Cartea lui Sorin Delaskela, Destrămare, îmi amintește de romanele scriitorului american de origine română Constantin Virgil Negoiță și de teoretizarea de către el a unui nou tip de literatură, pe care a numit-o fuzzy. În viziunea antiaristotelică a acestuia, în care terțul este inclus, contururile se întrepătrund, limitele sunt variabile, scrisul însuși devine o combinație de genuri și specii literare, în care romanul, proza scurtă, memorialistica, eseul, decupajele din presa cotidiană, poemul în proză conviețuiesc firesc. De altfel, nu întâmplător vorbesc despre „cartea” lui Sorin Delaskela și nu despre „romanul” sau „povestirile” sale, autorul nesimțind niciodată nevoia să își fixeze formula epică.
De la prima până la ultima pagină cartea este un fel de confesiune a unui personaj, Filip Maximilian M, care tocmai a împlinit 45 de ani și își trece în revistă existența, printre tot felul de ocupații cotidiene. Principalul criteriu de ordonare a materiei epice este acela că un detaliu minor din actualitate cheamă o amintire sau o judecată, care la rândul lor cheamă alte amintiri sau judecăți. Teoretizându-și propriul roman, Concert la Carnegie Hall (Editura Paralela 45, 2006), Constantin Virgil Negoiță îl definește ca „roman algebric”. Acesta s-ar baza pe „o teoremă de reprezentare, cu care legase matematica clasică de cea fuzzy. O mulțime fuzzy este o mulțime de mulțimi. În consecință, el a plecat la drum cu părerea că va scrie mai multe texte, fiecare cuprinzându-le pe celelalte, ca într-o păpușă rusească, după regula foilor cepei. (…) Este evident că, pentru un text cu număr finit de pagini, poveștile precendente vor fi comprimate până la a deveni punctuale”.
Cu siguranță, o asemenea abordare nu poate avea drept rezultat decât un text epic lipsit de linearitate, care se dezvoltă aleatoriu în funcție de fluxul gândurilor personajului central, episoadele din trecut se amesteca nonșalant cu gândurile din prezent și proiecțiile de viitor, contururile temporale devin vagi, reperele nesigure, neliniștea existențială se instalează precum în cartea lui Drieu la Rochelle, Le feu follet. Toate episoadele relatate, gândurile personajului, felul în el care se raportează la micile întâmplări din viața cotidiană, reflecțiile sale asupra vieții conturează însă clar un prototip uman, dacă nu căzut în derivă, în mod sigur măcinat de conștientizarea propriului său eșec existențial, devenit, prin aceasta, un fel exponent al timpului pe care îl trăim. Pentru că viața lui Filip Maximilian M nu este nici mai eroică, nici mai debilă decât a fiecăruia dintre noi. Este viața unui om obișnuit al zilelor noastre, un bilanț de etapă, la împlinirea vârstei de patruzeci și cinci de ani, care contabilizează o oarecare ascensiune profesională și socială, un bilanț erotic mai mult sau mai puțin notabil, o locuință și o mașină, un mariaj eșuat. Sentimentul de „destrămare” nu vizează însă doar propria sa persoană (mutațiile biologice sesizabile în fața oglinzii, niște kilograme în plus, dificultățile tot mai mari pe pista de atletism, o diminuare a apetitului sexual), ci întregul mers al lumii. Veșnica raportare la un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat face posibilă observarea „destrămării” unor locuri (începând cu bătrânul stadion pe care își face alergările de duminică dimineață), a relațiilor de zi cu zi dintre oameni, a instituției în care lucrează și care, spre finalul cărții dă semne tot mai clare de faliment iminent. Un fel de resemnare în fața unei „destrămări” generalizate ineluctabile învăluie paginile cărții. Protagonistul resimte acut senzația unui eșec al vieții, care nu îi provoacă însă vreun sentiment de revoltă, ci un fel de acceptare, de împărcare cu sine, cu accente melancolice, nelipsite de un parfum de nostalgie. Din această perspectivă, un scurt fragment confesiv din paginile de final ale cărții este cât se poate de elocvent: „Dimineața, lumea se așază în straturi, straturi. Iar jos de tot, chiar foarte jos, sunt indivizii banali și înceți de soiul meu, oblomovieni fără orizont, letargici, morocănoși și în general predispuși la ratare, inși lipsiți probabil de o vocație autentică a vieții. Blatul de pizza”.
Dacă în romanul lui Constantin Virgil Negoiță abundă textele în care autorul încearcă să explice toate considerentele teoretice avute în vedere la elaborarea cărții pe care tocmai o scrie, Sorin Delaskela nu pare să fie ispitit de o asemenea tentație. De-a lungul cărții există, în spirit postmodern, o singură referință la textul care se scrie. Ea este mai degrabă o intuire a dificultăților pe care le are de întâmpinat potențialul cititor în lectura volumului. Nu este mai puțin adevărat însă că în simpla autoevaluare critică a autorului se pot vedea, cu destulă claritate, principiile de lucru explicit enunțate de Constantin Virgil Negoiță. Scrie Sorin Delaskela: „Probabil, pentru mulți dintre cei care au avut răbdarea sau curiozitatea să ajungă până aici e fragmentar și confuz tot ceea ce am spus până acum. Probabil că și ceea ce voi spune de acum înainte se va înscrie pentru aceștia în același ton. Pentru cei însetați de lucururi clare și sigure, de drumuri care duc în mod cert undeva, toate aceste rânduri vor fi doar linii vagi, ținuturi mlăștinoase, bolboroseli și aproximări, iluzorii, friabile cercuri pe apă. Știu acest lucru și, recunosc, nu-mi pasă. E cazul să abandoneze și să-și umple timpul cu lucruri care pornesc din A și duc spre B fără niciun dubiu, fără ocolișuri”. Acest fragment este undeva la începutul cărții (la pagina 37) și alte referiri la arhitectura cărții nu mai există până în final. Pe de altă parte, comparând acest text cu explicațiile date de Constantin Virgil Negoiță (citate la începutul acestui articol) despre specificitatea literaturii fuzzy, observăm că viziunea celor doi autori este, în mare măsură, identică.
Putem însă să facem abstracție de literatura fuzzy și de romanul algebric, teoretizate de mintea de specialist în cibernetică a lui Constantin Virgil Negoiță și să rămânem ancorați în spațiul literaturii tradiționale. Aceste contururi mișcate în spațiu și timp, salturile neașteptate (uneori în interiorul aceleiași fraze) la întâmplări din locuri diferite petrecute la mulți ani distanță este specifică dictelului automat generat de capriciile fluxului de gândire (în care mulți au văzut mărci ale suprarealismului), practicat de Nora Iuga în romanele sale. O autoare despre care nu știu să fi fost preocupată vreodată de literatura fuzzy și de romanul algebric. Exact așa cum Filip Maximilian M, personajul lui Sorin Delaskela dă câte cinci ture de stadion în jogging-ul de duminică dimineață, iar gândul îi zboară în toate direcțiile (reflecții despre starea de degradare a arenei, față de anii copilăriei sale, autoevaluări ale propriei sale diminuări fizice, amintiri din trecut, chipuri și replici de demult, considerații despre lumea contemporană etc.), Nora Iuga privește pe fereastra unui compartiment de tren și transcrie „mecanic” tot ce îi trece prin minte, fără să-și ordoneze în vreun fel gândurile și fără să încerce să le orienteze spre a sugera sau justifica un eventual deznodământ. Ambii își descriu propriul lor mecanism de gândire. În mod clar, în felul acesta personajele, definite prin fluxul propriei lor gândiri, „lasă urme” în conștiințele cititorilor, își definesc tipul de personalitate, chiar mai bine decât ar putea-o face autorii de romane dorice și ionice (în terminologia lui Nicolae Manolescu).
O astfel de literatură ar avea toate șansele să rămână un simplu experiment, o metodă de inginerie textuală, așa cum a fost, la vremea lui noul roman francez. Elementul decisiv care poate transforma toate aceste texte în literatură este „materialul” lor, calitatea compoziției din care sunt alcătuite, calitatea scrisului în aceste „mulțimi în mulțimi”. Iar Sorin Delaskela stăpânește cu maturitate arta scrisului. El se mișcă dezinvolt în tot felul de zone, de la stilul științific, eseistic, la cel înalt artistic, specific, să zicem, poemului în proză. Limbajul său este atent dozat, fără excese (nici de erudiție, nici de vulgaritate, nici de estetism inutil, ispite greu de ocolit într-un monolog interior, fictiv, de aproape 200 de pagini), totul sună natural și credibil. Iată, spre exemplificare, un fragment edificator pentru imortalizarea chipului crepuscular al vremii noastre: „Vremuri vlăguite. Suntem o specie care gustă deja din propria ei convalescență, iar sfârșitul e foarte aproape, îl simți deja în aerul fiecărei zile. Îl vezi pe chipul adolescenților care înfulecă hamburgeri în vreme ce tastează pe tablete și smartphone-uri, unii lângă alții, tăcuți și absenți, absorbiți de virtualitate, pufoși și disperați. Dar și în cei din generația mea, greoi, tâmpi și mai ales ipocriți. Avem tot dreptul să stăpânim lumea. În fond, după 40 de ani, te simți foarte apt să o faci, dar, cu toate acestea, nu mai există nicio vigoare prin venele noastre. Totul este pierdut.”
La împlinirea vârstei de 45 și de ani, Filip Maximilian M. tocmai a înțeles un truism vechi de când lumea: din viață nu ai cum să ieși învingător. Este o bornă existențială de la care, pentru mulți, viața trebuie căutată în urmă, nu înainte. Mai ales într-o lume tot mai grăbită și superficială, cum este cea în care trăim. Literatura ne-a arătat însă, de atâtea ori, că orice eșec existențial (să fie clar, mă refer la personaj, nu la autor, despre care nu știu mai nimic) se poate lesne converti într-un succes de librărie. Sper să fie și cazul cărții lui Sorin Delaskela. Un autor cu certe calități, ale cărui viitoare apariții editoriale le voi urmări cu sincer interes.
Sorin Delaskela, Destrămare,
Editura Paralela 45, Pitești, 2019, 185 pag.