Horia Gârbea ne-a captat atenția printr-o producție poetică a bunei dispoziții manifeste. Umorul devenise procedeul d-sale favorit de comunicare într-un spectacol de asimetrii ingenioase pe care le exploata prin complicitatea cu cititorul lesne de atras pe un asemenea făgaș. Bonomia auctorială contacta curent bonomia publică. În ultimul volum al poetului apare însă o ușoară reorientare. Fără a abandona cadrul personal alegru cu care ne-a obișnuit, subiectul își accentuează o notă meditativă nelipsită de tangențe anxioase. Cu toate că disimulate cu cochetărie, acestea nu rămîn neobservate. Adesea dispoziția ludică apare vălurită de momente ale melancoliei. Dincolo de aparențe putem găsi o seamă de factori ce trădează lăuntrice regăsiri. O călătorie în Grecia le favorizează neîndoielnic: „creaturile din kavala/ sunt mai aproape de mare/ și poate de dumnezeu// pisica din kavala/ m-a privit cu ochii ei/ rotunzi și galbeni/ ca și cum mi-ar fi/ transmis o epistolă/ a apostolului pavel era slabă/ ca un sfînt/ pictat de grecul el greco/ era vioaie și ageră/ cum poate era/ femeia din tracia/ creștinată de pavel” (pisica din kavala). Așadar umorul „de serviciu” își îngăduie o deschidere contemplativă. Factura sa nonșalant bidimensională își oferă a treia dimensiune, gravă, cea a trecutului. În chip firesc mitologia se mixează cu proza actualității: „cînd sînt la olimp/ în românia/ visez la olimpul zeilor greci/ și la marea egee/ cînd mă las purtat/ de apa sărată/ a mării egee/ poseidon îmi apare/ fără furcă și barbă/ cu chipul cîrciumarului vasile/ de la neptunul nostru hotelier” (la marea egee). Introdus cu deferență, trecutul nu pierde prilejul de-a arunca galeșe ocheade spre prezent: „ziua privesc o insulă vagă/ iar seara dau cu zarul/ ca ahile și ajax/ pe care zeii/ pariau alternativ// fericit acela ca ulise/ care a călărit/ ultimul buștean al carenei/ din insulă în insulă/ pe cînd farul/ din alexandroupolis/ era doar o utopie a comunicațiilor// fericiți aceia ca ulise/ care au coborît în infern/ și în serile calde/ cum se știe că e acolo/se-adună la o sticlă de uzo/ și-un schimb de nostalgii” (ibidem). Pe fondul unui asemenea haz temperat, autorul își pune întrebări ce nu așteaptă răspuns. În registrul reflexiv care cîștigă teren, ele îi sugerează naturalețea: „să scrii despre tinicheaua vopsită a toamnei/ despre anvelopele/ aruncate la marginea pădurii/ sau să te bați cu cioburile/ ascuțite-sfărîmături/ de concepte/ să scrii despre apele/ care coboară din munți/ sau despre ambalajele/ pe care le cară torenții/ de pe toate pantele/ copleșite de brumă” (aniversare). Treptat discursul liric dobîndește o plajă mai largă, ospitalieră pentru motive dintre cele mai diverse. Nu lipsește nici o convorbire cu Dumnezeu, urmată de o anexă mundană: „într-o zi de noiembrie/ l-am întrebat/ pe dumnezeu/ dacă există/ desigur – mi-a răspuns/ cu un strop de orgoliu – / în toată lumea asta/ pe care o vezi/ fiecare lucru/ e făcut cu mîinile mele/ am muncit din greu/ cîteva zile/ dar toate au ieșit/ destul de frumos (…) într-o seară de mai/ l-am întrebat/ pe un înțelept vestit/ dacă eu exist/ s-a gîndit cîteva clipe bune/ apoi mi-a răspuns/ de unde vrei să știu/ sau nu cumva te crezi/ dumnezeu ori vreun înger” (trei anotimpuri). Repertoriul poeticesc se arată nutrit de un nesațiu al lumii. Cu o ambiguă dispoziție a îmbrățișării dăruitoare și a nostalgiei, autorul se arată dispus a-și îndrepta atenția cam spre tot ce există, de la viețuitoarele marine la așezările provinciale, de la o eclipsă de soare la regalitatea medievală, toate modern asezonate: „la trei-patru zile/ eclipsă/ nu apuca/ soarele să răsară/ că o haită de vîrcolaci/ îl înhățau și pînă seara/ plutea doar un disc roșcat/ cît o fisă de cazinou// regele bolnav/ mergea la vînătoare în silă/ prințul nebun răsfoia/ toată ziua prospecte cu/ reclame pentru ospiciu/ iar regina necredincioasă/ trecuse la credință și/ se ruga cîte paisprezece ore/ în capela din turn” (cîntărețul). Sau într-o cheie de-a dreptul elegiacă: „nici o tristețe/ nu se poate înlocui/ cu altele două/ la alegerea mea// de la fereastră/ nu văd munții/ doar blocurile strîmbe/ streșinile neîngrijite/ acoperișuri ce stau gata să cadă/ sub greutatea/ luminii sărace de iarnă”. Pentru ca dezolantul peisaj să se deprecieze prin sine: „ce rămîne/ din priveliște/ o fereastră/ la care nu vin nici măcar/ porumbeii ghiftuiți în piețe/ de risipitorii semințelor” (la fereastră). Marile teme sunt grijuliu bifate în această listă bogată inclusiv prin texte în care nu o dată comicul își recîștigă supremația, deși nu fără o politețe mereu observată față de ceea ce nu-i aparține. Iată dilema mucalit rezolvată a unui poet ce renunță să moară, eminescian, „la marginea mării”, preferînd o terasă de cartier, încredințat „că numai de acolo/ sufletul lui s-ar fi ridicat/ pînă la nivelul/ unui avion care venea la aterizare/ prin aerul de octombrie/ și ar fi privit/ prin hublouri/ stewardesele bine făcute/ oferind pasagerilor/ ultimul pahar/ înainte de sosire/ ar fi intrat și el/ în cabină/ ar fi luat și el nevăzut/ un pahar/ în timp ce pe terasă/ trupul lui acoperit/ cu o veche față de masă/ ar fi adunat toți curioșii/ care nu-i citiseră niciodată/ vreun vers”. După care e tras un final caragialesc: „- o să mor și eu/ coană geto/ nu-mi duce dumneata grija/ – ăla se zice că/ scria cărți poate/ de la cărți i s-a tras/ -poate că de-aia nu mori/ dumneata că nu le ai/ cu scrisul/ – păi să știi” (a doua zi). Nu e omis nici înțeleptul Xuanzang, agasat de o puzderie de întrebări ce-l împiedicau a lucra, într-o delicat amuzantă imagine a unei glorii extrem orientale: „trei versuri nu putea/ să traducă xuanzang/ că mai sosea/ unul să-l întrebe/ despre spirit sau despre ființe// trei versuri nu putea/ să traducă xuanzang/ în pace/ iar despre meditație/ nici nu putea fi vorba// degeaba a plecat/ xuanzang către apus/ faima lui alerga/ înaintea lui/ mult mai repede/ și toți îi ieșeau/ în drum să-l întrebe/ despre zei sau despre maimuțe” (marea pagodă a gîștei sălbatice). Un tînăr filosof îl întîlnea într-o seară pe un Diogene care plîngea și, presupunînd că e sclav, îi mărturisea acestuia că înțelege cît îi e de greu să se supună unui stăpîn: „dar nu de asta plîng/ i-a răspuns diogene/ ci plîng de mila/ stăpînului meu/ o tinere filosof/ îți dai seama cît e de greu/ să fii stăpînul/ lui diogene” (tînărul filosof). Nu absentează nici un exercițiu intertextual cu iz neaoș: „tulpini floare/ frica ridică/ jună rodică/ tinerețe ani/ steluță gintă curcani/ turnuri cățel/ vale mititel/ moarte pat/ lungi șesuri deal/ sara vîrfuri trece/ nemuritor rece/ plopi catarge petrece” (glosar). Dar și cîteva autoportrete schițate și ele cu o savoare ironică, dintre care cităm unul: „iar eu stau la marginea mesei/ cu gulerul apretat de olanda/ cu jobenul în mînă/ și cu mîna cealaltă/ strînsă pe bisturiu/ gata să-mi notez explicațiile/ pe propriul meu hoit/ pe masa de operație/ a marii literaturi/ zace chiar/ marea literatură” (lecția de anatomie). Pînă la urmă totul se articulează în viziunea unei umanități armonioase în varietatea sa nelipsită de contrarii, cu grija unei incontestabile individualizări lirice. Să reprezinte ținuta umoristică la patru ace a lui Horia Gârbea un antidot al melancoliei d-sale sau invers? Semnificativ, ultimul volum al culegerii e unul saturnian: „stradă/ noapte/ lămpile luminează/ toate în afară de una// stradă/ dimineață/ o pasăre cenușie/ se așează pe singura lampă/ care nu a luminat// pentru ce/ tocmai pe ea/ mă întreb/ înainte de a uita totul” (cum se ivesc întrebările).
Horia Gârbea, pisica din kavala, Editura Neuma, 2019, 106 p.