„Într-un anume sens, scrisul şi literatura în ansamblu sunt întotdeauna dialogice, deoarece implică aducerea în prin plan a tuturor vocilor – şi contravocilor – pe care scriitorul le poartă în sine, precum şi stabilirea unui nou raport de forţe între acestea. Ţine de seriozitatea fiecărui scriitor să evoce sau să invoce aceste voci diferite, adică să se dovedească în stare a abandona consacrata poziţie a autorului tradiţional care se presupune că ştie totul despre toate personajele sale”, afirma J.M. Coetzee (n. 1940) într-un interviu datând din anul 1992. Iar dacă îi citim cu atenţie romanele, de la Ținuturi în crepuscul şi până la Viaţa şi vremurile lui Michael K ori Dezonoare, vom realiza că scriitorul de origine sud-africană a rămas mereu credincios convingerii amintite, făcând din polifonia vocilor (ori a contravocilor) fundalul esenţial al tuturor textelor pe care le-a publicat.
Diferitele voci alături de nenumăratele lor tonalităţi sau intensităţi devin, treptat, veritabile expresii ale caracterului personajelor sale, iar forma însăşi pe care opera sa o adoptă demonstrează, de asemenea, intuirea implicaţiilor pe care acest adevărat principiu dialogic le are în proza contemporană. Acesta este secretul efectului pe care romanele sale îl au la lectură, precum şi al numeroaselor interpretări pe care acestea le suscită, cititorul fiind silit să devină activ, să se implice în decodificarea sensurilor textului şi în interpretarea cât mai adecvată a acestora. Tot de aici provine şi ambiguitatea pe care autorul ştie cum să o menţină, iar uneori să o transforme în adevărat principiu ordonator al operei sale. Coetzee face ca graniţele (presupuse a fi cât se poate de clar definite) între textul de ficţiune şi cel memorialistic să se atenueze sau chiar să dispară, iar cel dintâi roman al său, Dusklands (1974), demonstrează, alături de alte scrieri, acest fapt. Ținuturi în crepuscul (nu de mult apărut la Editura Humanitas Fiction din București, în excelenta traducere în limba română semnată de Irina Horea, cea care a tălmăcit la fel de inspirat și alte multe alte creații ale laureatului Premiului Nobel din anul 2003) cristalizează, prin două fire narative distincte, teme sensibile, precum cea a războiului, cu toate atrocitățile lui, a iubirii și mitogenezei, ideea de apartenență la o națiune sau la o etnie și fenomenul ciocnirii civilizațiilor, așa cum se întâmplă, pe de o parte, între coloniștii olandezi și populațiile băștinașe africane acum două veacuri și jumătate, iar pe de altă parte, între Statele Unite ale Americii și civilizația Orientului Îndepărtat în timpul conflictului din Vietnam, care a marcat istoria anilor ‘60-‘70 ai secolului trecut. Prin personajele și poveștile pe care le conturează, Coetzee propune, în Dusklands, un roman al relațiilor disfuncționale, deopotrivă cu ceilalți și cu sine, al jocurilor de putere și al exploatării conjuncturale a pozițiilor de forță, reluate în contexte istorice și spații geografice complet diferite.
„Atunci când unii oameni suferă în mod nedrept, e datoria celorlalți, a celor din jur, să se rușineze pentru cele ce se petrec”, spune la un moment dat Magistratul dintr-un celebru roman al lui Coetzee, Așteptându-i pe barbari. Iar aceste cuvinte ar putea reprezenta un epigraf potrivit pentru Ținuturi în crepuscul. Cartea pornește de la două manuscrise imaginare, fiecare reprezentând punctul de plecare al unei istorisiri. Cea dintâi se intitulează Proiectul Vietnam și e raportul unui psiholog militar, pe nume Eugene Dawn, care primise sarcina de a elabora un soi de manual cu tehnici de manipulare și de propagandă menite a fi utilizate în războiul Statelor Unite cu Vietnamul. Marcat de atrocitățile războiului, pe care ajunge să le cunoască mai amănunțit decât își cunoaște propria familie, Dawn se înstrăinează de lume și de sine și nu va mai putea, treptat, să facă diferența dintre realitatea războiului și aceea a minții sale bolnave, astfel încât își distruge căsnicia și e chiar gata să pericliteze viața fiului său. Cea de-a doua parte a Ținuturilor în crepuscul, intitulată Relatarea lui Jacobus Coetzee, reprezintă istoria (personală) a acestuia, un colonist olandez din secolul al XVIII-lea, care organizează și conduce o expediție în interiorul continentului negru. Cuprins de elanul descoperitorilor unei lumi noi și convins de superioritatea sa asupra tuturor oamenilor de culoare pe care-i întâlnește (și pe care, în paranteză fie spus, nici nu-i consideră ființe omenești!), el se aventurează tot mai adânc în necunoscut și în inima întunecată a Africii. Jacobus face o călătorie care, dincolo de faptul că e menită să-l conducă spre elefanții ai căror colți i-ar aduce un profit uriaș pe piața fildeșului din Europa, îi testează limitele și-l pune în situații limită. Experiența bolii și dezertarea subordonaților săi africani îl umplu de ură și de dorința de răzbunare, astfel încât, după ce e umilit de hotentoții pe care, anterior, îi umilise la rândul său, Coetzee decide să-și ducă la îndeplinire planurile pline de cruzime, răzbunarea fiind singurul gând care-l ținuse în viață în timpul grelelor încercări cu care fusese confruntat.
Iar dacă In the Heart of the Contry (1977), Coetzee va avea în vedere tensiunile inter-rasiale din Africa de Sud, tratând totul într-o manieră care pe drept cuvânt va fi numită de critica literară „de-a dreptul faulkneriană”, în Ținuturi în crepuscul scriitorul nu are în vedere doar condiţionările stricte care ţin de universul ţării natale, ci încearcă să spună câteva adevăruri general valabile, autorul reuşind să atingă, oarecum surprinzător pentru un prim roman, necesara detaşare estetică faţă de subiectul abordat. Va rezulta, aşadar, un text greu de încadrat în vreuna dintre categoriile stricte ale canonului prozei zilelor noastre, o construcție parabolică nelipsită de accente metatextuale, un text plin de simboluri ale căror semnificaţii trebuie descifrate. Coetzee este de fiecare dată extraordinar în privinţa exprimării izolării şi alienării fiinţei umane în mijlocul unei lumi ostile fie din punct de vedere fizic, psihic sau spiritual, reuşind să transmită eforturile fiecărui individ pentru a-şi păstra demnitatea şi umanitatea chiar şi în contextul unor mari provocări. Iar dacă, în Aşteptându-i pe barbari, Magistratul va fi conştient că duşmanii trebuie inventaţi, dacă nu pentru altceva, măcar pentru ca societatea să aibă împotriva cui să-şi îndrepte resentimentele, în Dusklands fiecare personaj încearcă să-și creeze o imagine acceptabilă a propriilor demoni, după cum se vede din reacțiile lui Eugene Dawn sau din cele ale lui Jacobus Coetzee.
La fel ca și în creațiile de mai târziu ale lui J.M. Coetzee, precum Așteptându-i pe barbari, Viața și vremurile lui Michael K sau Dezonoare, și în Ținuturi în crepuscul e vorba despre contrastul dintre barbarie şi civilizaţie, numai că acum trebuie să avem în vedere și permanentele trimiteri livreşti subtextuale pe care le face Coetzee, câtă vreme el ştie foarte bine că aceasta e marea temă a teatrului grec clasic şi, deopotrivă, a filosofiei antice. Numai că, în această carte, autorul are grijă să demonstreze, vorbind despre trecut, modul în care, în epoca noastră, barbaria a devenit tocmai apanajul aşa zisei civilizaţii, în vreme ce adevăraţii barbari – iar aici sunt evidente influenţe venite pe filiera gândirii lui Rousseau şi a imaginii nobilului sălbatic descris de acesta – sunt lipsiţi de apărare în faţa metodelor de tortură imaginate cu o plăcere sadică de reprezentanţii unei puteri (albe) exercitate fără milă şi fără vreo urmă de raţiune. Veritabilă incursiune în acea „inimă a întunericului” ce se găseşte în centrul lumii albe civilizate, amară alegorie a existenţei şi a relaţiilor de putere, a luptei surde pentru supremaţie între rase, culturi şi indivizi? Dusklands a fost citit în toate aceste feluri, iar sensurile i-au fost explicate în cele mai diferite moduri cu putinţă, în funcţie de drumul urmat de exegeţii care s-au apropiat, întotdeauna fascinaţi, de acest text. Interesant e, însă, mai ales modul în care scriitorul îşi construieşte personajele şi în care creionează relațiile dintre ele, dar și relațiile dintre cele două secvențe textuale ce compun romanul. Tocmai de aceea, impresia pe care cititorul poate ajunge să o aibă la un moment dat este că totul (sau aproape totul) se desfăşoară exclusiv la nivelul gândurilor şi al imaginaţiei protagoniștilor înșişi. Nu întâmplător, în final, toate experienţele trăite sau imaginate sunt reelaborate şi recontextualizate pentru a putea fi transformate în scriitură. Mai întâi, după cum sugerează autorul, cea a lui Dawn, apoi cea a lui Jacobus, care este (esențial amănunt!) tradusă în engleză de către nimeni altul decât J.M. Coetzee. Dovadă că scriitorul este deja fascinat, așa cum se va dovedi a fi în toate creaţiile sale care vor urma, pe de o parte de substratul livresc al existenţei contemporane, iar pe de alta, de modalităţile prin care viaţa trăită poate deveni literatură. Căci, după cum spunea el însuşi, „întreaga literatură nu e altceva decât o (auto)biografie.”
Dincolo de orice determinare geografică şi istorică, Ținuturi în crepuscul vorbeşte, în fiecare pagină, despre realităţile lumii contemporane, despre violenţă şi nedreptate, despre singurătate şi disperare, iar cititorul înţelege că, în fond, şi aici Coetzee construieşte tot un soi de fabulă postmodern-existenţială, ale cărei note esenţiale sunt, însă, mult mai accentuat tragice decât ne-am putea aștepta la un prim roman şi că, în plus, cadrul de desfăşurare a acţiunii ar putea fi reprezentat, dacă facem abstracţie de realităţile istorice descrise sau de situarea pe hartă, de oricare din ţările lumii contemporane, mai ales de țările așa numitei Lumi a Treia, sfâşiate de decenii întregi de războaie fratricide şi de violenţe interetnice.
J.M. Coetzee, Ținuturi în crepuscul. Traducere de Irina Horea,
București, Editura Humanitas Fiction, 2019