TÂRCOALE „ORIENTALISMULUI”

Volumul Théophile Gautier, Edgar Allan Poe, Nicolae Davidescu: A 1000-a noapte, editat de prestigioasa editură ateniană Agra (2006) și îngrijit de comparatista greco-franceză Evanghelia Stead-Daskalopoulou, de la Universitatea din Reims, merită cu prisosință să fie semnalat și publicului românesc, fie și la paisprezece ani de la apariție.

Acest tardiv demers de întâmpinare ar putea invoca drept pretext faptul că, alături de francezul Théophile Gautier (1811-1872) și de americanul Edgar Allan Poe (1809-1849), aici este antologat și românul Nicolae Davidescu (1888-1954), precum și pe acela că îngrijitoarea ediției e și o românistă (ea semnând versiunea greacă a textului românesc). Mai ales, însă, esențială este ideea de a aduna între două coperți trei versiuni ale celei de-a o mie doua noapte, idee ce prezintă un interes major pentru teoria literaturii comparate.

În pofida decalajului temporal dintre opere și autorii lor¹, între ei există destule afinități elective demne de luat în seamă. Tustrei se înscriu în sfera unui romantism lato sensu: Gautier și Poe aparțin fazei târzii, domesticite a curentului, iar Davidescu, simbolismului românesc care, oricum întârziat, poate fi până la un punct asimilat unui romantism de tip Biedermeier.² În etapa respectivă, avântul și marile viziuni romantice cam obosiseră, dar mai subzista, spre exemplu, curiozitatea față de exotism. În virtutea acestei înclinații, autorii noștri par stăpâniți și ei de farmecul pe care miticul Orient (fie și convențional sau stereotip văzut) l-a exercitat și continuă să-l exercite asupra Occidentului. Ceea ce face din tripticul narativ în chestiune o mostră și o probă a tentativei, semnificativ reluate la răstimpuri, a modernității noastre de a intra în dialog cu capodopera tradiției răsăritene, și anume cu faimoasele O mie și una de nopți.

Așa cum subliniază apăsat Ε. Stead-Daskalopoulou în ampla și densa ei prefață, lectura încrucișată (presupun la lecture croisée), cu alte cuvinte comparația tematizată, constituie condiția sine qua non a re-negocierii unei convenții narative de tipul „noua Halima”, făcând astfel posibilă continuarea celei vechi.

Pornind de la această foarte fructuoasă idee a antologatoarei, rog să mi se îngăduie a dezvolta în continuare unele reflecții proprii, ce vin și ele în atingere cu problematica mai generală privind statutul și funcțiile comparatisticii de ieri și de azi.

Ieri deci, abordarea subiectului cu pricina de către fiecare autor în parte părea nu doar normal ci și inevitabil să se bazeze mai întâi pe o comparație culturală Est-Vest. Astăzi, acest demers evident și de la sine înțeles este privit cu nu puțină suspiciune. Intelectualii dedați sau pur și simplu predispuși la teorii post-coloniale ale conspirației ar vedea în fundalul comparatistic al celor trei narațiuni pecetea efortului occidental de a „subjuga, reclasifica și domina Orientul”: o tendință pe care regretatul Edward Said, într-o carte de altfel briliantă, a numit-o Orientalism (1997).

Până și unei priviri superficiale, câtă vreme rămâne la adăpost de prejudecăți, nu-i va fi greu să descopere cât de nefondate sunt atari obsesii, ce bântuie în sânul fai-moasei „școli a resentimentului” (cum adecvat a numit-o Harold Bloom). Astfel, de pildă, la Gauthier și la Poe comparația celor două culturi aspiră la o imagine a familiarului văzut cu distanțare, din perspectiva „celuilalt”. Acest truc narativ are un precedent în Veacul Luminilor³, implicând o privire critică (mai blândă la autorul francez și mai aspră la american), care favorizează Estul și dezavantajează Occidentul.

Dacă așa stau lucrurile cu primii doi scriitori care, ca spațiu și ca timp, se află suficient de aproape de centrele unde a fost confecționată ideologia „orientalismului”, în cazul lui Davidescu problema nici măcar nu se pune – sau se pune invers. Căci tocmai Orientul a fost acel care a exercitat o dominație sufocantă asupra culturii românești, și încă până la începutul secolului al XIX-lea. În consecință, simpla aplecare a lui a lui Davidescu asupra „Noii Halima” și, cu atât mai mult, propria-i versiune rezultată din prelucrarea atentă a subiectului, constituie gesturi de emancipare culturală. Sub rezerva de a fi completă și autentică, aceasta implică eo ipso și depășirea resentimentului și reconcilierea cu celălalt.

În a doua instanță, dintr-un punct de vedere funcțional, comparația tematizată se concentrează pe contrastul dintre narațiunea occidentală și cea orientală, în special cât privește parametrii de eficiență ai mașinăriei producătoare de ficțiune. Ieri, conchide E. Stead-Daskalopoulou, acest demers comparativ i-a condus – mai ales pe Gauthier și pe Poe – la ideea că „ciclul narativ oriental nu mai satisface, nici întru totul nici definitiv” (p. 15), chiar dacă nicio tramă de proveniență occidentală nu se dovedește capabilă să concureze cu prima (cf. p. 21). E o concluzie care, astăzi, cu greu ar evita eticheta negativă a orientalismului, nu fiindcă ar subaprecia Estul în raport cu Vestul, ci poate pentru că pune prea mult accent pe alteritatea reciprocă a celor două culturi.

Și aici, Davidescu diferă sensibil de predecesorii săi, printr-un al treilea tip de demers comparativ, pe care l-a exercitat consecvent și la o scară mai mare. „Este vorba”, scrie E. Stead-Daskalopoulou, „de o lectură încrucișată practică, însoțită de comentarii și argumente critice, în scopul de a contrasta narațiunile orientale cu cele occidentale, precum și discursurile reflexive asupra unora și celorlalte și a raportului dintre ele” (p. 22; cursivele îmi aparțin). Îndreptățind astfel subtitlul de narațiune critică atribuit povestirii sale, scriitorul român integrează tipul oriental cu cel occidental într-un context hermeneutic mai amplu, ce depășește impasurile orientalismului, reformulând contrastul / confruntarea dintre civilizațiile estică și vestică în termenii unei interacțiuni reciproce. Pentru început, pe post de poveste orientală, este citată explicit o capodoperă a Apusului, binecunoscutul poem Corbul de E.A. Poe. Mai apoi, din poziția ei de ascultătoare, Șeherazada observă și demonstrează afinitatea structurală dintre povestea istorisită de sora sa și unele piese aparținând corpus-ului principal al celor O Mie și Una de Nopți. În final, sultanul Șahriar povestește și el o istorie alegorică, a cărei moralitate este că numai cine a cunoscut alteritatea poate înțelege pe deplin familiarul.

Până aici, din motive atât obiective cât și subiective, m-am oprit mai îndelung asupra prezentării demersului Evangheliei Stead-Daskalopoulou într-o perspectivă comparatistică. Înainte de a-mi încheia recenzia întârziată, aș dori de asemenea să mă refer la darurile ei ca traducătoare. Cu atât mai mult cu cât, în această calitate, ea abordează cea mai dificilă piesă a tripticului narativ, căci scrisă într-o limbă puțin cunoscută în afara propriului său teritoriu și de către un autor aproape ignorat până și în țara de baștină.

În arena „noii Halima”, Nicolae Davidescu a intrat ultimul, astfel încât a putut să valorifice cum se cuvine învățămintele ce se deduc din cele două tentative anterioare (pe care, desigur, le și studiase). Pentru aceasta, el își făurește chiar o unealtă potrivită, pe care o numește povestire critică. În speță, acest gen mixt, având drept unic exemplar tocmai a 1002-a noapte a scriitorului român, își propune: (1) să depășească dihotomia Est-Vest, din care Gauthier și Poe n-au reușit să iasă; și (2) să încorporeze experiența precursorilor în discursul literar propriu.

Primul obiectiv are efecte mai ales pe tărâmul stilistic. Davidescu și-a dat seama că ficțiunea de tip occidental nu o poate concura pe cea orientală pe propriul ei teren⁴, și de aceea el refuză atât stilul fleuri al imitației lui Gauthier, cât și parodia destul de brutală a lui Poe. Alternativ, scriitorul român caută un efect mai general de distanțare ironică (și totodată critică): efect obținut altoind bogăția de imagini a narațiunii orientale pe trunchiul unui limbaj urban modern, ce nu evită neologismele și nici o sintaxă mai complexă. La rândul său, traducerea izbutește să reproducă registrul stilistic al originalului, prin dozajul bine cântărit al vocabularului „savant” și al celui cotidian, în combinație cu o articulare sintactică pe măsură. Fără a intra în amănunte filologice, voi zice că versiunea greacă păstrează toată muzicalitatea și simetria textului românesc (în pofida complexității structurii lingvistice neo-latine a originalului, extrem de dificilă de abordat cu mijloacele limbii țintă).

Al doilea obiectiv constituie principala dimensiune critică a povestirii. Pe de o parte, Noaptea… lui Davidescu… pare a fi asimilat întregul orizont de așteptare în cadrul căruia a avut loc receptarea basmelor orientale în Franța: un orizont de care cu siguranță au profitat „înaintașii” săi și pe care s-a sprijinit și receptarea acestora din urmă de către publicul din epocă. Pe de altă parte, și mai tangibil, în aceeași narațiune este înserat aproape textual Corbul lui E.A. Poe, și nu numai poemul ca atare, ci și auto-comentariile codificate de poet în Filosofia compoziției. Cu asemenea caracteristici, textul lui Davidescu se actualizează ca o complexă intertextualitate. Spre a pune în valoare dimensiunea respectivă a originalului E. Stead-Daskalopoulou își mobilizează nu numai talentul de traducătoare, ci și capacitățile de cercetătoare. În primul rând, ea caută și identifică (acolo unde sunt disponibile) versiunile grecești cele mai valabile, pentru a extrage din ele echivalențele citatelor directe sau indirecte utilizate de Davidescu. Mai apoi, conștientă de diferențele de nivel cultural dintre cititorii actuali din Grecia și target group-ul românesc căruia i se adresa Davidescu, ea adnotează și comentează reperele intertextuale descoperite, astfel încât acestea să devină accesibile și destinatarilor cărții de față.

Rezultatul vorbește de la sine. E vremea deci ca, la rându-i, criticul să se dea deoparte făcând loc acelui cititor suficient, după care tânjesc scriitorii de la Montaigne încoace.

________________________________