Deşi mult mai tânăr decât alţi scriitori basarabeni consideraţi optzecişti, Ghenadie Nicu a debutat editorial mai devreme decât colegii din aceeaşi promoţie literară. Şi a plecat la ceruri printre primii din generaţie (în 2019, înainte de a-şi vedea tipărit ultimul volum de poeme, aflat la editură pentru ultimele corecturi), parcă grăbindu-se să ne pună la dispoziţie, fără rest, opera omnia. Modestă cantitativ, dar esenţializată şi distilată până la arta pură. Doar că asta nu înseamnă deloc că el va fi mai simplu de comentat sau înregimentat/clasificat. „Simplă” ar fi doar delimitarea ariei poetice, fiind vorba de un poet consecvent şi unitar stilistic. Un poet organic, în toată făptura lui. Precizând că „Ghenadie Nicu nu nuanţează idei, ci provoacă prin imagini”, Adrian Ciubotaru, prefaţatorul cărţii Un link spre nicăieri, deduce că, în cazul acestui poet, „nu există un mare hiatus între experienţa empirică (Lebenserfahrung) şi cea estetică (Ästhetischefahrung), condiţia poetică fiind produsul unei sensibilităţi vitale sublimate, convergente cu realitatea primară a simţurilor, iar condiţia umană, consecinţa deseori inopinată a unei sensibilităţi poetice exacerbate”.
Iată o mostră antologică, după mine, care îi surprinde stilul, absolut inconfundabil: „am venit şi în seara aceea la raport/ dar eram ca o stafie de cenuşă/ şi buza mea de jos era cusută cu interjecţii/ priveam de sus la beduinii care traversau în mare grabă/ deşertul consoanelor/ şi simţeam cum foşneşte în mine/ o nevoie irepresibilă de certitudine// cu omul de calcar am mers zisei/ ca să adunăm alămuri/ pentru rigoarea sintaxei”. Este aici şi un univers al imaginarului poetic suprarealist, distilat până la substanţa curată (dar cam aşa e şi poezia absolută, în lumea ei dezinteresată, încă netradusă/netrădată); avem un joc secund, poetic, pur până la strălucirea orbitoare a alămurilor; avem semnificaţii relevante, surprinse pe terenul aseptizat al jocurilor semiotice; avem o imaginaţie superbă şi un limbaj superior, pur-poetic.
E de reţinut şi acest amănunt: poetul a explorat vocabularul rar din registrul neologistic (cine ar fi crezut că poezia, ambiguă şi metaforică prin definiţie, va solicita vreodată neologismele exacte şi, de regulă, monosemantice?) cu aceeaşi pasiune cu care poeţii romantici căutau perlele rare ale lexicului folcloric. Efectul este la fel de poetic, la fel de surprinzător şi expresiv, doar că registrul lingvistic ales ne trimite – de astă dată – la literatura urbană, modernă.
În pofida însă a unui presupus – în acest context explicativ – exerciţiu gratuit (de dragul retoricii), în poezia sa, mai ales în cea din ultimul volum, transpar, mai mult decât din lirica altora, tulburările, anxietăţile, durerile fizice şi sufleteşti reale. Dar şi frustrările poetului. Doar că la G. N. discursul este lucid supravegheat („strunit cu hăţurile lucidităţii şi deplin conştient”, preciza Nicolae Leahu) – în răspăr nu doar cu emoţiile şi exaltările romantice, ci şi cu „obişnuitul” flux al dicteului automat, suprarealist – şi este îmbrăcat în haina intelectuală a limbajului tehnicist-modern. Da, am putea spune că e (şi) o poezie ermetică (la urma urmei, cine a zis că suprarealismul ca stare şi ermetismul ca expresie nu se leagă?), dar dacă revenim la simplul adevăr ancestral, la păcatul originar al poeziei, textul liric nu e atât despre sine, cât adresat sieşi. Iar emitentul G. N. şi destinatarul G. N. se înţeleg perfect. Noi doar asistăm la spectacol, ascultând, de dincoace de gard (ca vecinul proverbial), lamentaţiile. Hermeneutica e problema noastră, nu a lui. Chiar dacă am putea să-l bănuim că într-un caz a vorbit „în childuri”, iar în altul şi-a etalat, absolut conştient (şi urmărindu-ne cu maliţie dacă înţelegem ceva), vocabularul ermetic ori sintaxa alambicată.
Poetul nu atât creează suprarealitatea, cât elaborează supra-limbajul potrivit acesteia. Vezi pentru edificare primul poem din cartea recentă, poate că e bine să ne luăm şi noi câte o gură de împrumut: „… că actuala sireaca arată ca о tarabă cu second-hand / gurile de împrumut sunt întotdeauna pline de surprize/ nu ştii niciodată la ce poţi să te aştepţi/ îţi pot juca o festă taman când îţi iei un elan impozant”. Dar fiindcă totul e limbaj (cu registrele lui stilistice şi emoţionale), aici – în poemul numit mai sus – se desprinde, ca într-o artă poetică, privirea detaşată, ironia şi sarcasmul, toate inserate perfect în această irealitate palpabilă („la senectute e plin de învăţăminte să vezi ce poate o dantură / care şi-a crescut în anii de masticaţie/ o conştiinţă proprie”). Sau, în principiu (cum ai spune: „la început”, ca în Vulgata: „In principio creavit Deus caelum et terram.” – mvc), ne surprinde că povestea e despre lumea asta, din i-realitatea i-mediată, care: „când lava îţi inundă neuronii şi cazi – / o cădere liberă în golurile din care s-ar zice că eşti format – / te asumă tupeist şi tutelar// cu cât mai tupeist cu atât mai tutelar”.
Uneori toată construcţia se cumulează într-un singur vers, primul (narativ, ca de obicei, şi, ca întotdeauna, ţinând loc de titlu). Te poţi opri aici, dar poţi vedea, la solicitare, imaginea desfăşurată în următoarele două versuri (o terţină, deci, ca ofertă prozodică): „voi ştiţi desigur cum cad nervurile de pe binele care nu se mai termină/ şi apare pinul acela placat cu semne rutiere/ peste care cerul îşi aruncă pleoapa lui gigantică”.
În dimineaţa aceea care avea forma unei cărămizi din vechime este un poem exponenţial, o instalaţie complexă (şi completă). Ca pentru… o expoziţie, da, ca pentru demonstraţia mecanismului pictural-cinematografic suprarealist, dar şi pentru probarea funcţionalităţii limbajului poetic: „mă temeam să deschid gura: depărtările puteau să-mi intre vijelios în esofag/ cu tot cu parapet cu grupul acela compact de zburătoare/ pe care timpul totuși le înghiţea”. Deşi imaginile sunt pictural-suprarealiste, ele au şi suportul unor asocieri relevante, cu trimitere la (infra)realitatea imediată: „arătam probabil ca o gaură de tunel în munţi:/ o discreţie fioroasă printre unghii de cremene și sâni de bazalt”. Şi pentru ca jocul acesta să fie explicit, sunt afişate „legile variantelor”, ale devierilor de la cotidian, ale evadărilor din contingent: „e o regulă generală a mutaţiilor/ mai facem câteva serpentine/ mai salutăm pe cineva care intră aici împovărat de papioane/ zâmbeşte şi gâfâie”. În fine, pentru că exerciţiul e – cum ziceam – demonstrativ, produsul acesta trebuie pus la treabă, pus în valoare, trebuie (re-)utilizat: „într-un final (cam pe când vor începe a trosni vreascurile)/ cineva ne va lua ca pe un mortar/ şi pac! pe un perete interior/ pac! într-o fisură/ pac! în cadrul ferestrelor/ pac! aşa pur şi simplu în gropiţele din obraji”. Superb exerciţiu, concomitent imagistic şi lingvistic, dovedind încă o dată că poezia modernă este întâi de toate experiment (po(i)etic, dar, în special, gramatical) şi cercetare de profunzime a realităţii virtuale.
Dar poezia lui G. N. e şi una existenţială, palpabilă, imediată, nefardată, o maladie trăită dramatic şi sublimată radiografic. Şi, da, dureros de reală, cu consecinţele inevitabile ale cotidianului asupra stării pacientului: „o să te trezeşti într-o dimineaţă şi toate lucrurile din jurul tău/ chiar şi alea de pe tine dacă o să ai atunci ceva că mai dormi gol satirule/ vor avea o temperatură surprinzătoare/ şi tu o să te simţi încolţit de multiple tentaţii// o să te scoli somnambulic din pat/ greu de tot ca şi cum ai dormit înhămat/ la rucsacul de care nu te mai desparţi in ultimii şase ani// da cam şase de când orizonturile/ chiar dacă nu mai erau ele pavoazate cu flori/ cum scriai hlizindu-te de propria mistificare/ au luat şi s-au prăbuşit…” Starea dramatică înaintează încet şi se acutizează calm dar sigur, avansarea însemnând de la sine dramatizarea progresivă a stării fizice şi… lirice: „şi се-ţi poate pregăti ţie viitorul dacă nu o groapă aporetică/ în care tu proaspăt mandarin/ cărând flegmatic cu un ochi cât cerul în speranţa unui palpit oricât de improbabil/ să cazi trăgând după tine minimul acela de ambianţă:/ un gadget două care dacă nu te fac fericit/ măcar nu te lasă să mori”.
Poet cerebral, calculat, cinic şi detaşat de cele lumeşti (tratându-le, dacă nu cu superbie, sarcasm şi ironie, atunci cu indiferenţă), de data asta G. N. scrie o carte născută din propriile suferinţe, din disperare, din durere şi experienţă (trăită şi mărturisită). Sintagma Un link spre nicăieri, care a dat titlul cărţii, nu e atât un strigăt în pustiu, o adresare… nimănui dintre cei prezenţi, ea sugerează nu atât pierderea adresatului (deşi poemele lui G. N. sunt adresate unui cititor dintr-un veac viitor), cât e un urlet de disperare născut de pierderea reperelor: acolo unde vrei să te sprijini pe autoritatea necesară, nu e nimeni: „… plus imaginea aceea mototolită cu buju dormind pe privaz/ lângă paradisul care s-a dovedit un link spre nicăieri:/ dau clic şi acum şi strig când şi când la căderea cerurilor/ cum strigă pulberea peste convenţia câmpurilor.”
Premoniţiile sale sumbre se suprapun pe imaginile exotice ale unei (supra?-)lumi onirice, ale unui tărâm de dincolo: „era atât de aproape că puteai luneca numaidecât într-un defileu/ şi eram atât de singur şi atât de străveziu” (ce eram eu acolo la o adică?). Recunoaştem aici universul fantastic al lumilor primordiale, al memoriei ancestrale, proiectată pe premoniţia sumbră a aşteptării morţii. În acest spaţiu ecumenic al lumilor amestecate (înrudite prin capacitatea de penetrare reciprocă a frontierelor), tragismul şi autoironia stau alături, mână în mână, ilustrând o ciudată statuie a înfrăţirii morţii cu nemurirea, a durerii cu orgoliul: „e fără sens să te mişti şi stai aşa ca o presupoziţie de care nu are habar nimeni/ nu se poate condiţie mai deznădăjduită: / рână apаrе vreun biograf cu dalta trece о mie de ani” (dacă am stat aşa cu tălpile mele biografice lipite de speteaza scaunului). Un fel de Biedermeier postmodern, un fel de – îmi vine în minte – Cugetările sărmanului Dionis, în registru tragic, cu ludic-ironicul sublimat, abscons, dacă nu eludat.
Un poem romantic (în varianta modernă, a imaginarului expresionist) este tu desigur mai înveţi să aduci în mintea ta, cu sublimarea poetică a angoaselor trăite acut: „[…] cerul gri cu crengile lui nemișcate/ da e adevărat uneori te mai gândești cu mândrie/ la echipa ta de fani rarefiaţi/ şi scrii discret pe dosul palmei/ ceva despre incapacitatea degetelor de a prospecta solitudinea…” Tot atât de romantică e şi continuarea: „ai lăsat acolo un totem/ şi când bate vântul când plouă/ când dau îngheţurile/ te erodezi şi tu şi umpli odaia cu-o pulbere fină…”
Cartea nu este un mesaj de adio (ea, mai curând, ţine locul unei spovedanii, într-un raport direct asupra propriei existenţe trimis Spiritului Suprem), e o poveste despre lumea de dincolo, un link spre lumea de dincolo. Alunecarea ireversibilă în neant este reprodusă punctual şi exact, în formula – credibilă pentru noi – a unui vis-premoniţie bine structurat: te chemasem atunci la antipozi/ ai trecut iute cu paşi de felină cum zic biografii/ şi corpul tău s-a mulat cu un tact desăvârşit pe stâncile stacojii/ stacojii întrebai tu de ce stacojii/ şi treceai cu degetul peste piscuri/ intrai în desiș/ reapăreai din valuri/ apoi plecam undeva/ orbecăiam printr-o ceața argiloasă/ să vă spălați pe mâini strigau mămicile noastre/ tata la poartă tăia ceva într-un pegas înșuruba/ pilitura urca pe mâinile lui ca o cocoașă de omidă// și a fost noapte și a fost zi/ eu m-am întors într-o după-amiază/ m-am prăbușit peste oasele mele în prag/ și am înțepenit aşa privind cum din pământ/ cresc arcuri galbene/ cum arcurile înfrunzesc/ cum la umbra lor se încolonează buburuzele// sau nu/ să le faci/ un semn discret/ abia perceptibil/ după care să luneci la vale prin iarba de pluş/ câteva milenii/ până aerul devine respirabil.”
Un poem (şi o carte) care îţi ia aerul.
Ghenadie Nicu, Un link spre nicăieri,
prefaţă de Adrian Ciubotaru, Editura Arc, 2019, 60 p.