Mai țineți minte, de la chimia de-a cincea (sau, poate, de-a șasea) hârtia de turnesol? Sau mai precis hârtiile de turnesol: una roșie care devine albastră în contact cu o substanță acidă, iar varianta ei albastră devine roșie în contact cu o substanță bazică (alcalină). În paranteză fie spus, tournesol înseamnă în franțuzește floarea soarelui, adică „se întoarce după soare”, fapt destul de aproximativ: am văzut lanuri întregi de floarea soarelui înflorită, care la apus se uitau tot spre răsărit. Așa cam ca mulți români de azi, cărora poți să le fluturi orice, că ei tot la…, dar să lăsăm.
Hârtia de turnesol a devenit o metaforă pentru un lucru, dar mai ales un fapt care te dă de gol, oricât ai încerca să te ascunzi. Îți dezvăluie intențiile și, mai ales, mentalitatea, chiar dacă profesezi în gura mare altceva decât ai „în sufletul tău”, vorba lui Pristanda în mărturisirea lui către Nae Cațavencu. Puțină lume și-o mai fi amintind exact ce e cu hârtia asta, când albastră, când roșie.
Ei bine, cei doi srilankezi care lucrau la o brutărie din secuime, să mă ierte și ei și Dumnezeu, n-au fost decât o hârtie de turnesol pentru a dezvălui mentalitatea oamenilor de-acolo, în frunte cu popa, apostolul dragostei de semeni, nu-i așa? (E drept, n-aș putea să vă spun ce culoare avea hârtia care s-a oripilat de culoarea pielii lor.) Și ca să nu fie secuii din Ditrău singuri, s-au trezit și niscai îmbogățiți din Cluj-Napoca să se revolte că alți vreo douăzeci de srilankezi erau cazați într-o casă din cartierul lor – n’est-ce pas? – „de lux”. Bieții oameni, fiind niște muncitori cu acte în regulă, liniștiți și civilizați, nu le făcuseră vecinilor nimic, nu-i deranjaseră, ba îi mai și salutau uneori dimineața și așa mai departe.
Acum câțiva ani, destul de mulți dacă-mi aduc bine aminte, prin anii ‘90 cred, a fost un scandal în Franța, undeva în sud, pentru că o persoană care-și scosese o casă la vânzare – și acolo casele nu se vând pe doi lei, lasă că nici la noi! – a dat înapoi când a văzut că presupusul cumpărător era un algerian. În zadar i-a arătat acesta că e profesor universitar în Franța, ea n-a cedat. Cazul a ajuns în justiție și nu mai știu cum s-a soldat pentru că m-am întors in patriam nostram unde multe silve sunt, nu și ziare franțuzești, cel puțin pe-atunci. E drept, proprietarul sau proprietăreasa aceea avusese necazuri cu niște vecini algerieni, dar asta e la fel cum pornește discriminarea: te cerți cu un ungur, conchizi că toți ungurii sunt răi, te cerți cu un evreu, toți evreii ți-au făcut rău. Sau te cerți cu un bulgar și dă-i cu „bulgăroi cu ceafa groasă” etc., ori cu un sârb și iar așa mai departe. Și de-aici până la soluția finală nu mai e foarte mult, Doamne ferește! Dar nici cetățenii din Ditrău, nici cei din Cluj-Napoca, din „cartierul de lux”, nu avuseseră niciodată nici o experiență negativă cu vreun cetățean din țara aceea, ca să zici că au niște amintiri care le blochează mintea.
Dacă în cazul celor din secuime ar exista explicația că au fost învățați, generații la rând, că românii sunt câh, deci ce să mai zici de unii veniți din Asia, în cazul clujenilor nu e decât un rest de mentalitate emanată din naționalismul cel mai abject. Teama de străin sau chiar ura față de străin este implantată în mințile oamenilor de același tip de propagandă naționalistă pe care am semnalat-o pentru cazul Ditrău. Eterna superioritate românească, eternul „noi suntem români, noi suntem români etc.”, nu zic, chiar „pe veci aici stăpâni”, dar oamenii ăia nu îi desproprietăriseră și nici nu voiau să le ia orașul, Transilvania sau țărișoara. Munceau și ei pentru un ban, în cea mai deplină legalitate. Numai că legalitatea în mintea unor asemenea indivizi nu face doi bani, cum nu făcea nici în mintea (?) sătenilor din Maramureș când se opuneau executării unor hotărâri judecătorești prin care se înapoiau bisericile confiscate de comuniști de la greco-catolici, cu toate că ortodocșii cei revoltați aveau biserica lor, iar pe cealaltă o țineau închisă. Legea și-o fac ei, mai ales că au și fost învățați în ultimele decenii că „străinii ne fură țara”, iar noi „nu ne-o vindem”, că americanii sunt răi, europenii sunt răi, cu toții râvnesc la ale noastre, de parcă ei n-ar avea de-ale lor.
Aici, în sud, văd atâția oameni care-și fac cruce când trec prin fața unei biserici. Dar acesta e doar un semn exterior, și mă întreb adesea: „înăuntru ce-o fi?”, vreau să zic înăuntrul lor, nu al bisericii, sau „or fi toți aceștia niște oameni care respectă poruncile?” Ei, dar ăștia sunt simpli trecători, nu preoți, precum părintele din Ditrău, sigur, nu ortodox, ci catolic – dar tot creștin nu-i așa? – astfel încât turnesolul își face datoria din plin. El îi dă de gol pe toți cei care afirmă despre poporul nostru că e așa și pe dincolo, că e european, că e credincios, că e primitor, conform unei mitologii care a prins secole de-a rândul și mai prinde încă la mințile blocate.
Și să nu crezi că am avut și noi partea noastră de rușine la holocaust? Păi avem și azi, încă, niște muguri, sper mărunți, de rasism, pe care nu l-am mărturisi nici în ruptul capului.