La Muzeul Civilizației Gumelnița din orașul Oltenița, alături de atâtea exponate de o inestimabilă valoare, provenite din celebra cultură neo-eneolitică din sud-estul Europei, de la care muzeul și-a luat denumirea, se află o mică sculptură care, la o privire fugară, nu-ți reține cu nimic atenția. Dimensiunile sale liliputane o fac să se piardă printre celelalte piese ale muzeului ce aglomerează un spațiu de o rară consistență, dar, de îndată ce zăbovești mai mult în fața ei, un nedefinit fior te îndeamnă să-i pătrunzi tainele ce se ascund în lutul îmbătrânit, în fibra sa ce s-a rotunjit ascultătoare. Fără să afișeze o expresivitate imediată, cu care vizitatorul fugar se află într-o relație comodă, statueta deconspiră, totuși, câteva detalii revelatoare. Sunt evidente însemnele care, deși, inevitabil, rudimentare, ne sugerează că în materia negricioasă lustruită de timp sunt înfățișați plastic, tridimensional, ca în orice lucrare de gen, o femeie și un bărbat: personajul din dreapta are sânii sugerați prin proeminențe conice și un triunghi sexual incizat cât se poate de explicit, iar celălalt, în stânga, lipsit de detalii anatomice clare, nu poate reprezenta decât un bărbat. Și femeia, și bărbatul, astfel reprezentați, se încadrează în canoanele plasticii gumelțiene. Cam în maniera unei sculpturi moderniste, esențializate, de mult mai târziu, creatoare de multiple iluzii optice, în care o formă spiralată, de exemplu, țâșnește dincolo de hotarele timpului. Desigur, „atenția” sporită a anonimului creator din străvechime pentru sexul frumos este cât se poate de evidentă! Dar, în același timp, trebuie să subliniem că această figurină este în „contradicție cu predominarea statuetelor feminine, argument al importanței femeii în societatea neo-eneolitică”, care alimentează „teoriile despre Marea-Mamă și cultele fecundității și fertilității”, potrivit lui Radian-Romus Andreescu, autorul apreciatei lucrări Plastica antropomorfă Gumelnița. Dacă ar fi să numim caracteristica definitorie a „lucrării”, acesta ar putea fi calmul înfățișării celor doi, care ajută ideea să prindă carne, ca, apoi, să istorisească o poveste. Desigur, ar mai putea fi și acel „realism mitic” convertit în firesc, într-o molcomă așezare în timp și spațiu. Enigma sporește, desigur, interesul.
Cele două figurine sunt înfățișate în picioare, cu corpurile lipite unul de altul, mâna femeii fiind petrecută, tandru, pe după mijlocul partenerului, în timp ce acesta și-a așezat dreapta, protector, pe după umerii iubitei sale. Cam în modalitatea în care, ne place să credem, tinerii de astăzi se mai plimbă prin parcuri (sau, mai degrabă, prin mall-uri), uitând, fie și pentru câteva clipe, lumea cea rece a telefoanelor mobile. Înlănțuită, întruchiparea celor doi „înaintași” ai noștri alcătuiește un tot hotărât să înfrunte timpul, viața, veacurile ce aveau să vină. Aparent banal, nu? Câte asemenea imagini reprezentate în arta plastică, și nu numai, nu ne vor fi trecut, uneori fără să vrem, prin fața ochilor; mult mai realizate artistic, opere ale unor mari maeștri, unanim recunoscute, prețuite, adulate, cotate în cifre cu multe zerouri; întemeietoare ale unor cariere prodigioase, conservându-și gloria prin celebrele muzee ale lumii, bucurând milioane și milioane de vizitatori.
Dar, abia de acum începe ineditul acestei piese de muzeu. Descoperită la Măgura Gumelnița, lângă Oltenița (iată, o rimă predestinată!), statueta a fost considerată de unii specialiști prima reprezentare artistică a iubirii dintre un bărbat și o femeie. „Perechea divină”, cum a fost ea denumită inițial, până la decriptarea omenescului din ea, este considerată de marele arheolog Vladimir Dumitrescu, descoperitorul ei, reprezentativă pentru toată plastica de lut ale uneia dintre cele mai interesante civilizații ale epocii neo-eneolitice din sud-estul Europei.
De obicei, statuetele mesopotamiene din aceeași perioadă istorică au un singur corp și două capete, însemnând, probabil, dedublarea divinității. Cam în genul înțelepciunii populare „unde-s doi puterea crește”. Statueta noastră nu are orgoliul dialogului cu fantasmele istoriei, umanizând, iată, reprezentarea cuplului, înfiripând o „latură duioasă, aproape sentimentală a oamenilor epocii respective”, conform caracterizării descoperitorului ei, spunând povestea a doi muritori, uniți în gestul lor de tandrețe, într-o clipă de răgaz, poate după ce ea a îmblânzit focul peste care a pus o ciozvârtă de animal sălbatic, pe care el tocmai îl ucisese într-o pădure întunecată. O „diviziune a muncii” anulată de magia pământeană a iubirii. O portretizare printr-o viziune senină, dintr-o existență, fără îndoială, tumultuoasă. Câte posibile interpretări ale semnificațiilor plasticii antropomorfe nu pot fi întruchipate în această figurină?
Așezată lângă „Zeița de la Sultana”, alt exponat de mare valoarea al muzeului din Oltenița, cu aura sa de divinitate neatinsă de timp, coborâtă dintr-un tărâm fabulos, „Perechea de îndrăgostiți”, cum i se spune acum, după „decodificare”, este de aici, dintre noi, din lumea reală, veșnic muritoare.
Privind-o iar și iar, nu știu de ce, statueta mi-a readus în memorie acel pasaj din „Un veac de singurătate”, roman ce a întemeiat canonul prozei sud-americane, în care autorul ne spune povestea acelor tineri locuitori ai fabulosului Macondo, care, neavând cuvinte pentru a denumi lucrurile de care se foloseau, le arătau cu degetul. Poate că tot așa, în lipsa cuvintelor, creatorul umanei perechi de îndrăgostiți a vorbit și el, cu mâinile sale, prin lutul blând și ascultător, spunând povestea, dincolo de o concretă realitate istorică, acestor precursori ai atâtor cupluri celebre – istorice, literare, artistice – dintr-un colț de lume de lângă Dunăre, nici mai bun, nici mai frumos decât altele. Iar muzeului din Oltenița i-a fost dat privilegiul să găzduiască, pe una din etajerele sale, ca niște veritabile spații scenice, alături de alte și alte povești arheologice, și pilda eternă a iubirii învingătoare…