Un cutremur care nu se mai termină și care, tot cam prin martie a început să se facă simțit, cel puțin la noi. Sau un război ciudat, în care nu știi unde e inamicul. Mai blând, altădată se spunea că nu știi de unde sare iepurele, numai că acum iepurele încearcă să te devore, să te dea gata, e un iepure crud (cu noi)! Și, firește, cu niște colți (deloc „de argint”) extrem de periculoși.
Frica o fi păzind ea bostănăria, cum se spunea pe vremuri, dar acum închide ușile-n nas oricui ar vrea să le deschidă – la cei care nu stau acolo mă refer, adică la orice vizitator și nu e deloc sigur că ne păzește de ceva, dimpotrivă, ne crește spaimele. De coronavirus, de poliție, de armată, spaime care provin, la cei considerați „fragili la coronavirus”, încă din anii regimului dinainte. Abia ne obișnuisem cu libertatea, cu drepturile omului și iată-ne trimiși, cumva, înapoi. Desigur, e cu totul altceva, cunosc obiecția și mi-o însușesc, dar la prima vedere și la prima senzația tot cam pe-acolo e.
De unde până acum trebuia să fim sociabili și socializarea era deviza tuturor, de la nătărăi la geniali, și chiar devenisem, mulți dintre noi, chiar mai sociabili decât ar fi fost nevoie, brusc deviza se schimbă: stați la cel puțin un metru și jumătate de celălalt, feriți-vă, pe stradă, de cel care, eventual, mai trece pe-acolo. Adică distanțare socială, exact ceea ce nu trebuia să practici până acum. E de bonton să te dai la o parte când vezi, încă de departe, că vreun altul se îndreaptă spre tine, pe același trotuar. Țin minte cum era dezmințită și chiar, vorba lor, înfierată, în timpul comunismului victorios, vechea formulă latină „homo homini lupus”, atitudine preluată, chiar dacă nu exprimată pe față, și de vremurile de după înfrângerea victoriei ăleia. Ei, bine, acum, așa cam pare a fi: „homo homini lupus”. Sau, pentru iubitorii lui Jean-Paul Sartre, „l’enfer c’est les autres”. Nu chiar l’enfer, dar nici paradis, ca până acum. Chiar dacă nu te mușcă și nu te mănâncă, celălalt e periculos și tu ești periculos pentru el. S-a născut o teribilă reciprocitate din cenușa, se pare, a sociabilității de altădată.
Acum te simți, cel mult, aproape de celălalt, așa, la distanță, teoretic, filozofic, având totuși, mare grijă, să nu cumva să te atingi de el când treci pe alături. Și chiar cuvântul acesta, alături, atât de plăcut altădată, când toți eram alături unul de altul, cel puțin teoretic (atunci), că practic tot homo homini lupus eram și pe vremea aia, doar că nu aveam curajul să recunoaștem, ca să nu fim categorisiți de fasciști și altele eiusdem farinae, cuvântul alături, zic, nu mai semnifică același lucru pe care-l semnifica altădată, poți fi alături la doi metri de celălalt, ceea ce ar fi fost de neconceput până acum.
Și mare mi-ar fi uimirea dacă, în urma atâtor „stări de urgență”, a atâtor „ordonanțe militare”, celor care le proclamă n-o să le vină pofta să se poarte și după ce (dacă o fi vreun după ce) pandemia asta va trece. Aceasta e – acum – întrebarea. Poate că la noi nu, căci la noi nu, niciodată la noi nu, dar la alții, dar la ceilalții? Și dacă la ei, atunci, treptat, și la noi da. Cum ar zice Domnul Șora: Nu?
Am învățat la Literele de altădată, numite Filologie, că limba se îmbogățește prin introducerea unor cuvinte ce apar odată cu tehnica nouă. La noi bogăția asta a început de mult, de când cu computerele, facebook-urile, tweet-urile și toate celelalte forme noi ale lumii care ne-o schimbă pe cea veche, binecunoscută. Ei, uite, că și epidemia-pandemie ne blagoslovește și ea cu noi cuvinte și expresii.
Așa cum am învățat cuvinte noi altădată – îmi aduc aminte că, la Curtea de Argeș, când începuse construcția celebrei hidrocentrale, lumea învățase, și adoptase chiar, expresia tunel de fugă, care cu un an înainte ar fi fost complet de neînțeles. Azi, cuvinte noi, de tipul izoletă, sau chiar coronavirus, care pentru specialiști e mai vechi, Covid–19 sau expresia zilei distanțare socială, ba chiar și pandemie, pe care-l frecăm toată ziua, ni s-au impus cu forța și aproape că suntem fericiți că le știm. Nu le-am mai fi știut, la urma urmelor!
Și uite-așa, mai adoptând cuvinte noi, mai schimbând înțelesul celor vechi, ne scufundăm în viitorul radios, care nu mai e de data asta al socialismului, ci… ci al cui? Al nostru, firește, al tuturor, alături, dar mai așa, la doi metri unul de altul, nu chiar umăr la umăr, spre capătul tunelului. Care, în fapt, nu se mai termină niciodată.
Niște pandemioți, asta suntem cu toții, de-o recunoaștem sau de nu. Cetățeni ai unei noi patrii, globale.