După trei ani de la debut (Azi cînt jazz, Editura Casa de Pariuri Literare, 2016), Mihaela Stanciu revine cu un al doilea volum de poezii pline de prospețimea trăirii, tactile, de înțeles cu buricele degetelor sau dintre lumi, dintre fizic și virtual, trecut și prezent, somnolență și realitate, instantanee cele mai multe. Grafismul atrage atenția prin folosirea lui î din i, cu puține semne de punctuație și cu majuscule doar în titluri nu și în corpul poemelor.Istoric literar, cercetător fidel și aplicat în timpul săptămânii la MNLR, „pe culmile literaturii”, Mihaela Stanciu are pasiunea să cucerească înălțimile și, în timpul liber, din puritatea acelor spații par desprinse micile trăiri încapsulate în poeme. Nevoia de evadare cu rucsac și bocanci e permanentă, visul înalt are formă inversă în realul decăzut: „spre seară cerul pare luminat, movila din fața casei nu se mai vede” (Retezatul din fața ferestrei mele e, de fapt, o groapă de gunoi), suprapunerile tablourilor din fereastra locuinței peste acelea din ferestrele cabanelor tulbură, tensionează cumințenia volumului. Lupta cu muntele împotriva fricii – un test de autocunoaştere dur în golul alpin: „ploua rece și traversam șei și creste / doar pentru a ajunge la o cabană din Munții Bucegi / cu fiecare pas treceam dintr-un anotimp în altul/ și-mi plăcea că pustietatea mă apropia de mine” (Pseudo)evadare). Imagini şocante şi dor de munte, sau o metaforă cinematografică? Poeta are pasiunea detaliului vizual: „derulez voit amintiri de pe Almașul Mic / atunci a fost prima dată cînd am văzut un avorton / ascuns printre tomberoanele din fața blocului / acum este pentru prima dată cînd pe un ram dezgolit / văd un măr stingher ce stă ca un cîrlig” (11 decembrie).
Într-o sinucidere abisală, repetată, telefonul devine supraorgan, suprapleoapă, o prelungire a corpului: „atunci visez că mă arunc în gol / telefonul îmi cade peste pleoape / în semn de adio”(6:50)
Tehnologia nouă, ieșirea din lumea virtuală însingurează, face lumea fizică un calup de imagini artistice, cu puternică forță expresivă, de fotografie alb negru: „mi-am ridicat privirea din telefon / pregătisem aparatul ca să fotografiez / imaginea tristă a unui om care mergea spre casă / ținea o legătură de pătrunjel / ținea legătura ca pe un buchet/ mi-am ridicat privirea din telefon / și n-am știut unde sunt / drumul era traversat de oameni / care mergeau spre casă / drumul era traversat de o armată de oameni / ce semănau cu soldații de teracotă” (Alb versus gri).
De la bavardajul inteligent din Eu cînt jazz, Mihaela Stanciu trece spre abstractizare, spre filozofie, spre interiorizare, fără relee cu exteriorul uneori: „cînd după amiezele / intră-n declin / punem bucăți din noi în cuvinte / parcurgem drumul invers și nu ne e milă / că ne-am așteptat de fiecare dată / cartea asta are doar prefață / e un joc-stare de respiro / mai la deal sau mai la vale” (Sezonul vară-toamnă), repetiția cantonează în înțelegerea simplității: „ascultând același refren / înțeleg că lucrurile simple au profunzimea lor,” iar sentimentele sunt puse pe minim în acest tip de poezie intelectualistă, filtrată, fără efuziuni, patetisme, oralitatea este atinsă în puținele poeme mai lungi (Podul Constanța, Rămîi aici, Concert la Sala Radio, Școala de munte, Cel mai frumos e fără umbrelă).
Autoportretul artistului îl pune sub semnul lui 13, țintuit în insectarul mijlocului verii, dar locuind periferia și haosul (13). Teatralitatea e cea mai prezentă manifestare a eului în fața celuilalt, celorlalți: „eu – simplu spectator / tu – simplu acrobat / aș vrea/ să rămîi la fel de frumos / și după ce se stinge / lumina reflectoarelor.”(Circul)
În acest volum, în care este atât de evidentă dorința de ascensiune, ultimul poem este închinat lui „Tu, cel divin”, un fel de ofrandă, o icoană pe sticlă, un alt ritual de înălțare, de această dată spiritual, de rit catolic: „la Ierusalim se urcă, nu se coboară” (Întâlnire). De la jazz, poeta ne poartă spre muzică de Bach.
Vremea semnelor de carte e oricând în hățișul vremii agitate, mereu în mișcare, nu trebuie decât să faci un instantaneu ca să suplinești memoria, sau să notezi în telefon sau carnețel, dacă mai dețineți așa ceva.
Poemele de acum ale Mihaelei Stanciu sunt de stare; cele mai multe încap pe câte un semn de carte, ca schițe care așteaptă extinderea, scurte notații inspirate, emoții nude, neprelucrate, picături de rouă ce se ridică odată cu lumina lecturii, dar lăsă în urmă grația stării de poezie adevărată.