Zilele acestea, o elevă de clasa a XII-a mi-a povestit că la școală li s-a dat o simulare, la unul dintre modelele de subiecte care se vor da la bacalaureat la limba română. Li se cerea să argumenteze pro sau contra celor enunțate în subiectul respectiv. Era intrigată. Argumentația pe care a considerat necesar să o facă era contra enunțului textului, pentru că această poziție exprima convingerea ei cu privire la temă. Am discutat împreună, pe larg, modul în care a abordat subiectul și am ajuns la concluzia că fata argumentase excelent. Teoretic, nu avea de ce să-și facă probleme, era împăcată cu gândul că-și exprimase poziția și că o susținuse corect. Practic, știa deja că argumentația ei va fi amendată și notată corespunzător, ca și cum ar fi fost eronată. De-acum, eu eram cea intrigată. „Cum adică”, am întrebat. „Nu contează ce cred eu și ce argumente aduc”, a zis, „contează că, pentru ca cerința să fie considerată corect rezolvată, argumentele pe care le aducem trebuie să fie în concordanță cu ceea ce susține textul.” „CUM A-DI-CĂ”, am întrebat din nou, nevenindu-mi să cred. Lucrurile stăteau exact așa cum mi le prezentase. La școală, fuseseră învățați că rezolvarea corectă înseamnă a argumenta în favoarea celor enunțate. Altfel spus, important este nu ceea ce crede elevul despre care școala spune că îi dezvoltă gândirea critică, important este să se alinieze așteptărilor celor care cred că doar acordul este singura variantă validă. Am văzut, ca într-o străfulgerare, orele de economie politică de pe vremuri, când ni se preda materialismul dialectic, altfel spus, când ni se preda cum anume trebuie să gândim și ce trebuie să considerăm adevărat. Pe scurt, îndoctrinarea. A gândi cu mintea ta și a-ți exprima opiniile era de neacceptat. Putea fi un delict. Nu știu de ce am fost atât de siderată să constat că și azi elevii sunt, măcar pe alocuri, dresați să nu cumva să-și folosească mintea, câtă vreme progresismul și-a întins tentaculele peste tot și marxismul cultural este înfloritor, constituind aproape agenda politică europeană. Urât. Trist și urât.
Azi am mers prin oraș printr-o acuarelă, cu privirea flămândă de pastelul cerului ca de vară, printre strigătele pescărușilor parcă reîntorși la viață în acest oraș natal ce nu este un oraș marin. Cerul e singurul loc unde mai găsești o frumusețe constantă. Când privirea este nevoită să se îndrepte spre înainte, imediat află urâtul, lipsa de armonie, pe alocuri chiar sordidul. Dacă orașele acestei țări nu ar fi presărate cu câteva flori și cu ruina caselor vechi, ar fi niște orașe foarte urâte. Urâtul nu este, nu poate fi un mediu pentru un trai sănătos. În mijlocul grotescului arhitecturii comuniste, privirea are nevoie nu doar să fie hrănită cu frumos, ci saturată de frumos. Este o necesitate, nu un moft. Urâtul ne face urâți și răi. Frumosul îmblânzește și ne face mai buni. Dar de unde să-l mai iei?
De urâtul din școli sunt răspunzători cei pe mâna cărora ne dăm copiii, ca să ni-i facă mai frumoși. Școala a devenit un spațiu al urâtului. Programe neaduse la zi, tolerarea chiulului, traficul scutirilor, comportamente inadecvate, cerințe adeseori absurde. Un sondaj recent ne aduce la cunoștință o cifră înfricoșătoare: aproape 50% dintre tinerii sub 30 de ani vor să părăsească țara, în căutare de un trai mai bun. Așa se întâmplă când urâtul devine respingător. O țară în care corupția devine normă este un loc respingător. Un loc bolnav. Tinerii nu vor să trăiască într-un loc bolnav.
Școala românească a devenit un loc care îmbolnăvește. Puținii profesori care știu să-și facă meseria cu dedicație nu mai reușesc să lupte cu sistemul. Dificultatea subiectelor de bacalaureat a tot scăzut, pentru ca universitățile să nu fie puse în pericol. Școala are datoria să livreze studenți, într-o țară în care numai cine nu vrea nu obține o diplomă universitară. Iar profesorii universitari sunt din ce în ce mai uluiți de nivelul scăzut al studenților din anul I. Nu poți duce la un nivel respectabil studenți care vin plini de lacune, așa încât și nivelul majorității absolvenților este, și el, lamentabil. Iar dintre acei absolvenți se recrutează viitorii conducători. Și iată bucla care ne face să întrevedem viitorul acestei țări. De altfel, este suficient să vedem calitatea clasei politice. Mediocritatea urăște inteligența și morala. Mediocritatea se simte bine lângă mahala, pentru că ea însăși este o formă de mahala. Mahalagizarea țării nu mai reprezintă un risc. A devenit o realitate. Suntem o lume de smartphone-uri, de mall-uri, de copy-paste-uri. O lume de plastic. O lume care se lasă penetrată de cuvintele globalizării, înlocuindu-și limba. Un irepresibil complex al inferiorității ne conduce, derivat dintr-o patologie psihiatrică. Da, și popoarele au patologiile lor. Un popor care și-a mutilat frumusețea spațiului arhitectural, adaptându-se urâtului și răului este un popor bolnav.
Mult hulitul Donald Trump tocmai a semnat un ordin guvernamental care cere ca orice clădire guvernamentală ce va fi construită de-acum încolo să fie proiectată în stil neoclasic. Cine s-ar fi așteptat, în Europa, la așa ceva, câtă vreme presa oficială livrează inversul realității? Poate că șansa unei nații de-a renaște începe cu renașterea frumuseții. Sticla și oțelul postmodernismului nu pot reprezenta, niciodată, un reper al frumosului. Și dacă ne vom înconjura de frumos, poate vom ajunge să nu mai suportăm nici oamenii urâți, azi cvasiprezenți, populând toate cotloanele existenței noastre.
În ce ne privește, e greu de imaginat o Românie neoclasică, dar poate se găsește cineva suficient de nebun care să mai creadă în frumos. În bine. În morală. Căci, vrem-nu vrem, toate sunt legate între ele.