Nicolae Mărgineanu este singurul regizor de film român care nu s-a arătat a fi descumpănit după 1990, demonstrând că nu este protagonist al conjuncturii1. Dacă opera regizorilor care au făcut film și înainte de ‘89 se împarte în înainte și după această „bornă”, de regulă în detrimentul filmelor din cea de a doua parte a carierei, Mărgineanu a rămas un cineast echilibrat, interesat de „durata lungă” a istoriei, fără a ignora evenimențialul, dar, când a făcut-o, a conferit filmelor sale valențe umane general valabile, precum în Privește înainte cu mânie (1993), film – deși nu îmi place termenul – premonitoriu realizat pe o partitură scenaristică generoasă semnată de Petre Sălcudeanu sau în Schimb valutar (2008), pe un scenariu de Tudor Voican, după o idee de Cătălin Cocriș. Toate filmele sale de după 1989, atât cele artistice, cât și documentarele, vădesc implicarea în actualitate2, fără a reduce demersul artistic la simpla ilustrare a realității, dar și o preocupare constantă pentru recuperarea istoriei recente a României. Nicolae Mărgineanu și-a construit opera „ardelenește”, temeinic, evitând compromisul ideologic sau estetic. Întreaga sa filmografie denotă echilibru, bun simţ şi un funciar simţ al măsurii. Este și cazul celui mai recent film al său, Cardinalul, lansat în cinematografe la sfârșitul anului trecut. Pornind de la un scenariu scris de Bogdan Adrian Toma, Cardinalul reface, din fărâme, biografia unei personalități exemplare a spiritualității românești: episcopul Iuliu Hossu.
Construit discontinuu, cu momente de flash-back, scenariul se concentrează pe anii de detenție ai lui Iuliu Hossu, alături de alți șase episcopi greco-catolici care au refuzat să treacă la ortodoxie după desființarea Bisericii Române Unite, în 1948: Valeriu Traian Frențiu, Alexandru Rusu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan și Vasile Aftenie. Iuliu Hossu a petrecut cinci ani la Sighet (1950-1955), după care, a primit domiciliu forțat la Curtea de Argeș, mănăstirea Ciorogârla și mănăstirea Căldărușani. Se stinge din viață în 1970, la 85 de ani, la spitalul Colentina din București, fără a renunța la credință și convingerile sale. În 1969, a fost făcut cardinal in pectore de către Papa Paul al VI-lea, fapt dezvăluit public în 1973. În 2019, cei șapte episcopi greco-catolici au fost beatificați la Blaj de către Papa Francisc.
Una dintre primele calități ale Cardinalului, care pornește din scenariu, este că, deși nu este vorba despre un film biografic propriu-zis, care să urmărească tot parcursul existențial al personajului, ce se întâmplă pe ecran poate fi înțeles și de un spectator neavizat, nefamiliarizat cu personalitatea și perioada istorică evocate. Poate să pară un fapt minor, ba chiar necinematografic a explicita, dar sunt nu puține filme românești care vorbesc despre acei ani și încep ex abrupto, fără o punere în temă, lăsând în seama publicului contextualizarea și completarea informației. Evident, nu e de dorit o informare simplistă, ceea ce nu este cazul filmului de față. Dozajul datelor care conturează și definesc fundalul istoric al narațiunii este parcimonios distribuit pe toată durata filmului.
Nicolae Mărgineanu, și este evidentă îndelungata experiență pe platouri mai întâi ca operator de imagine, apoi ca regizor, evită spectaculosul, senzaționalul facil. Există o discreție în redarea scenelor de violență fizică și a înjurăturilor cu care erau tratați deținuții politici din închisorile comuniste ale anilor ’50, însă nu ca fapt gratuit, rezultat al unui exces de pudoare. La un moment dat, ca răspuns la nemulțumirea căpitanului însărcinat cu convertirea acestora că nu poate folosi forța brută împotriva prelaților, ni se strecoară informația că există o recomandare oficială în acest sens. Puterea politică nu dorea atât elimnarea fizică a episcopilor, cât aderarea lor la ortodoxie, chiar oferindu-le anumite avantaje, cum ar fi funcții importante în ierarhia Bisericii ortodoxe. Tocmai pe această luptă se pune accentul în film, pe „duelul” dintre căpitan și episcopul Iuliu Hossu. Și aici intervine o altă mare calitate a filmului. Personajele nu sunt dihotomice. Nu avem, de o parte, deținuții inocenți, iar, de cealaltă parte, călăii sadici. Într-o secvență memorabilă, o confruntare între Hossu și căpitan într-un foișor de pază, în ciuda ofertei mai mult decât generose în schimbul adeziunii, episcopul aruncă hârtia cu un gest calm. Întors la ceilalți, recunoaște că a făcut-o nu din eroism, ci de teamă: teama de a nu se lăsa cumva ispitit să semneze pentu a scăpa de iadul din jur. Este o slăbiciune omenească: nu întotdeauan fermitatea se identifică cu eroismul. La rândul lor, căpitanul, directorul penitenciarului, ofițerul politic, gardienii nu sunt unidimensionali, au și ei momentele lor de slăbiciune sau, unii, accese de omenie, chiar dacă întâmplătoare și repede reprimate.
Cardinalul este un film convingător, nu atât greu de urmărit – am spus că se evită exhibarea ororii – cât mai degrabă greu de uitat. Există o anumită lentoare în demersul regizoral al lui Nicolae Mărgineanu, care, în loc să inducă o stare de monotonie, este benefică receptării de către spectator a faptelor de pe ecran și a medita asupra lor. Victoria episcopilor nu este una fizică, pentru că nu toți au supraviețuit închisorii, ci una morală.
O mențiune specială se cuvine pentru Radu Botar, aflat la primul rol principal în film: un joc expresiv, rafinat, fără excese de gestică, redus la esențial. Nu în puține secvențe, o privire, o grimasă sau o mișcare a capului completează și nuanțează semnificația replicilor. Radu Botar este fără doar și poate un autentic actor de film, căruia sperăm ca, deși descoperit târziu, cinematografia română să nu-i rămână datoare pe mai departe. Remarcabilă imaginea semnată Gabriel Kosuth, colaborator mai vechi al regizorului: apăsătoare, mohorâtă, dar lipsită de accente patetice, în secvențele din închisoare – lucrate în alb-negru, luminoasă, fără a fi stridentă în evocarea momentului 1918, funcțională, pe cât posibil „neutră” în rest.
Nicolae Mărgineanu a realizat nu doar un film necesar, ci și un posibil model de evocare istorică într-o – scuzată fie expresia – „epopee cinematografică” (de astă dată) a adevărului.
______________________________________
1 Cu excepția (și a) lui Radu Gabrea, dar este vorba despre un caz special: în 1989 Radu Gabrea era deja un cineast de talie europeană, singurul dintre expatriați care a făcut carieră în Occident. Revenirea în cinematografia română nu a însemnat altceva decât continuarea acestei cariere.
2 „Eu aş fi vrut întotdeauna să fac filme de actualitate. Spun aş fi vrut, pentru că înainte nu era posibil să faci filme de actualitate spunând adevărul. În toate filmele pe care le-am făcut, am încercat de fapt să maschez, să camuflez actualitatea noastră într-o poveste de epocă. Asta am încercat nu numai eu şi era, îndrăznesc să spun, un cod între realizator şi spectator […] simţeam că cinematografia românească ar fi avut nevoie de filme de actualitate ca să se afirme cu adevărat, cum au făcut celelalte cinematografii socialiste, cum au făcut cehii, polonezii, ungurii, bulgarii chiar, au făcut filme extraordinare, ne-au întrecut cu mult în filmul de actualitate” („Filmul trebuie să provoace spectatorul”, în Ioan-Pavel Azap, Traveling, Cluj-Napoca, Editura Tribuna, p. 110; interviu realizat în 1995).