La 17 martie 1895 se năștea la Câmpulung Muscel cel ce va deveni celebrul matematician Dan Barbilian și poetul de excepție Ion Barbu. După licența în matematici la Facultatea de Științe din București, profesorul Gh. Țiteica îi obține o bursă de studiu în Germania. Din 1921 până în 1924, Ion Barbu hălăduiește prin diverse orașe (Göttingen, Tübingen etc.), în ciuda faptului că subsidiile ministerului încetaseră la doar două luni de la plecarea tânărului matematician și poet. Se întoarce în țară, fără să-și fi luat doctoratul. Ce-i drept, cu ceva se alesese: o cunoscuse pe Gerda Hossenfelder, cu care se va căsători în 1924; dar și misterioasa atmosferă saturată de meditațiile iluștrilor geometri Gauss și Riemann.
Titlul tezei de doctorat luat la București în 1929, Reprezentarea canonică a adunării funcțiunilor ipereliptice, este la fel de inedit ca și cel al volumului de versuri Joc secund, publicat în 1930. Despre carte se pronunță elogios E. Lovinescu, poetul și eseistul Al. A. Philippide, critici și istorici literari precum Șerban Cioculescu, Al. Rosetti, Perpessicius, G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu. Din 1930 și până în zilele noastre, Joc secund ră- mâne o carte-eveniment, căreia i s-au dedicat nenumărate studii și eseuri, începând cu micromonografia lui Tudor Vianu (1930) și terminând cu comentariile lui Matei Călinescu, Dinu Pillat, Laurențiu Ulici, Nicolae Manolescu, Al. Paleologu ș.a. O mai amplă și originală exegeză îi este dedicată poetului de matematicianul Basarab Nicolescu (Ion Barbu – Cosmologia Jocului secund – 1968).
Fascinat probabil de cifra 66, poetul, alias profesorul universitar de algebră și autorul ,,spațiilor Barbilian” se stinge în 1961 la București, în plină glorie, admirat și invidiat (dar nu hulit) de elita artistică și științifică încă în viață. Ignorat atunci ca și acum de Academia Română, savantul Dan Barbilian s-a înscris pentru totdeauna prin Joc secund în triada de aur a poeziei române contemporane: Barbu – Blaga – Bacovia: ,,Ochi în virgin triunghi tăiat spre lume?”.
Primul text specific barbian, conform majorității criticilor, va fi amplul poem După melci, publicat și în volum în absența poetului din țară, sub înfățișarea unei cărți ilustrate pentru copii. Eul liric este într-adevăr un copil care tulbură misteriosul echilibru al naturii prin descântecul rescris de poet în cheie magică. Invocarea de sorginte animistă a melcului este perfect verosimilă reprezentărilor infantile. Într-o zi de Păresimi, copilul dă de un melc în pădure, pe care îl ,,convinge” să iasă din cochilie la soare. Dar vifornița, stârnită din senin, îl mână pe copil acasă, unde toată noaptea va fi îngrozit de soarta melcului ascultător. A doua zi îl va găsi înghețat și descântecul copilului devine bocet, de fapt o minidramă a cunoașterii, prilej cu care poetul își dă întreaga măsură a pregnanței stilistice aparent naive: „Melc, melc, ce-ai făcut?/ Din somn cum te-ai desfăcut?/ ai crezut în vorba mea/ Prefăcută că glumea!/ Ai crezut că plouă soare, c-a dat iarba pe răzoare,/ Că alunul e un cântec …/ Astea-s vorbe și descântec!/ Trebuia să dormi ca ieri,/ Surd la cânt și îmbieri,/ să tragi alt oblon de var/ Între trup și ce-i afar’…/ Vezi?! Ieșiși la un descântec:/ Iarna ți-a mușcat din pântec…/ Ai pornit spre lunci și crâng,/ Dar porniși cu cornul stâng,/ Melc nătâng, melc nătâng!”.
Balada Riga Crypto și lapona Enigel, tot o fabulație în natură, are conotațiile unei drame lirice într-un climat boreal, din care nu lipsește elanul și tulburătorul contratimp erotic. Crypto ,,regele-ciupearcă”, se îndrăgostește de mica laponă Enigel, aflată în trecere prin poiana de mușchi, în drumul său cu renii spre pășunile însorite. Crypto o îmbie să rămână acolo, „în somn fraged și răcoare”, departe de soarele de care el se simte despărțit prin „visuri sute, de măcel”. Enigel nu acceptă îmbierea, ea aspirând cu tot sufletul spre solaritate: ,,Rigă Crypto, rigă Crypto,/ Ca o lamă de blestem/ Vorba-n inimă-ai înfipt-o!/ Eu de umbră mult mă tern”. De dragul laponei, „nebunul rigă Crypto” se desprinde din mediul său vital, astfel încât botezul soarelui îi va aduce moartea. Acest gen de incompatibilitate ne amintește, rolurile fiind inversate, de nefireasca aspirație a Cătălinei la iubirea nemuritorului Luceafăr.
Pitorescul și anecdoticul epic sunt depășite cu brio de Ion Barbu și în Domnișoara Hus, prioritate având momentele halucinante, la limita tragicului cu grotescul, ridicate la putere cosmică. Imaginile de rescriere a ritualurilor magice de natură folclorică atestă plenar geniul inventiv-transfigurativ al lui Ion Barbu.
Debutant ca pseudoparnasian, cucerit de energetismul unui Nietzsche, de o Grecie platoniciană și de oda pindarică, Ion Barbu își va găsi timbrul singularității fie prin ciclul balcanic (Nastratin Hogea la Isarlâk, Cântec de rușine ș.a.), fie ca baladist fantast de o virtuozitate expresivă neegalată, dar mai ales ca poet ermetic, adorator și rapsod al „frumosului necontingent”.
Demersul poetic barbian va atinge apogeul printr-o insolită conceptualizare a elaborării textului poetic, abstractizarea și simbolul îngemănându-se în metafore revelatoare. Oul dogmatic, oul cu plod, în viziunea poetului ,,palat de nuntă și cavou” își propune să sensibilizeze taina stării de increat. Potențialitatea morții este cuprinsă în chiar pecetea vieții în bănuțul oului, de unde ar urma să se reproducă ființa: ,,și mai ales te înfioară/ De acel galben icusar,/ Ceasornic fără minutar,/ Ce singur scrie când să moară/ și ou, și lume. Te-nfioară/ De ceasul galben, necesar…”.
Cercurile inițiatice ar fi trei în Ritmuri pentru nunțile necesare. Primul cerc este patronat de „Roata Venerii, inimii”, ipostaza erotică refuzată de spirit, insolubilă în apa tare a tăriilor. Nici în al doilea cerc, „Roata capului, Mercur”, al cunoașterii intelectuale, spiritul nu-și atinge împlinirea irespirabilă: ,,O, Mercur,/ Frate pur/ Conceput din viu mister/ și Fecioara Lucifer,/ Înclinat pe ape caste/ În sfruntări iconoclaste,/ Cap clădit/ Din val oprit/ Sus, pe Veacul împietrit,/ O, select! Intelect/ Nunta n-am sărbătorit…”. Ascensiunea în cel de-al treilea cerc, ,,Roata Soarelui, marelui”, înseamnă cunoașterea extatică a dumnezeirii ca izvor al luminii. Spiritul se află, în fine, la el acasă: „În cămara Soarelui/ Marelui/ Nun și stea,/ Abur verde să ne dea,/ Din căldări de mări lactee,/ La surpări de curcubee,/ – în firida ce scânteie/ eteree”.
Erosul și idealitatea se confruntă și în ,,râpa Uvedenrode”, topos imaginat de poet ca Olimp al Erosului, populat de gasteropode ,,Suprasexuale/ Supramuzicale;/ Gasteropozi!/ Mult limpezi rapsozi,/ Moduri de ode/ Ceruri eșarfă/ Antene în harfă:/ Uvedenrode/ Peste mode și timp/ Olimp!”
Delimitându-se polemic și sentențios de poezia hugoliană, cu prilejul apariției în 1927 a arghezienelor Cuvinte potrivite, dar și de poezia ,,leneșă”, Ion Barbu își reafirmă unicitatea crezului: „Versul căruia ne închinăm se dovedește a fi o dificilă libertate: lumea purificată până a nu mai oglindi decât figura spiritului nostru”.
Același credo, altfel formulat, de data asta pe adresa teoriei critice sincroniste a lui E. Lovinescu, se degajă din articolul barbian publicat în Ideea Europeană (1 dec. 1927). Reputatul critic este acuzat că ar legifera imitația, poetul argumentând printre altele: „Nu sincronic și în extensiune, ci pe linia de adâncire a misterului individual vom descoperi fondul nostru de identitate general: culoarea ultimă și rembrandtiană, ireductibilul animal de lumină”.
Prețuindu-i, dintre contemporani doar pe Blaga, Philippide, și dintre clasici pe Mateiu I. Caragiale, Ion Barbu își dezvăluie aproape programatic arta poetică în celebrul poem Joc secund, ce începe cu la fel de celebrele versuri: ,,Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,/ intrată prin oglindă în mântuit azur,/ Tăind pe înecarea cirezilor agreste,/ în grupurile apei, un joc secund mai pur.// Nadir latent! Poetul ridică însumarea/ De harfe răsfirate ce-n zbor invers le pierzi/ și cântec istovește: ascuns, cum numai marea/ Meduzele când plimbă sub clopotele verzi”.
Mitul oglinzii, competent comentat de Basarab Nicolescu în a sa exegeză mai sus amintită, își are aici obârșia. Prin abstragerea din real a lucrurilor, se ajunge la proiectarea lor reflectată în spirit, la purificare pe relația fluidelor oglindiri și corespondențe nadir – zenit. De la acest ideal platonician, accesul către viziunea mistică nu este exclus, ceea ce multe texte din ciclul Joc secund confirmă.
Impostația imnică din Timbru destăinuie lauda franciscană a Creatorului pietrei, pământului și apei: „Ar trebui un cântec încăpător, precum/ Foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;/ Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare/ Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum”. Spiritul încătușat în teluric interoghează divinitatea, a cărei prezență apare configurată în ochiul triunghiular al cunoașterii absolute.
Prin poemul Grup, Ion Barbu își califică năzuința de a pătrunde metafizica misterului universal, de a-și prelungi în infinit raza ochiului transcendental, salvându-l de impactul cu lumea creată: „Atâtea clăile de fire stângi!/ Găsi-vor gest închis, să le rezume./ Să nege, dreaptă, linia ce frângi:/ Ochi în virgin triunghi tăiat spre lume?”.
Se cuvine deci să subscriem opiniilor majorității criticilor români, în sensul că unicul volum de poezie al lui Ion Barbu, publicat în 1930 (reeditat după 1960 cam de vreo zece ori), i-a confirmat unicitatea ca experiență-limită. Poezia barbiană a făcut școală, declanșând unele voci de prim rang precum Dan Botta, Simion Stolnicu, și de ce nu vocea inconfundabilă a contemporanului nostru Codruț Radi ș.a., ceea ce nu înseamnă că ,,mecanismul” ei n-a fost o redutabilă capcană pentru imitatori naivi și nechemați. Nu putem încheia acest modest omagiu adus lui Ion Barbu, fără a reproduce câteva aserțiuni publice ale poetului din 1941, un veritabil testament liric.
Fostul teoretician al „frumosului necontingent” își exprimă credința că suveranitatea în ierarhia spirituală a cetății aparține preotului, iar nu poetului: ,,Poezia e încă valoare relativă. E valul de aparențe și încântare, fâlfâitor deasupra lucrurilor, cum se definea din vechi. Să alegi între grațios și Grație, între încântare și Mântuire, iată canonul întrebării. Suflet mai degrabă religios decât artistic, am vrut în versurile mele să dau echivalentul unor stări absolute ale intelectului și viziunii: starea de geometrie și, deasupra ei, extasa. Melodioasele plângeri ale poeților nu le-am prea înțeles. Și azi cred că locul întâi în Cetate e al Preotului, celelalte, urmând, ale Învățatului și Luptătorului. Dar, fără îndoială, al patrulea loc, îndată după acestea, se cuvine Poetului”.
Pe locurile doi, trei și patru se înscrie, peren, numele lui Ion Barbu.