Nu poți să nu rămâi impresionat văzând lista titlurilor volumelor semnate de Andrei Oișteanu. Și, deși am mai făcut-o tot în paginile acestei primitoare reviste, o mai dau o dată: Grădina de dincolo. Zoosophia, Motive și semnificații mito-simbolice în cultura tradițională românească, Mythos & Logos, Ordine și haos. Mit și magie în cultura tradițională românească, Imaginea evreului în cultura română, Religie, politică și mit. Texte despre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu, Narcotice în cultura română, volume cu mai multe ediții și traduse majoritatea în străinătate; în consecință, doar parcurgând aceste volume nu poți să nu realizezi că exegetul e preocupat cu precădere de teme și subiecte dacă nu neapărat tabu, atunci cu siguranță incomode și necesitând o enormă cuprindere intelectuală. E și cazul ,,Narcoticelor”, asupra cărora simt nevoia să revin, căci descopăr mereu lucruri noi, mai ales în ceea ce privește ,,contribuția” (dacă pot să mă exprim astfel) unor scriitori contemporani autohtoni în acest delicat domeniu.
Chiar din primele pagini ale cărții, Andrei Oișteanu face următoarea, esențiala precizare: „În titlul și cursul lucrării am folosit termenul narcotic într-un sens generic, cu valoare semantică foarte largă. Practic, prin narcotic denumesc orice plantă/substanță activă care modifică starea psiho-mentală (Altered State of mind sau Altered Stale of Consciousness), de la cele mai „inocente” plante stimulative (tutun, cafea, ceai etc.) până la cele mai puternice substanțe halucinogenice și psihedelice (opiu, mescalină, LSD etc.)”. Iată că fără să fi știut, și eu, care nu pot funcționa normal fără o babană cană de cafea dimineața, sunt un „narcoman”.
Evident, m-au interesat cu precădere acele capitole și pasaje referitoare la scriitorii români prinși mai mult sau mai puțin de acest „vițiu”. Și, spre marea mea surpriză și vastă necunoaștere, nu sunt puțini și nici fitecine cei care într-un fel sau altul, într-o mai mare sau mai mică măsură, au avut de-a face cu narcoticele: Eminescu, Maiorescu, Odobescu, Mateiu Caragiale, Max Blecher, Hortensia Papadat Bengescu, Cezar Petrescu, Ion Barbu, Emil Botta, Tristan Tzara, B. Fundoianu, Paul Celan, Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Gellu Naum, ca să dau numai nume „de manual”…
Dară noi, noi, epigonii, „optzeciștii”? Partea leului o are aici Mircea Cărtărescu, un „cafeinoman înrăit”. Și în „Jurnal” și în ciclul „Orbitor” există ecourile extraordinarei sale documentări pe acest palier, reliefate pas cu pas de exeget. Iată un pasaj semnificativ din „Jurnal”: „Pentru Orbitor: senzația de detașare de corp e provocată de unele anestezice disociative precum ketaminele. Iluzia de zbor – de atropină și alți alcalozi din belladonna. Rememorări foarte vii din prima copilărie: MDA (2,4-metilendioxiamfetamina). DMT (N,N-dimetiltriptamina) provoacă micropsie și macropsie. LSD (dietilamida acidului lisergic) induce senzația de identificare cu universul”. (Spre știința lui Andrei Oișteanu, aș adauga, pentru o viitoare ediție, volumele „Cartea Alcool” al lui Ion Mureșan și „Arta fricii” al lui Ioan Es. Pop).
În concluzie: pe oriunde calcă, Andrei Oișteanu lasă urme adânci, de neșters în cultura, în spiritualitatea românească.
P.S. – În 1991, pe când eram director artistic al Studioului de creație cinematografică al Ministerului Culturii, condus de Lucian Pintilie, am avut ideea unui film documentar despre aurolaci, adică despre acei adolescenți abandonați de familii, care bântuiau prin catacombele de sub Gara de Nord. Împreună cu operatorul Sorin Ilieșiu (coautor, împreună cu Gabriel Liiceanu, al unui film tulburător despre Emil Cioran și viitor senator PSD) am pătruns în acele tuneluri mizere și pentru a le câștiga încrederea acestor oropsiți, am dormit cu ei, am mâncat cu ei, le-am ascultat mărturisirile ș.a.m.d. A rezultat documentarul „Aurolac”, care a luat Marele Premiu la Festivalul JVS de la Tokio. (Aurolac e o vopsea din bronz pe care ei o aspirau din pungi de plastic și care le dădea o stare halucinogenă).