Desprinderea de țărm era titlul celui de-al doilea volum de poezii al lui Ilie Constantin, poet care s-a ilustrat, în scurta dar fecunda sa carieră literară petrecută în România, prin lirica sa, dar și prin traducerile din italiană (Salvatore Quasimodo, Umberto Saba) și articolele sale critice din România literară a anilor șaizeci-șaptezeci ai secolului trecut.
S-a stins la 5 februarie. Se întorsese de mai mulți ani în țară, după o lungă ședere la Paris, unde rămăsese în 1973. Alesese, cum se spunea pe atunci, cu îndreptățire, lumea liberă.
Ilie Constantin făcea parte din trioul de aur al poeziei românești a anilor șaizeci (toate aceste referiri sunt la secolul XX), alături de Nichita Stănescu și Cezar Baltag. Legătura dintre ei a fost făcută nu pentru că ar fi constituit un grup, fapt care ar fi fost reprimat de regimul de-atunci, ci pentru debutul lor simultan, în 1960 și pentru faptul că poezia lor, a fiecăruia și-a tuturor, făcea legătura cu literatura română dinainte de comunizare. Cei trei poeți spărgeau cortina de fier a poeziei proletcultiste, deschizând o fereastră spre un alt orizont liric, unul care tindea să lege poezia română a vremii de aceea antebelică.
Ilie Constantin aducea în lirica sa un suflu nou, o înclinație spre estetic și, deși poetul a lucrat o vreme la ziarul Scânteia, o totală ruptură față de lirica ideologizată și ideologizantă dictată de partidul-stat. Era un cunoscător al poeziei europene, mai ales al celei italiene, căreia i-a dedicat mare parte din activitatea sa de traducător, lăsându-ne echivalențe admirabile din poemele lui Umberto Saba și Salvatore Quasimodo.
Ilie Constantin este autorul unor cărți de poeme ale căror titluri marchează momente de reținut ale poeziei românești contemporane: Vântul cutreieră apele (1960), Desprinderea de țărm (1964), Clepsidra (1966), Bunavestire (1968), Coline cu demoni (1971), Celălalt (1972). Revenit în România în anii 90, și-a publicat cărțile de critică despre poezia românească a vremii, precum și câteva cărți de poeme, printre care Plata luntrașului ( 1998) și Entuziasmul melancolic (2007).
Înainte de fuga sa în Vest, Ilie Constantin a mai publicat și câteva cărți de proză, printre care Câinele înlăcrimat (1967) și Tinerii noștri bunici (1970).
În 2003 i s-a decernat Premiul Național „Mihai Eminescu”, la Botoșani.
Boala l-a împiedicat să mai fie prezent în viața literară a anilor din urmă, reușind să-l îndepărteze de actualitatea literară, dar în nici un caz să-l desprindă de curentul major al poeziei românești.