De la Salutul Soarelui la Hatha Yoga și înapoi. Manuale yoghine în limba română

În ultimele trei decenii, manualele și tratatele practice de yoga apărute pe piața românească a cărții se pot număra cu zecile. Cu totul altfel au stat lucrurile înainte de 1990. Acest gen de literatură începe să fie publicat relativ târziu, în comparație cu alte țări, și însumează doar unsprezece titluri. Prima carte a apărut spre sfârșitul epocii interbelice, iar tipărirea celorlalte s-a făcut cu mari întreruperi, datorate războiului și perioadelor de prohibiție din comunism.

*

Înaintea „erei” comuniste, numai două cărți legate de practicile yoghine au fost traduse de către grupul teosofic din jurul editurilor Ram și Sinteza. Prima dintre ele, Culture physique hindue (1935) a lui Jatindra Chakraborty, apăruse întâi la Calcutta, în 1930 și a fost tradusă din bengali de către însuși autorul ei.

Chakraborty studiase la Faculté des Sciences din Paris, la începutul secolului, a lucrat la Institut de Chimie Appliquée, iar, după întoarcerea acasă, a activat în calitate de consilier industrial pe lângă mai mulți rajahi, fiind considerat în epocă unul dintre artizanii renașterii industriale din India.¹ A învățat Salutul Soarelui (sūrya namaskāra) chiar de la creatorul său modern, Bhavanarao Pant Pratinidhi (1868-1951), rahajul de Aundh, reușind să se vindece prin practicarea lui de dispepsie și astm. Cartea sa apare în Europa cu trei ani înaintea celei a învățătorului său, publicată în limba engleză.² Găzduită de editura teosofilor francezi, ea s-a bucurat de o generoasă prefață a indianistului Sylvain Lévi (1863-1935), vechi profesor al autorului. A fost tradusă în română (1938, republ. 1995) și spaniolă (1942, republ. 1956) și reeditată în franceză (1946, 1953).

Educație fizică hindusă, practicată de vechii hinduși pentru sănătate, longevitate și vieaţă intelectuală,³ cum sună titlul ei în versiunea românească, este o introducere în Salutul Soarelui. Chakraborty începe cu patru exerciții de respirație, incluzând nādī śodhana, considerate a reprezenta prima dintre cele opt părți ale „sistemului” prāṇāyāma. Prima parte se spune că e suficientă pentru educația fizică, celelalte șapte fiind destinate dezvoltării spirituale. E descris apoi Salutul Soarelui, însă versiunea rajahului de Aundh, alcătuită din zece poziții, e urmată de o variantă avansată, numărând șaisprezece poziții. Integrând posturi yoghine binecunoscute, precum lăcusta (śalabhāsana), arcul (dhanurāsana), lumânarea (sarvāṅgāsana), plugul (halāsana) sau cleștele (paścimottānāsana), aceasta din urmă nu a supraviețuit printre variantele curente ale exercițiului. Dar ea arată că, încă din primele stadii ale relansării lui, Salutul nu reprezenta doar translația unui ciclu de prosternări rituale în posturi analoage āsanelor, ci presupunea și o absorbție intențională de āsane clasice într-o succesiune de mișcări gimnastice caracteristice culturii fizice moderne.

Cea de-a doua carte, Yoga modernă. Contribuțiuni practice pentru desvoltarea spirituală,⁴ alcătuită din articole publicate de Roberto Assagioli (1888-1974) în anii 1933-1934,⁵ a apărut în 1946. Psihiatrul și teosoful italian propunea o nouă yoga, a „Noii Ere”, adaptată omului modern și civilizației occidentale. În acest scop, el adună din tradiția Apusului (spiritualitate creștină, psihologie, ocultism, teosofism și în special operele lui Alice Bailey) metode și exerciții care conduc la aceleași rezultate precum yoga. Concepția sa despre yoga e formată în jurul ideii de control al minții din Rāja Yoga și a unor elemente din Karma Yoga. Aceste tehnici sunt de fapt cele pe care Assagioli le va propune pentru metoda sa de psihosinteză, cunoscută deja publicului românesc dintr-o cărțulie tradusă la editura Ram.⁶

Cele două cărți au, așadar, doar legături indirecte sau simpatetice cu yoga. Nu exista încă o îndrumare în yoga posturală modernă, numită Hatha Yoga, deși este de fapt o versiune revival, hibridă, a Hatha Yogăi medievale. Ea e rezultatul unei reformulări și reorientări a exercițiilor fizice yoghine, în prima parte a secolului XX, de către curentul de relansare a yogăi în raport cu cultura fizică, medicală și științifică occidentală.

*

Yoga posturală este singura formă de yoga despre care s-a putut vorbi în perioada comunistă. Publicarea cărților a fost pregătită, timp de câțiva ani, începând din 1963, prin articole în diverse reviste și ziare. De fapt, un prim articol apăruse deja în vara anului 1962, sub forma unei convorbiri cu profesorul indian Guru Dutt Sondhi (1890-1966), care vizita România. Personalitate proeminentă în administrația sportului indian, Sondhi a vorbit despre yoga ca de un „sport străvechi care renaște”.⁷ Dacă articolele abordau yoga îndeosebi ca terapeutică, în cele dintâi cărți ea va fi într-adevăr tratată drept sport.

Primul dintre articolele practice, publicat de doctorul Radu Cărpinișianu (1923-2011), cu titlul „Gimnastica pranayama”,⁸ reia cele două cicluri ale Salutului Soarelui din cartea lui Chakraborty. Și autorii ruși traduși în revista Veac nou vorbesc despre „gimnastica” sau „sistemul de educație fizică” prāṇāyāma (distins în mod explicit de Hatha Yoga), ce și-ar avea rădăcinile în exerciții practicate în mileniul IV î.e.n., menționate și în Vede. Sunt probabil informații preluate din cartea lui Jatindra Chakraborti sau din cea a lui Bhavanarao Pant Pratinidhi. Cartea lui Chakraborti era cunoscută în Rusia, iar unele dintre articolele traduse de periodicul ARLUS-ului se bazează pe ea. Cele două variante ale Salutului Soarelui sunt publicate în Veac nou în 1966 și 1968 sub semnăturile unui dr. E. Rozov și, respectiv, a unui dr. E. Robinski, iar articolul despre prāṇāyāma semnat în 1967 de un dr. E. Rostov pare să provină din aceeași sursă. (Rămâne în seama cercetării viitoare să clarifice dacă provin într-adevăr din limba rusă sau dacă traducerea a fost un artificiu întrebuințat de un autor român⁹ pentru a le face publicabile.) Într-un serial practic publicat de doctorul Ion Nicolae Riga (190?-198?) în revista Magazin la sfârșitul anului 1968, unul dintre episoade era și el dedicat Salutului Soarelui.¹⁰

*

Primele trei cărți au apărut sub egida Consiliului Național pentru Educație Fizică și Sport, purtând sigla „uz intern”. Șapirografiate în tiraje neprecizate, ele erau folosite (dar și comercializate) în cadrul instituțiilor de educație fizică și sport. Au avut așadar o circulație direcționată, însă nu erau inaccesibile celor interesați de yoga care doreau să și le procure. Toate trei reprezintă traduceri menite să arate că yoga era acceptată și folosită atât în Apusul capitalist, cât și în blocul comunist.

Cea dintâi, publicată în 1969 și intitulată simplu Yoga,¹¹ este traducerea unei cărți a binecunoscutei eleve a lui Tirumalai Krishnamacharya, Indra Devi (Eugenie V. Peterson, 1899-2002), Santé et bonheur par le Yoga (1961), al cărei original se intitula Yoga for Americans. A complete 6 weeks’ course for home practice (1959).

Cea de-a doua, Exercițiile yoghinilor (1970),¹² traduce ediția a treia a unei cărți de succes în Bulgaria, Uprajneniya na iogite (1968), scrisă de Asen Milanov (1904-1974) și Ivanka Borisova (n. 1943), care urmau învățăturile lui Shri Yogendra.

Al treilea volum, Specialiști francezi despre yoga (1971),¹³ e o culegere cuprinzând selecții din două cărți recent apărute la Paris: Yvan Drenikoff-Andhi, Le yoga, science de l’homme (1967) și Desmond Dunne, Yoga pour tous (1968). Nu e însă vorba de specialiști francezi. Primul autor, Ivan Georgiev Drenikov (n. 1935), este un bulgar (de fapt macedonean, dar patriot bulgar), membru al exilului anti-comunist, care se va stabili ulterior în Venezuela. Cel de-al doilea este un britanic, pe adevăratul său nume James Lee-Richardson (1913-1985), iar cartea sa, Yoga for everyman. How to have long life and happiness, apăruse la Londra în 1951.

E interesant că doi dintre autorii occidentali aparțineau exilului produs de instaurarea comunismului în estul Europei. Indra Devi se născuse în Imperiul țarist, dintr-o mamă rusoaică și un tată suedez, refugiindu-se în Occident din cauza revoluției bolșevice. E însă puțin probabil că biografia lor era cunoscută de traducătorii de la București și cu atât mai puțin de către oficialități.

Nu acesta este motivul pentru care, ulterior, a fost preferată pentru republicarea în beneficiul publicului larg cartea celor doi autori din Bulgaria. Rațiunea principală este ușor de bănuit: aceasta era o carte tipărită într-o țară comunistă, vecină și prietenă, și căuta în mod explicit să preia yoga în chip „științific”, criticând și abandonând tot ceea ce, în viziunea oficială, reprezenta balast mistic și superstițios. În această situație se afla, de exemplu, concepția yoghină despre prāṇa, căreia ceilalți trei autori publicați în Occident îi acordau credibilitatea consacrată de tradiția indiană. Dar e adevărat și faptul că transpunerea ei în română era mai îngrijită. Limba celorlalte traduceri nu este suficient de literară și e chiar puțin învechită (pentru a nu mai adăuga numeroasele neglijențe de culegere a textului).

Cui i se datorează inițiativa publicării lor și cine au fost cei care au materializat-o este mai greu de aflat azi. Numele traducătorilor nu sunt menționate nicăieri, nici măcar în ediția ulterioară a cărții bulgare. Lista celor responsabili, tipărită pe ultima pagină a fiecărui volum, nu clarifică nici ea responsabilitățile reale. Fiecare dintre ele îl are ca redactor pe profesorul de educație fizică Leon Rapaport (1927-1996), care se afla în fruntea Sectorului de Documentare și Informare Tehnică al CNEFS, reintitulat apoi Centrul de Cercetări Științifice și Documentare Tehnică. Dar numele lui apare în această calitate pe toate publicațiile instituției, nefiind un indicator al responsabilității directe. Cartea autorilor bulgari îl are drept consultant științific pe inginerul Liviu Urmă (192?-1985), antrenor și promotor de judo în România, membru al comitetului de conducere a Federației Române de Judo. La celelalte două cărți apare drept colaborator și, respectiv, consultant, inginerul V. Costea, secondat de doi profesori de educație fizică și sport, Anton Bălan și, respectiv, Beatrice Gorgos.

Din câte ne putem da seama deocamdată, aceste informații îi indică drept principali responsabili ai traducerii și publicării cărților pe cei doi ingineri preocupați de yoga. Dat fiind că Liviu Urmă era el însuși un om consacrat în lumea sportului, nu este flancat de vreun alt specialist, cum se întâmplă în cazul lui V. Costea. Identitatea acestuia din urmă este mai greu de stabilit. Nu știm dacă este vorba de inginerul interbelic Virgil Costea, școlit în Germania și care, în timpul celui de-al doilea război mondial, s-a aflat în conducerea Administrației Comerciale a Monopolului Vânzării Alcoolului și a Taxelor de Consumație pe Băuturi Spirtoase (M.A.T.).

Cărțile nu au alte intervenții autohtone. În cea a lui Indra Devi se republică sub formă de cuvânt înainte primele două articole ale serialului lui Ion N. Riga apărut cu un an înainte. Originalul are o scurtă prefață semnată de Yehudi Menuhin (1916-1999), a cărui autobiografie, în care vorbește generos despre yoga, se va traduce peste un deceniu. Cartea autorilor bulgari se bucură de o amplă prefață datorată profesorului Dragomir Mateev (1902-1971), membru al Academiei Bulgare și președintele Comitetului Olimpic bulgar.¹⁴ Acesta s-a născut la Cărvuna (sau Cavarna), dar nu cunoaștem deocamdată dacă a trăit în România după ce Cadrilaterul a intrat în componența ei. Relațiile pe care le-a avut cu românii în perioada comunistă par să indice o astfel de posibilitate. E un lucru important de știut, pentru că un astfel de detaliu ar putea să nu fie străin de selectarea acestei cărți pentru traducere în limba română (și nu a altora, la fel de bune, apărute în rusă, sârbă sau maghiară). Nu este însă obligatoriu; în același an, cartea a fost tradusă și în limba maghiară.

*

După republicarea ei – cu mici omisiuni și abrevieri – în anul 1972, la Editura Stadion,¹⁵ au urmat, până în 1981, alte șase cărți dintre care cinci erau destinate publicului larg. Tirajele, atunci când sunt menționate, variază între 25.000 și 59.000 de exemplare. Conform mărturiilor din epocă, cărțile dispăreau repede de pe rafturile librăriilor și se vindeau chiar pe sub tejghea. Mulți dintre autori sunt medici sau profesori de educație fizică și sport, domenii spre care se căuta canalizarea și controlarea acestei discipline.

Următoarea carte, Yoga (Ed. Stadion, 1973),¹⁶ se datorează soților Lazăr Baroga (1937-2000) și Marta Baroga (n. 1939), un sportiv de performanță, multiplu campion și recordman la haltere, cu importante funcții în lumea sportului, și un medic sportiv, de asemenea activ în sportul de performanță. E înzestrată, în plus, cu o prefață semnată de o personalitate medicală și academică. Dacă accentul ei cade pe utilizarea yoga în cultură fizică și sport, cartea succesivă, Breviar practic Hatha-Yoga (Ed. Ceres, 1975),¹⁷ semnată de Ion D. Vulcănescu (1916-1991), încearcă în schimb să evidențieze aspectele morale și spirituale ale yogăi, atât cât se putea sub vremi și într-un limbaj menit să evite asocieri cu „misticismul”, atât de abhorat de regim. Era de fapt rescrierea unor părți dintr-o lucrare anterioară, Abecedar Hatha-Yoga (1973), redactată la sugestia elevului său, muzicologul George Bălan (n. 1929) și prefațată de doctorul Ion Popescu-Sibiu (1901-1974); refuzată de editorii comuniști, aceasta a circulat în samizdat și a fost publicată postum, în anul 1995. Scurtul cuvânt înainte, nesemnat, dar aparținând probabil unuia dintre referenții editurii, atrage atenția că Vulcănescu nu-și propune să trateze „critic” yoga (așa cum făcuseră cele două lucrări anterioare). De asemenea, el „contextualizează” ideologic corect abordarea autorului, afirmând primordialitatea și valoarea empirică a tehnicilor yoghine, pe care indienii le-ar fi înțeles greșit din punct de vedere teoretic.

În anul următor, au apărut două noi lucrări. Una dintre ele, o broșură practică, intitulată Programe de exerciții pentru educarea respiratorie,¹⁸ a fost publicată de Ministerul Educației și Învățământului și a fost distribuită în rețeaua didactică, fiind destinată profesorilor de educație fizică și sport. Ea se datora Ninetei Crainici (1921-2013), prezentată ca „instructor-cercetător yoga”, care și-a asociat – cum va face întotdeauna de acum înainte, punându-se chiar pe un plan secund – un specialist în educație fizică, profesorul Gheorghe Dragomir. Densa lucrare se concentrează asupra tehnicilor respiratorii (prāṇāyāma), care se cer însă executate în poziții specifice, în marea lor majoritate āsana.

Cealaltă carte, Yoga pe înțelesul tuturor (Ed. Medicală, 1976),¹⁹ se datorează doctorului Ludmila Galin (1912-2002), care și l-a asociat și ea pe inginerul chimist Filaret Ropceanu. Dacă e să credem o monografie recentă, scrisă la cererea fiului ei,²⁰ Ropceanu nu ar fi avut decât rolul de a se îngriji de publicarea volumului. Putem însă bănui că acesta, mai experimentat în popularizarea științei, a fost cel care a dat primei forme a textului redactarea de care avea nevoie pentru a fi publicat. Lucrarea este, pe de o parte, un rezultat al aplicării metodelor yoghine în tratarea clinică și ambulatorie a diferitelor afecțiuni, timp de mai mulți ani, întâi în colaborare cu Nineta Crainici, apoi independent. Pe de altă parte, ea este fructul studierii personale a literaturii yoghine moderne. A fost chiar criticată că e prea îndeaproape îndatorată cărții lui Philippe de Méric, Yoga pour chacun (1968), citată de altfel neobosit.

Și introducerea ei subliniază că „practicile yoga au un conținut perfect ateu” – afirmație în sprijinul căreia sunt invocate operele școlii Sāṃkhya –, doar contextul socio-istoric în care au fost păstrate și transmise făcându-le să se identifice cu „principiile religioase hinduse”. Yoga nu este nici religie, nici filosofie, nici… hipnoză, ci o știință, un sistem rațional care se ocupă cu comportamentul uman, iar Engels e citat alături de binecunoscuți yoghini moderni. Toate acestea sunt, evident, o interfață necesară în epocă, deși nu obligatorie. Cartea are, de fapt, îndrăzneli mai mari decât cele care au precedat-o, susținând de pildă teoria yoghină despre prāṇa, desigur, sub autoritatea științei contemporane. Ea se încheie cu o pledoarie pentru necesitatea cunoașterii yogăi de către cadrele medicale.

După o pauză de câțiva ani, apare cel mai celebru manual, Yoga, izvor de sănătate (Ed. Junimea, 1979),²¹ al cărui autor, fizicianul Nicolae Tufoi (n. 1930), este primul specialist român care studiase yoga în India. Alături de calda recomandare a unui indian, profesorul de hindi Prabhu Vidyasagar Dayal, și ea a trebuit să apară cu prefața unui medic. Aceasta afirmă de la bun început că yoga nu are nimic în comun cu practicile mistice sau religioase și consacră lucrarea drept „primul tratat științific românesc” dedicat disciplinei. La rându-i, Tufoi repetă că yoga nu este atașată nici unei religii. El nu exclude posibilitatea, susținută de o ipoteză para-științifică, ca aceasta să fi fost adusă în India în urma cataclismului care a distrus Atlantida. Tufoi alege doar exerciții relativ simple și fără pericole, menite să aducă „o viață lungă, plină de sănătate și optimism, nu de mortificațiuni (fachirism) cu efecte spectaculoase de circ”.

Ultima carte de yoga a apărut în toamna anului 1981, sub semnătura doctorului Radu Cărpinișianu: Sănătate și longevitate prin gimnastică. Un sistem de gimnastică hindusă (Ed. Litera, 1981).²² În virtutea acestui lucru și a contextualizării istorice a conținutului ei, ea merită o atenție mai mare decât i-ar cere valoarea. Cartea indică deja din titlu singurele dimensiuni acceptabile ale yogăi sub comunism. Lucru confirmat nu numai de insistența cu care introducerea ei se referă la cultura fizică medicală, ci și de profilul referentului științific – doctorul Ion Drăgan (1930-2010), directorul Centrului de Medicină Sportivă din București – și de cei doi profesori de educație fizică care execută posturile. Preferându-se evitarea termenului yoga, atât în titlu, cât și în subtitlu, se trimite însă – în mod neintenționat – la dimensiunile, dacă nu și la originile religioase („hinduse”) ale yogăi. Totuși, subtitlul nu apare pe copertă, ci doar pe pagina de titlu, unde e tipărit cu caractere foarte mici.

Sistemul de gimnastică tradițională hindusă la care se referă dr. Cărpinișianu cuprinde exercițiile respiratorii (prāṇāyāma) și cele două variante ale Salutului Soarelui din vechea carte a lui Jatindra Chakraborty. Aceasta e pomenită în introducere, dar singura indicație că reprezintă sursa exclusivă a exercițiilor este faptul de a fi unica lucrare de profil citată în bibliografie. Din precizările doctorului asupra efectuării exercițiilor, se poate înțelege că le-a practicat îndelung și regulat, dezvoltând astfel o bună înțelegere tehnică a lor. El le consideră a fi un „sistem de gimnastică igienică”, care și-a dovedit eficacitatea prin practică seculară. Nu știa ceea ce se va dovedi abia peste câteva decenii: că Salutul fusese de fapt creat de Bala Sahib, rajahul din Aundh, pornind de la un ciclu de prosternări rituale, pe care le-a transformat și dezvoltat, în spiritul curentului occidental al culturii fizice, în cursul celui de-al doilea deceniu al secolului XX. (Nu știau acest lucru nici autorii anteriori – Ion N. Riga, Ion D. Vulcănescu, Ludmila Galin și Nicolae Tufoi – care, urmând un alt fenomen de sinteză caracteristic yogăi moderne, prezentau Salutul Soarelui drept parte integrală a Hatha Yogăi.) Capitolul despre respirație e dedicat însă aproape integral unor exerciții din gimnastica respiratorie apuseană (precedate de relaxare, după tehnica antrenamentului autogen), abia la sfârșitul lui fiind descrise, sintetic, cele din cartea lui Chakraborty. Ca regulă generală, toate exercițiile autorului indian sunt încadrate în perspectiva medicinei și culturii fizice occidentale.

Editura care tipărește cartea era singura din România comunistă unde apăreau lucrări în regia autorului. Tirajele – neprecizate – erau mult mai mici și, prin urmare, și difuzarea mai restrânsă. Raritatea volumului în biblioteci și anticariate stă mărturie.

*

Este o ciudată încheiere a celui de-al doilea ciclu editorial yoghin, 1969-1981, prin revenire la începutul ciclului anterior, 1938-1946. Peste o jumătate de an, în mai 1982, toate aceste cărți au fost retrase din circuitul public,²³ iar yoga, în mod neoficial, prohibită. Din 1990, va începe un ciclu nou, cu continuități în cel comunist, mai ales în anii de început; progresiv, se va detașa aproape cu totul, singura legătură rămânând publicarea sau republicarea cărților lui Vulcănescu, Tufoi și Cărpinișianu.

Numai cinci dintre cele nouă titluri tipărite în comunism au ajuns la publicul larg. Dar nici celelalte patru nu erau inaccesibile celor care le căutau. Majoritatea acestora, asemenea lucrărilor occidentale din care s-au inspirat, pun prāṇāyāma înainte de āsana. Fac excepție Vulcănescu și Tufoi, cei mai apropiați de structura yogăi lui Patañjali. Tot ei sunt cei care acordă atenție etapelor preliminare, yama și niyama. Totuși, și discursul cărților lor e mai apropiat de conceptul modern al yogăi ca instrument de wellness, rezultat al întâlnirii Indiei cu Occidentul și al difuzării yogăi înspre Apus. Tufoi o spune clar atunci când refuză „mortificațiunile”, identificându-le cu „fachirismul”.

Majoritatea celor implicați în publicarea cărților – autori, traducători, referenți, prefațatori – sunt profesioniști ai domeniilor medical și sportiv. Numai doi dintre autori, Vulcănescu și Tufoi, sunt (într-o măsură mai mare sau mai mică) practicanți ai yogăi ca disciplină spirituală. Dar în toate aceste cărți, aspectele filosofic-religioase și mistic-ascetice ale yogăi au fost fatalmente evitate. „Sănătate și longevitate”, alternativa materialistă la „libertate și nemurire” (din subtitlul cărții clasice despre yoga a lui Eliade), nu fusese inventată de comuniștii români, însă ea era singura acceptabilă în România comunistă.

*

De aspectele cenzurate ale yogăi se ocupau o multitudine de traduceri și compilații samizdat. O rețea subterană pentru circulația acestor materiale semi-clandestine s-a dezvoltat pe baza filierelor de dinainte de 1964. Din păcate, istoria samizdatului românesc nu a fost recuperată, așa cum s-a întâmplat în alte țări (unde samizdatul a avut o dimensiune semnificativă în plan politic). Circulau cărți și articole în xerocopii și copii dactilografiate, traduceri dactilografiate și multiplicate la xerocopiatoare, ba chiar și texte transcrise manual. După 1989, foarte puține dintre aceste relicve au fost păstrate, selectiv, și încă mai puține au găsit calea anticariatelor sau a caselor de licitații. Probabil arhivele Securității, în special listele materialelor confiscate,²⁴ vor fi principala sursă pentru reconstituirea unei imagini a literaturii yoghine samizdat.

___________________________________