Fascinația spirituală pe care cărturarul de excepțională vocație care a fost Tudor Vianu o inspira de la catedră studenților din Amfiteatrul Odobescu al Universității bucureștene este vie nu numai în mințile și inimile celor care au avut privilegiul de a-l avea profesor în anii șaizeci ai secolului trecut, dar și în intelectul celor cărora li se povestește, cunosc sau au citit câte ceva despre anvergura umanistă a ultimului apărător al idealului clasic al omului în tânăra cultură română. Persecutat și marginalizat o vreme pe criterii etnice de către legionari, filosoful, eseistul, criticul și istoricul literar, traducătorul și poetul Tudor Vianu a avut de suferit enorm spre sfârșitul vieții, în ciuda faptului că era academician și președinte al Comisiei Naționale UNESCO, din partea regimului comunist de inspirație sovietică instaurat în România cu tancurile. Adevărul este că aulicul Vianu, asemeni lui G. Călinescu, Liviu Rusu, Șerban Cioculescu sau Vladimir Streinu, a avut ghinionul să intre în conflict încă de la începutul anilor ’50 atât cu încrâncenatul jdanovist Leonte Răutu, șeful Direcției Propagandei și Culturii din Comitetul Central al PRM, cât și cu adjunctul său, nu mai puțin versatilul Pavel Țugui. Într-un referat întocmit de ultimul împreună cu Andrei Strihan (ulterior emigrat în Israel) pentru secția de Literatură și Artă a CC al PRM (mai 1952), material mai curând vulgarizator-partinic și rău-voitor decât tehnic (vai!) privind valoarea cursului de Istoria Literaturii Universale predat de Tudor Vianu studenților de la filologie, profesorul era învinuit de „nenumărate greșeli și confuzii cu privire la definiția obiectului istoriei literaturii universale (!), periodizarea istoriei literaturii, prezentarea condițiilor social-economice în care s-au produs diferitele fenomene literare, interpretarea operelor diferiților scriitori […], concepția generală care stă la baza întregului curs” (s.n.) – vezi ANIC, fond CC al PCR – Secția de Propagandă și Agitație, dosar nr. 12/1952, f. 142, apud Vladimir Tismăneanu/ Cristian Vasile, Perfectul acrobat. Leonte Răutu, Măștile răului, Humanitas, 2008. Denunțul, căci despre o delațiune în toată regula e vorba – nu-și face nimeni nici o iluzie – se pliază perfect pe discursul infam rostit de Leonte Răutu cu câteva luni mai înainte, intitulat perfid Împotriva obiectivismului și cosmopolitismului burghez în științele sociale. În el, prin eticheta de estetizant, Tudor Vianu era arătat cu degetul ca un adevărat dușman al noului regim, stigmatizat ca atare și trimis la stâlpul infamiei proletare. Pentru a spăla „rușinea” și a se „reabilita”, asemeni tuturor celor care și-au îndoit spinarea (și n-au fost puțini, de la Sadoveanu la Al. Rosetti…), Vianu ar fi trebuit să servească necondiționat dictatura proletariatului, denunțând și demascându-și fără nicio tresărire de conștiință colegii, escamotând în exercițiul critic valorile reale și falsificând spiritul artei autentice, denaturând la greu și promovând fără drept de apel seria de nesfârșite artefacte ideologice vulgare ale nesățioasei propagande stahanovist-comuniste. Or, așa cum nu ezită Profesorul să noteze într-o însemnare memorialistică, „Izvoarele mele se găseau toate în vechea cultură a ţării, apoi în tradiţiile umanismului clasic şi modern. Puteam să mă lepăd de mine? Puteam oare să renunţ la ceea ce mi se lămurise ca adevărat şi nobil? Cei care îmi cereau o atare adaptare rapidă la noile exigenţe ale culturii se înşelau asupra firii mele. Oportunismul şi minciuna mi-au apărut întotdeauna vrednice de ură şi dispreţ“.
Învinuit la rându-i de același Leonte Răutu (vezi documentul citat mai sus) de „obiectivism” și „idealism” și îndepărtat de la catedră, cu toate că era de câțiva ani deputat MAN, mai alunecos, G. Călinescu mută rapid și cu abilitate pe eșichierul politic (o mai făcuse împotriva „partidelor istorice” și între 1944-1946 în calitate de membru al Partidului Național Popular), devenind în scurtă vreme destul de intim cu Țugui și Răutu pentru ca aceștia să-i faciliteze apropierea de Chivu Stoica și Gheorghe Gheorghiu-Dej… Fără să știe că era permanent urmărit de Securitate, după o convorbire cu Țugui, care-l asigurase din partea șefilor că va reveni la catedră, plin de entuziasm, criticul se destăinuie colegilor de la Institutul de Istorie Literară și Folclor: „Sunt mai puternic decât vă închipuiți. Sunt ca un leu cu cinci picioare. Sunt un stăpân absolut și totdeauna victorios în cererile mele, oricare ar fi ele” (vezi nota informativă, datată 2.III.1960, furnizată căpitanului de securitate Albescu M. de către sursa „Săndulescu Maria”: Cornelia Ștefănescu!, apud I. Oprișan, Asaltul Cetății. Dosarul de securitate al lui G. Călinescu, Ed. Saeculum I.O., 2014). Mai grav este că „halucinogenele” administrate lui Călinescu de propaganda comunistă îl fac pe acesta (potrivit aceleiași surse) să-i scoată fără nicio probă pe un Perpessicius, N. Balotă sau Augustin Z.N. Pop drept „șefi legionari”! Numai plecând de la gravitatea unui atare act de iresponsabilitate vom putea înțelege cât de cât cum a fost în stare G. Călinescu să se dezică automat de Dinu Pillat, când scriitorul, în urma scandalului declanșat de confiscarea de către Securitate a romanului în manuscris Așteptând ceasul de apoi, etichetat de organe drept „anticomunist”, devine unul dintre principalii acuzați ai regimului în „Procesul lotului Noica”. Pentru oportunistul G. Călinescu în acele momente n-a mai contat că Dinu Pillat era un cercetător valoros, că i-a fost asistent la catedra de Istoria literaturii române moderne și că, după desființarea acesteia, l-a urmat la Institutul de Istorie Literară și Folclor… În seria de dezvăluiri recente făcute la DC News de către filologul George Ardeleanu (foarte calificat editor, printre altele, al operei lui N. Steinhardt) privind ancheta Securității în cazul respectiv, cercetătorul atrăgea atenția că, părăsindu-și asistentul (s-a întâmplat același lucru și în cazul lui Adrian Marino), profesorul Călinescu ar fi deplâns faptul că acesta n-a știut să se folosească de „stilul realist caricatural” la care el însuși recursese ca la o soluție în Bietul Ioanide…
Adus la Securitate să dea cu subsemnatul în același caz, Tudor Vianu (care citise ca și Călinescu sau Cioculescu romanul lui Pillat în manuscris) îi reproșa școlărește mai tânărului coleg, ca și cum s-ar fi aflat la Cenaclu și nu în fața organelor de represiune, viziunea unilaterală a concepției care ar fi stat la baza respectivei scrieri… În fine! Cert este că niciunul dintre cei doi mari oameni de cultură, din fericire, nu a fost inclus sau acuzat în Procesul Noica-Pillat, deși nu-i așa?, dacă nu mă înșel, soția scriitorului a făcut ani grei de pușcărie numai pentru că i-ar fi dactilografiat un număr, mai mic sau mai mare, de pagini de manuscris…
În chestiunea compromisurilor cu regimul așa-zis democrat-popular și a colaborării cu Securitatea a lui Tudor Vianu, cu ocazia aniversării centenarului scriitorului în 1998, Bujor Nedelcovici se pronunța tranșant, socotindu-l pe estetician un complice pozitiv, alegație care a stârnit aproape automat o vie polemică, întinsă pe mai mulți ani, la care mai iau parte, alături de psihiatrul Ion Vianu (fiul lui Tudor Vianu, stabilit în America), Monica Lovinescu, Matei Călinescu, Gelu Ionescu și Z. Ornea. Nu voi intra aici în amănunte și nici în culisele afacerii care a alimentat, cum bine știm, paginile revistei 22 și, totodată, probabil, cazuistica incipientă a eseurilor despre Securitate și cenzură ale lui Bujor Nedelcovici, scriitor român stabilit în Franța începând din 1987. Nu mă voi declara expres, în cazul semnalat, de partea niciuneia dintre tabere și nici nu voi intra aici în amănunte, dorind, ca și Mircea Martin, care a exprimat primul ideea, ca „pe Vianu să-l judece nepărtinitor (dacă se poate) generațiile viitoare”. Ceea ce doresc să întreprind în rândurile următoare este să descriu cât se poate de onest mecanismul cu care Cenzura comunistă i-a desfigurat marelui umanist Dicționarul de maxime comentat apărut de bine de rău în 1962 la Editura Științifică, una dintre ultimele lucrări ale maturității clasice a savantului…
Conceput ca „o carte de învățătură, de lectură liniștită și de meditație” (!!!), florilegiu de cugetări ale filosofilor, savanților și poeților în stare, la întâlnirea cu el, „să producă ceva asemănător cu trezirea dintr-un somn al neștiinței, al rutinei sau al prejudecății”, rod al unor acumulări și decantări spirituale de o viață dar și al mai multor ani de cercetare sistematică, Dicționarul de maxime comentat ar fi trebuit să cuprindă „o selecție de maxime, în înțelesul cel mai general al termenului, culese din operele scrise în limbile popoarelor orientale și extrem-orientale, în grecește și latinește, în limbile națiunilor moderne”. Cu accent pe operele clasice, „ca parte vie a tradiției de cultură” ce stă la fundamentul formării fiecărui ins cultivat, această generoasă operă de sinteză spirituală urma să-și conțină propria filogeneză culturală. Cu alte cuvinte, având în vedere, în plus, și caracterul larg umanist al „comentariilor”, mai mult decât un simplu „dicționar”, lucrarea lui Tudor Vianu se dorea a fi în subsidiar o carte de etică, etalând într-o măsură toate laturile majore ale concepției sale morale.
Intrată în faza de redactare finală, după câte se știe, la mijlocul anilor cincizeci și predată spre tipărire Editurii Științifice pe la sfârșitul deceniului șase, minunata lucrare a gândirii de maturitate a Profesorului a trebuit să aștepte bunul de tipar mai bine de trei ani, timp în care (vezi ediția critică Tudor Vianu, Dicționar de maxime comentat, Ed. Saeculum I.O., 2016), intrată în malaxorul cenzurii, materia cărții va fi serios alterată de o serie de modificări, interpolări și remanieri ale comentariilor care o fac de nerecunoscut. Cei din garda veche, care vor fi parcurs interziși mistificata ediție princeps (reeditată ad litteram în 1971!), resimțind cu fiecare paragraf monstruosul complex de autocenzurare la care se va fi supus Profesorul, vor fi rămas uluiți în primul rând de amalgamarea substanței ei preponderent clasice (ca notă fundamental-indubitabilă) cu o sumedenie de „citate” din teoreticienii marxism-leninismului și comunismului, o maculare atât de primitiv-vulgarizatoare a spiritului a ceea ce înțelegea Tudor Vianu printr-o culegere de autor Fiori di virtù, încât, sastisiți și înjurați până și de pe garduri cu asemenea lozinci, nu le va fi rămas decât întrebarea: oare până unde vor merge cu anasâna vistavoii comuniști? În privința tineretului studios, căruia profesorul ar fi vrut să-i dedice spre instrucție și șlefuire a minții și inimii lucrarea, nimic de făcut (cum nota studentul Radu Petrescu în celebrul său Jurnal ținut în toți anii aceia); el se afla deja pe mâinile unor politruci de teapa lui Novicov, Moraru, Bratu, P. Georgescu ș.a. Referitor la autocenzura la care erau nevoiți să recurgă scriitorii în acei ani, am găsit în Controlul cărții. Cenzura literaturii în regimul comunist din România, de Liliana Corobca, Ed. Cartea Românească, 2014, referatul de autocenzură al lui G. Călinescu la romanul Scrinul negru. Un text de o atare factură, extrem de rar, dacă nu unic în arhive, scris de acesta la persoana a III-a și care nu se deosebește cu nimic de unul semnat de un cenzor comunist. Citez: „Autorul a rezolvat toate obiecțiile din referatul înmânat de tovarășul P. Țugui, ținând seama și de unele observări din alte rapoarte, înlăturând orice posibilă confuzie și refăcând radical unele capitole. Paralela dintre cele două tabere (reacționari, progresiști) e mai egală […]. Scena cu preotul a fost suprimată”. Colaționând manuscrisul adnotat de mâna lui Tudor Vianu, manuscris aflat în arhiva MNLR, cu varianta editată, cenzurată și desfigurată impardonabil de tartorii culturii comuniste de masă, I. Oprișan, autorul studiului introductiv al ediției critice lansate pe piață în 2016, constata că „repercusiunile cele mai grave asupra structurii și a mesajului volumului le-a avut extirparea blocului de texte alcătuite din maximele extrase din Biblie, din Sfinții Părinți, din Solomon, Hyeronimus, Ulpian, Diogenes Laertios, Vegetius, Publilius Syrus, Iisus Sirah, Toma d’Aquino, Simion Ștefan, dar și din autori moderni precum Arthur Schopenhauer, Titu Maiorescu ș.a.”. Operațiunea de eliminare a maximelor de coloratură religioasă (în contradicție flagrantă – nu-i așa? – cu ideologia ateist-marxist-leninistă) pare a fi lucrarea redacției de filosofie din cadrul Editurii Științifice, așa cum apare consemnat în referatul intern (aflat în aceeași arhivă), datat 8 iunie 1960. Cenzura, care încă nu ajunsese integral apanajul activiștilor de partid și al redactorilor din edituri, prin referatul extern cerea însă redacției nu numai îndepărtarea sentințelor morale aparținând „gânditorilor idealiști”, dar și eliminarea oricăror notații „negativiste” ce „reprezintă rodul meditației pesimiste, decepționiste, scepticizante” care „s-a opus întotdeauna cursului progresist sănătos al gândirii”. Recomandarea cenzurii era să fie înlăturate orice reflecții ce „veneau în contradicție cu principiul luptei de clasă” sau „cu principiul fundamental al politicii statului socialist” și introduse maxime din operele „filozofilor materialiști din toate timpurile”: Marx, Engels și Lenin; ale lui Gorki, Bielinski, Dobroliubov, Plehanov, Makarenko, Herzen, Kalinin, Pisarev, Botev, Goncearov și alții. În afara celor 22 de citate din Marx, 17 din Engels, 32 din Lenin și 8 din Gorki, tribut pe care Tudor Vianu găsește să îl plătească presiunii politice a epocii în care zămislește lucrarea, I. Oprișan depistează alte 259 de maxime „care nu-și au acoperire manuscrisă”, fie că unele vin de la Vianu însuși, fie din partea „redactorilor” Editurii Științifice.
Cu un soi de sadism primitiv și perfect conștientă că acțiunea ei subversivă față de valorile clasice ale umanității, în fond, va fi până la urmă descoperită și demontată în mod inexorabil, cenzura elimină încă din prima pagină a Dicționarului… cuvântul-temă ACOPERIT, ilustrat cu un verset din Sfânta Evanghelie după Luca, capitolul 12 cu 2: Nimic nu este acoperit, care nu se va descoperi și ascuns, care nu se va cunoaște (!!!). Rămânând la litera „A”, pentru ilustrarea bogăției de accepții filozofico-morale ale cuvântului-temă ADEVĂR, în timp ce autorul lucrării, conform convingerii sale clasiciste, recurge la o serie de maxime culese din Aristotel, Democrit, Horațiu, Descartes, Epictet sau Shakespeare, cenzura lămurește problema dintr-o singură lovitură, trimițând intempestiv la două pasaje din Caietele filozofice ale lui Lenin. Primul (De la intuirea vie la gândirea abstractă și de la ea la practică – aceasta este calea dialectică a cunoașterii) reformulează, în fapt, dialectica hegeliană a devenirii ideii, în timp ce al doilea (Cel mai simplu adevăr, obținut pe calea cea mai simplă, este întotdeauna incomplet, deoarece experiența este întotdeauna neîncheiată) nu e decât un truism de o banalitate sinistră, o însăilare de vorbe goale ce n-are nimic de-a face cu termenul de maximă, folosit uzual, scrie Tudor Vianu în Prefața primei ediții a lucrării, „numai pentru principiile supreme ale acțiunii, pentru regulile de viață (s.n.)”. Refractari din start față de statutul elitist al eruditului și, cu atât mai mult, față de încercarea lui declarată de inițiere și formare culturală, cenzorii comuniști nu renunță la inserarea în Dicționar… a cuvântului CALOMNIE, de pildă, fiindcă nu le-ar fi plăcut maxima: Calomniază cu îndrăzneală; o bănuială va rămâne totdeauna, ci pentru că sunt efectiv speriați de anvergura livrescă a comentariului marelui om de cultură dedicat tarei morale a infamiei (din latinescul infámia), obiectul cenzorilor și mușarzilor dintotdeauna, după cum se știe (vezi în chestie comentariul adiacent maximei, respectiv, Principiu al vechilor sicofanți, denunțătorii profesionali ai scenei. Un parazit din suita lui Alexandru-cel-Mare l-a formulat, după cum ne informează Plutarc, de unde trece în forma cunoscută la Bacon, De dignitate et augmentis scientiarium, 8, 2). Prin cuvântul-[cheie] IDEE (apud I. Oprișan), survolat în Dicționar… de Vianu prin trimitere la niște fragmente semnate de F. Schlegel în revista Athenäum, din care extrage, dând în paranteză și varianta originară, în germană, doar maxima: Unele idei spirituale sunt ca surprinzătoarea revedere a două gânduri prietene după o lungă despărțire, ceea ce vrea să sublinieze efervescența nașterii oricărui imaginar intelectual ca formă de cunoaștere incipientă, întrecându-se pe ei înșiși, cenzorii comuniști introduc în Dicționarul de maxime comentat un adevărat curs de socialism științific. Citez: Ideile clasei dominante sunt în fiecare epocă ideile dominante, ceea ce înseamnă că clasa (sic!) care e forța materială dominantă a societății este totodată și forța ei spirituală dominantă (K. Marx – F. Engels, Ideologia germană).
Ideile dominante nu sunt altceva decât expresia ideală a relațiilor materiale dominante (K. Marx – F. Engels, Ideologia germană).
Se vorbește despre idei care revoluționează o întreagă societate; prin aceasta se exprimă numai faptul că în sânul vechii societăți s-au format elementele unei societăți noi, că descompunerea ideilor vechi merge mână în mână cu descompunerea vechilor condiții de viață (K. Marx – F. Engels, Manifestul Partidului Comunist).
Ideea nu este ceva care există independent de lumea reală. Bagajul de idei al fiecărui om este determinat și se îmbogățește prin relațiile lui cu această lume. Cine se află în această lume în relații de asemenea natură încât consideră „eul” său drept „unica realitate” nu poate fi decât foarte sărac în idei. Nu numai că nu le are, dar nici nu are posibilitatea de a le dobândi (G.V. Plehanov, Iskusstvo i obșcestveniaia jizni). Într-o paranteză, ar fi de spus că, deși Tudor Vianu nu cunoștea limba rusă, savantul a trebuit să citeze în original sursele unor așa-zise „sentințe”, precum și „bibliografia” obligatorie sovietică, așezată înaintea oricărui alt izvor. Astfel lucrările unor S. Maksimova, N.S. Așciukin, M. Așciukina apar ca surse folosite de moralistul român înaintea celebrelor lucrări în materie ale lui Ernst Robert Curtius, G. Büchmann, Vincente Vega, E. Genest sau alții.
În cei aproape trei ani cât a durat pregătirea pentru tipar în Editura Științifică a Dicționarului de maxime comentat, îndurând cu stoicism tot felul de umilințe, savantul nu a încetat o clipă să-și apere cu ingeniozitate lucrarea de diversele ingerințe ale cenzurii comuniste. Dacă a acceptat ori a tolerat, sub o teribilă presiune psihică, să introducă unele texte ale corifeilor marxiști la modă într-o România aflată sub cizma sovietică în anii șaizeci, el nu a tratat deloc cu aceeași îngăduință cererile cenzurii de modificare a propriilor comentarii. Decât să-și schilodească și să-și nege, în fond, propria filozofie și concepție de viață, a preferat mai bine să lase în afara lucrării anumite comentarii la care i s-a cerut să facă rectificări. E cazul, printre altele, ca să luăm doar două exemple, notelor adiacente la maximele ilustrând cuvintele-temă CETĂȚEAN și CEZAR, considerate de cenzură, probabil, a aduce atingere directă chiar zeilor comuniști de mucava. Citez după ediția critică I. Oprișan, care face și restituirea legitimă. Cetățean: Cu cât cetățenii răi sunt mai nevrednici să ocupe posturile înalte, cu atât devin mai lăsători și cu atât se umflă mai mult în prostie și insolență (Democrit, H. Diels, Die Fragmente der Vorsokratiker, 254. Luați, deci, bine seama cui încredințați posturile înalte. Locul nu sfințește omul, uneori îl degradează). Cezar: Sau Cezar sau nimic (Aut Caesar aut nihil, vorbă atribuită lui Cesare Borgia [și care, desigur, nu poate fi invocată de oricine. Mulți conducători de state și popoare ar fi făcut mai bine să se decidă pentru al doilea termen al acestei alternative]).
Proiectat, cum găsim în Prefața ediției princeps (al cărei text, în mod vădit, nu a rămas nici el neatins întrutotul de mâna lungă a cenzurii), ca o carte de lectură liniștită și de meditație în genul acelor Noctes Atticae ale lui Aulus Gellius sau a ediției a doua a Adagiilor lui Erasmus, însoțite, în redacția lui Aldus Manutius, de o dizertație asupra maximelor greco-latine și ebraice (vezi trimiterile din planul lucrării în numita Prefață), Dicționarul de maxime comentat al lui Tudor Vianu ar fi putut întruni toate calitățile unei cărți din biblioteca marilor umaniști și enciclopediști din domeniul peren al sferei clasice a valorilor.
Ediția critică a Dicționarului… alcătuită de I. Oprișan (alături de opțiunea editorială adoptată, toate laudele pentru acribia restituirilor), fatalmente, nu este, totuși, în condițiile arătate, decât o variantă a unei forme intermediare deturnate și neîncheiate.