când eram elev la Botoșani, l-am cunoscut și pe Costache Babii… și prin el am ajuns la IATC, înainte de a fi student… Am primit atunci în dar înregistrări celebre cu George Calboreanu în monologul testamentar al lui Ștefan cel Mare din Apus de soare, cu George Vraca și Ion Manolescu mărturisind Luceafărul eminescian…
Aveam o profesoară de limba română, dna Shifter, care iubea teatrul: eu îi aduceam aceste materiale, ea le prezenta colegilor mei și, în același timp, ne implica și în spectacole de teatru, în care jucam. Dar eu știam mai mult decât ei, pentru că aveam întâlnirea cu teatrul dinainte…
Au trecut anii… am intrat la facultate (cinci locuri și nouăzeci și opt de candidați) și am ajuns regizor în 1970.
Am montat la Piatra Neamț. Arad, Târgu Mureș, Cluj și București.
În 1976, am fost invitat la Televiziune să fac O noapte furtunoasă… Știam că, dacă lucrez Noaptea furtunoasă acolo, n-o să iasă niciodată pe post netrunchiată… pentru că spectacolul dorit de mine n-ar fi trecut de cenzură… „Ne-am înțeles” să lucrez mai întâi spectacolul la radio. Toți cei care erau atunci regizori la teatrul radiofonic, Dan Puican, Cristian Munteanu, toți m-au primit cu brațele deschise… cu prietenie, cu colegialitate nobilă… Emoția a fost și mai mare pentru că îl aveam ca partener de creație pe cel al cărui nume îl auzisem la radio ani de zile: inginer George Buican. Am făcut o distribuție trăsnet: Toma Caragiu în Jupân Dumitrache, Octavian Cotescu în Ipingescu, Victor Rebengiuc în Chiriac, Virgil Ogășanu în Venturiano, Florin Zamfirescu în Spiridon, Dorina Lazăr în Veta, și Mariana Mihuț în Zița… Am început să repetăm în sala de lectură și, la prima întâlnire, le-am spus: „Distinși colegi, eu debutez la radio… și, cum nu știu multe lucruri despre teatrul radiofonic și nu vreau ca invitația pe care v-am făcut-o, de a fi împreună pentru realizarea unui Caragiale, să fie stingherită de nepriceperea mea, o să repetăm ca la teatru, lectură la masă, o săptămână!”… S-a făcut liniște… Apoi, s-a ridicat încet Toma Caragiu și a spus: „Domnuuuu’ regizor… noi la radio venim cu plăcere, între 8 și 10, citim bine piesa, înregistrăm… și gata! Dar, după cum văd eu, dumneata vrei să și muncim. Ei, dacă e de muncă, nu-i așa?! – și s-a uitat la ceilalți – noi, artiștii și muncim cum trebuie. Așa că, de mâine, la ora opt suntem la treabă!…” Am repetat o săptămână, detalii, nuanțe, relații. Apoi am venit în studio cu George Buican și am început să înregistrăm. Probabil că făceam lucrurile foarte bine sau serios sau, mai bine zis, le făceam cu pasiune… că m-au iubit… Pe unii îi cunoșteam, lucrasem cu ei (Florin Zamfirescu, Dorina Lazăr)… Totul a mers cum trebuie… La fonotecare, ciudat, stătea și Toma Caragiu în platou, pe scări… stătea și auzea anumite scene, râdea cu poftă… La început, mi-am zis că vrea să vadă dacă știu să finalizez munca… Dar, într-o zi, m-a luat de mână cu tandrețe și mi-a zis: „Facem câțiva pași? Am zâmbit… Mi-a plăcut foarte mult cum am lucrat… Mi-a plăcut!… Aș vrea să faci cu mine Neguțătorul din Veneția…” „Unde, la radio?”… „Nu, la teatru, la Bulandra!”… Eu terminasem Barbarii lui Gorki la teatrul Nottara în scenografia lui Vittorio Holtier, cu Victor Rebengiuc, George Constantin, Valeria Seciu, Liliana Tomescu, Emil Hossu și finisam scenariul la Înainte de tăcere. I-am spus: „Domnule Caragiu, e o onoare, dar ieri mi-a propus Octavian Cotescu să lucrăm tot Neguțătorul din Veneția…”. Caragiu, cu umor: „Eu sunt foarte bun, să știi… eu sunt cel mai bun…” A râs. I-am spus că trebuie să mă pregătesc, că îmi place piesa, dar că nu o știu încă… și atunci i-am propus să facem întâi un Cehov la Televiziune! „Facem, facem, de ce să nu facem… Ce Cehov?!” „Cântecul lebedei împreună cu Efectul dăunător al tutunului…”… „Și cu cine vrei să-l faci ?” „Cu Toma Caragiu și Marin Moraru…” „Pe Teică îl cunoști?! Să te gândești și la Teică, poate e bun”…
Premiera radiofonică a Nopții furtunoase a fost pe 30 ianuarie 1976, de ziua nașterii lui Caragiale. Spectacolul a intrat în fonoteca de aur. Pe la sfârșitul lui februarie, mă sună Toma Caragiu și mă invită la el acasă. Era agitat. M-am gândit că s-a supărat pe ceva și că nu mai vrea să facem spectacolul de la televiziune… Am urcat pentru prima dată în locuința actorului, la etajul trei. Mi-a deschis ușa, era desculț, cu un caniche negru lângă picioarele lui: „Domnule Visarion, ia loc!”. Intrasem într-un living în care încăpea tot apartamentul meu, de trei camere, confort II… „Un whisky, un sherry, un cognac?”… „Un sherry! Să văd cum e!” „Atunci să bem un sherry” Am ciocnit… „E bun, nu?” Am zâmbit. După câteva clipe m-a privit adânc, a dat ușor din cap și, aproape șoptit: „Când ți-am spus că facem la televiziune acest Cehov, eu nu știam piesa… Am citit-o: e mai grea decât Hamlet… Te întreb: când vrei să începi ?!”… „Păi, să începem acum, la sfârșitul lunii…” „Dragul meu, îmi trebuie trei săptămâni ca să vin pregătit la prima lectură. Cu textul ăsta nu te joci.” N-o să uit niciodată: „e o piesă mai grea decât Hamlet… îmi trebuie trei săptămâni ca să vin pregătit la prima lectură” – lecție pe care n-o voi uita…și textul lui Cehov are doar cinci pagini.
Am coborât de la etajul trei pe scări… uitasem umbrela. Maestrul a deschis ușa: „Umbrela, dragule! De ce nu aștepți liftul?” Și apoi mi-a întins umbrela…
…A trecut februarie și a venit acel 4 martie 1977…
Și eu am sfântă și vie imaginea lui Toma Caragiu, zâmbind în pragul ușii, alături de caniche-ul lui negru.
În 1978, cu lacrimi și râs dureros, am înregistrat cu Aristide Teică pentru TVR Despre efectul dăunător al tutunului, o altă bijuterie cehoviană.
Au trecut anii și durerea dispariției marelui actor a închis proiectul în amintire… Dar prezența Cehov-Shakespeare împreună, în aceeași reprezentație și explorarea universurilor teatrale prin perspective ce se întâlnesc într-un temei conceptual unitar, am simțit-o prima dată în februarie 1990. Eram în biroul directorului artistic de la Teatrul Nottara, Maxim Crișan și vorbeam cu Ștefan Iordache despre această întrupare scenică. „Cu cine?” a întrebat el. „Tu și Marin Moraru… destăinuind fața nevăzută a scenei, în plină scenă”, am răspuns. A râs cum numai el știa să râdă.
L-a sunat imediat pe Marin Moraru. „Marinuș, sunt cu Alexa, vrea să facă cu noi doi un spectacol și să-l călătorim prin lume… Cehov-Shakespeare”.
O scurtă pauză. „Bine! Îți lasă textul la Național, la intrarea actorilor.” A închis telefonul. Mă privea zâmbind. „Ai băut ceva?” „Poftim?”, am zis. „Ce ai băut? De unde ai nebunia asta în tine când povestești? Ai băut, nu?” Am început să râd: „Nu am băut nimic, dar mă arde de mult această Noapte a bufonilor, de moarte și viață în scenă.” A tăcut îndelung. Apoi, șoptit: „Doamne ajută!”… Fluierând un început de melodie vesel-tristă: „Știi, mai bine să nu-l distribui pe Marinuș… Dacă eu am vorbele și el privirile, sunt pierdut, mă RA-DE.” Am râs amândoi, aducându-ne aminte de duelul din Ultima oră dintre George Constantin și Marin Moraru. „Vali Uritescu nu e bun? Ce zici?”, „E bun!”. Mi-au fugit gândurile, departe, în febra tăcerii, dar așa s-a născut și titlul Noaptea bufonilor.
Și așa au trecut din nou anii și spectacolul își aștepta viața. La Sibiu, în 2015, minunea asta a fost posibilă. „Încercăm“, mi-a spus Constantin Chiriac… Și astfel, cu doi actori de excepție, Ilie Gheorghe și Marian Râlea și cu închipuiri tinere – Veronica și Ioana – calea destăinuirilor râs-plâns-ului s-a iluminat.
Un spectacol despre magia și deriziunea ce sălășluiesc în creația actorului, despre dragostea neliniștitoare a publicului pentru arta întrupării ființei în semn…
Lumina amintirilor în Noaptea bufonilor, spectacol care se construiește din fragilitatea emoțională a actorului, ca o respirație nocturnă care așteaptă venirea zilei. Marian Râlea mărturisea: „Am avut de multe ori senzația că un spectacol de teatru este un organism care trăiește și se săvârșește sub lumina reflectoarelor. De puține ori, spectacolele de astăzi provoacă iluminări ale gândului. În spectacolul propus de Alexa Visarion, doi Bufoni ai scenei retrăiesc cuvinte și gesturi ale marilor spectacole jucate sau închipuite în dorinți și patimi nemărturisite, care se nasc și renasc pe scena pustie a teatrului în care sunt captivi. Poate că pentru spectator nu contează numele actorilor, ci doar măiestria întruchipării, dar pentru mine întâlnirea în suferința culturală de acum, cu Ilie Gheorghe, marele histrion al anilor noștri, a venit ca o gură de oxigen. Gândul regizorului a făcut ca inima unui spectacol să pulseze, iar noi, cei doi bufoni, să coexistăm ca doi plămâni legați unul de celălalt prin gesturi, rostiri și emoții, ca și cum am fi un singur trup.” Din noaptea scenei, umbrele bufonilor prind reflexele amintirilor și încep să respire viață și teatru, deriziune și magie. Cehov și Shakespeare, umbră și lumină, trecut și prezent, sunet și tăcere, gest și nemișcare… într-o noapte pândită de amintiri și de zâmbetul morții. Am înțeles în timpul repetițiilor că ziua în care vin bufonii este întotdeauna noaptea neliniștitoare a scenei.
Printre rândurile lăsate în jurnalul său înainte de marea călătorie spre necunoscut, magul Ilie Gheorghe scria despre ultima sa creație: „Am jucat multe roluri în cariera mea, roluri importante, în spectacole semnate de mari regizori. A fost un privilegiu pe care l-am primit, ca odată cu cei nouă ani de Faust, să pot juca într-un nou spectacol al lui Alexa Visarion. Îl cunoșteam de la Craiova, de la Livada de vișini, unde întâlnirea noastră a fost specială, adâncă și histrionică, adică Firs și Charlotta Ivanovna simultan. De data asta, rolul Actorului m-a cuprins de la prima lectură și, pas cu pas, am început să construiesc imaginea imaginației…
Împreună cu Marian Râlea, am descoperit în lucrul la scenă tot ceea ce teatrul are viu, dar și ceea ce uitasem… Am notat pe textul meu spusele regizorului, însemnări care pot marca profesia de actor. În spectacol, se naște ceea ce zilnic scena ascunde. Ne sunt atât de rare bucuriile, astăzi, încât atunci când ne este dat să trăim asemenea stări, nu ezităm să le numim REVELAȚII.”
Semnificația în teatru se cere conținută, exploatată și trimisă mai departe-n lume, sub fel de fel de chipuri. Ea nu se epuizează și continuă să fie dincolo de finalul spectacolului. Un astfel de spectacol îl caută și îl întrupează montarea de acum, din 2020, a Nopții bufonilor, pe scena de la unteatru, având în distribuție pe Marian Râlea și Richard Bovnoczki. De data aceasta Marian Râlea este Actorul, muritor și nemuritor al teatrului, iar Richard Bovnoczki dă suflul vieții și al pasiunii interpretării în cel care tăinuiește în el marile texte – Sufleorul.
Plecând de la Cântecul Lebedei (Calhas), scrisă, în 1887, de A.P. Cehov și adăugând monologurile de esență din repertoriul shakespearian, spectacolul nostru cuprinde două direcții de sinteză și reprezentare a temelor fundamentale ale artei în viață și ale vieții în artă, într-o structură ce mărturisește teatrul din spatele cortinei, teatrul de dincolo de scenă sau spectacol, teatrul ca formă a viului și-a viețuirii, teatrul ființei și singurătății.
Eugenio Barba spune în cartea sa, Casa în flăcări, că „A face teatru înseamnă a trăi o vrajă, a crea arhipelaguri de insule magice, tragice sau grotești, oglinzi ale lumii, așa cum o cunoaște sau ale unor lumi diferite de real, ca un delir fantastic.”
Teatrul îi creează artistului impresia sfidării timpului și a morții. A împotrivirii și victoriei acestuia asupra regulilor și tabuurilor unei existențe trecătoare. A plonjării în necunoscut, a înălțării prin surpare și a eliberării prin unicitatea creației.
Teatrul cucerește și subjugă pe acela pe care și-l face rob. Robia e cerută de sclav, nu de stăpân. Între artist și arta sa este un legământ sacru, pe care nimeni și nimic nu-l poate rupe sau uita.
Cuvintele sunt stări care încarcă și trimit imaginea în poezie, muzica în tăcere, tăcerea în taină… În cuvinte, printre cuvinte, dincolo de cuvinte – acestea sunt reușitele interpretării lui Marian Râlea și Richard Bovnoczki.
Noaptea bufonilor ne trece prin vrajă, prin înălțare, prin magie, neuitând niciodată dublul însoțitor: degradarea, ridicolul, bătrânețea, singurătatea, plictisul… Cred că spectatorii talentați se pot întâlni în această ceremonie de pasiune și har, cu o lume seducătoare, care e cuprinderea universului existențial al necuprinderii.
Profesia e un necunoscut al ființei noastre. Te întâlnești cu ea ca să te găsești, ca să te afli pe tine…
Când în teatre dau năvală bezmetică noile tehnologii, când spectatorul nu mai are răbdare să asculte și să înțeleagă, biciuit fiind de alerte și discursuri de serie, noi am căutat și am deschis teatrul lumilor care personifică identități scenice care nu vor fi înfrânte de pământeism și caută să ne arate cu prospețime și pasiune delicată că suntem și stelari, locuind și călătorind pe planeta ce se învârte și se roade, după un destin neștiut de noi, dar imaginat și conținut de creația teatrală care ne viețuiește.
Tararabumbia, tararabumbia… E totuna, e totuna… mărturisea Cehov.
Iar Shakespeare avea răspunsul înaintea lui: dar mă ucide gândul că nu-s gând…