Privind lumea prin cuvinte, de Sergiu-Ioan Huzum, Editura UCIN, Bucureşti, 2018, 267 p.
Sub semnul lui 2: două ţări în care a trăit Sergiu Huzum (România şi Franţa), două soţii (ultima fiind Mioara Cremene, cu care s-a stabilit la Paris în 1969 şi cu scenariul căreia a făcut filmul Metropoème, premiat la Quinzaine des Réalisateurs, Cannes, 1970). Două cărţi publicate (Obiective subiective. Ochiul cineastului priveşte lumea prin cuvinte, Albatros, 1999 şi cea de acum, după aproape 20 de ani, având aceeaşi structură secvenţială cu prima). Înainte de plecarea din ţară, două filme de referinţă la care a contribuit ca operator, director de imagine, inventând şi un procedeu cinematografic, Transtrav, fiind primul care a făcut filmări, în alb-negru, cu lumina lămpilor de mercur (Duminică la ora 6, 1964, şi Reconstituirea, 1969).
Aceeaşi inventivitate surprinde şi în cărţile publicate, cea de faţă fiind plănuită a fi alcătuită încă din 2016, prin grija Anei Blandiana şi a lui Romulus Rusan, care au păstrat scrierile şi desenele de-a lungul timpului. Iată ce spune în prefaţă redactorul cărţii, Rodica Lăzărescu, despre minieseurile lui Sergiu Huzum: „Incitante şi neaşteptate legături face autorul între lucruri, evenimente, oameni, tradiţii ş.a., precum în «Zmeul Zmeilor», unde gândul îl şi ne duce de la uriaşele zmeie înălţate de locuitorii unui sat din Franţa, la geoglifele peruane de la Nazca.
N-aş vrea să uit a nota aici extraordinara inventivitate lingvistică a lui Sergiu Huzum! Aşa cum cineastul Huzum găseşte unghiul potrivit ori lumina adecvată ori inventează procedee filmice pentru a-şi pune în valoare cât mai bine ideea, tot aşa scriitorul Huzum iveşte cuvintele cele mai sugestive – înminciunizând, tricotanţi de destine, să încadavreze, minciunismul, curbiluntrist – iată câteva dintre ele, fiecare spunând mai mult decât un întreg paragraf.”
Candoarea aproape copilărească şi umorul, presărate ici-colo, sunt, în cazul lui Sergiu Huzum, dublate, bruiate şi acaparate, de fapt, până la urmă, de o tensiune a textului care îl face să aibă percutanţa unei imagini indimenticabile, cum este cazul tabletei despre Gheorghe Ursu (Babu), disidentul anticomunist. Nerăzbunat post-mortem. Nici în 2000, când e scris textul, nici în 2019, dacă mai ţinem minte ce sentinţă s-a dat astă-toamnă.
Cum „cei care l-au asasinat pe Babu au fost eliberaţi din închisoare”, Sergiu Huzum rememorează filmul ameninţărilor la care el însuşi a fost supus, ca şi aşa-zisele explicaţii clamate de acea instituţie de largă adresabilitate, Securitatea: „Mai târziu, după moartea mamei şi a tatii, alte telefoane cu ameninţări precum că «sabia partidului taie şi departe de ţară», dacă povestesc că nu se mai permite fabricarea coşciugelor din lemn, pentru că «n-o să tăiem pădurea ca s-o îngropăm», cum a spus Tovarăşul, sau «să ardem ceara albinelor noastre atât de căutată în străinătate, topind-o în lumânări prin locaşuri obscurantiste. N-au decât să le facă din smoală, din gudron sau din asfalt».
Dar uite că toţi trepăduşii periculoşi ne ameninţă din nou, ca şi când nu ar fi trecut un deceniu de când «sanchi» şi-ar fi pierdut puterea.”
Ei bine, uite că au trecut trei decenii. Născut în 1933, Sergiu Huzum a văzut multe – până să ajungă să se odihnească, alături de Mioara Cremene, în cimitirul Batignolles. Ne-a lăsat filmele lui şi această carte, care, în datele ei generale, ne vorbeşte despre Omul Spirit (desen al autorului aflat pe prima copertă), despre Paradis şi tensiunea dintre cele două.
Volumul este ilustrat cu desene ale autorului, oameni-ochi, un fel de serafimi schematici, iar, în final, sunt inserate o mulţime de fotografii-document cu Mioara Cremene şi Lucian Pintilie.
Sonete, de Radu Ulmeanu, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2018, 147 p.
Radu Ulmeanu abordează temele dintotdeauna ale omenirii într-un „volum de substanţă, dinamism şi frumuseţe, o frumuseţe plină de surprize şi de rezolvări rare, de cele mai multe ori, fericite.”, după cum apreciază C.D. Zeletin în prefaţa intitulată Spre înălţimile alpine ale sonetului. Atent şi la evadările din sonet, redutabilul cărturar (stins de curând, în februarie 2020) adăuga, în 27 ianuarie 2018, câteva pagini mai încolo: „Radu Ulmeanu nu ideologizează estetic fixitatea şi, uneori, iniţiatica formei fixe. Dimpotrivă, pare să-i exprime forţa fecundităţii. O năzdrăvană erotică de tip rimbaldian se împleteşte uneori cu melancolia dezolantă al cărei izvor este femeia, ineluctabilă – ca în cazul lui Baudelaire, în aria sufletească a bărbatului.”
Cum sună sonetul în vremurile de acum? Mai în răspăr, mai mlădiat în raport cu ceea ce se ştie de vreo şapte secole: „Ce-i floarea nopţii? Un suspin ocult/ al unor suflete pe veci damnate./ Petalele-şi deschide pe-nserate,/ atât de albe, reci atât de mult.// Iar dragostea-i un crin devorator/ ce îşi aruncă umbra mortuară/ şi-n noi gheara cea lungă şi-o strecoară./ Un drum spre templu, sau spre abator?// O tânguire din atâtea guri/ ce secole-a parcurs cu-adânci regrete./ S-au săvârşit plăpândele făpturi,// precum Romeo, mii de Juliete./ Poţi cu blesteme să le înconjùri?/ De unde! Cu o mână de sonete…”
Colonia fericiţilor, de Carmen Focşa, eLiteratura, Bucureşti, 2019, 67 p.
Anihilarea fortuită sau obligatorie devine o formă de fericire, amară, dar singura îngăduită.
În colonie, în acest spaţiu al damnării, graniţele eului se suspendă – din acest motiv să fie atâtea puncte de suspensie pe care autoarea a găsit potrivit să le presare în aproape orice poem?
Oasele copacilor par a fi – sau a fi fost, mai degrabă – singurul semn al viului în poemele de acum ale scriitoarei Carmen Focşa, autoare care a publicat peste zece titluri (versuri, proză şi o carte-document). O Vale a plângerii în care până şi văzduhul este pecetluit. Naşterea, moartea, timpul îşi pierd sensul: „Osul copacului de care ne-am rezemat/ S-a prefăcut în pulbere, în leşie,/ Curăţindu-ne de urmele celor o mie de ani/ De tihnă prea multă;/ Am îmbătrânit istovindu-ne/ Precum semnul ce ne cuprinde,/ Ne-ncape/ Ne scrie…/ ninge spornic, acoperă locul/ În care un cap e gata să cadă…/ Nu-i atâta iarnă, câtă-nţeleaptă tristeţe/ Care ne ţine loc de zăpadă…” (Câtă-nţeleaptă tristeţe…).
Poemele sunt însoţite de reproduceri color ale unor picturi de Theo van Doesburg (1883-1931).
Ce adaugă focul, de Ion V. Strătescu, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2018, 120 p.
Ion V. Strătescu nu se retrage în lumea ideilor şi conceptelor, chiar dacă se face simţită în poezia lui o nostalgie a primordialului, o nevoie de primenire, chiar şi prin spovedanie în vremurile în care computerul şi virusologia sunt vedete: „doar în faţa ecranului ci şi a oglinzii/ internauţii mărturisesc şi ceea ce nu ştiu/ fac curăţenie în marsupiu ca nişte/ canguri obsedaţi de virusologie” (Spovedania unui hacker).
În epoca suprafeţelor (ecrane, oglinzi, dioptrii), a oamenilor superficiali şi făţarnici, poetul se consideră complice, prin neatenţie faţă de adevăr – un poem se intitulează, de pildă, Moartea naturală a adevărului – şi prin negarea absolutului: „speriaţi de frumuseţea relativului/ îngerii nu se mai îmbolnăvesc odată cu noi/ fluturii nu mai mor odată cu/ naivitatea noastră de complici/ prea mulţi cred în victorii mincinoase// nudurile protestează împotriva ordonanţei ce interzice vânzarea fecioriei la TV// sub tălpile incontrolabilului/ vizibilitatea devine o nouă faţetă/ a apucăturilor democratice ale vindecării!” (Câte dioptrii are neatenţia). Octavian Soviany îl consideră pe poet un diagnostician al comediei existenţelor omeneşti: „Ioan V. Strătescu este înainte de toate un reflexiv, care îşi trece experienţele prin filtrul inteligenţei, iar poezia lui are ceva ascetic, e lipsită de ornamente inutile, dar şi de palpitul trivial al visceralităţii, având aerul aseptic al laboratorului sau al sălii de operaţii.”
Din 1971, autorul a publicat peste 30 de cărţi de poezie şi de proză.