De la teosofi la Eliade. Începuturile yogăi în România

Yoga e un subiect despre care s-a discutat destul de mult în România post-comunistă, dar, din păcate, nu așa cum ar fi trebuit. Paleta tematică s-a întins de la filosofie la tehnici psihosomatice, de la religii indiene la grupări New Age, de la paranormal la sexualitate și, nu în ultimul rând, de la Eliade la Bivolaru, o asociere care îi scandalizează pe unii și îi flatează pe alții. (Trebuie precizat însă că afirmația celui din urmă că ar fi avut o corespondență cu Eliade nu e susținută de arhiva savantului de la Chicago.)

S-a vorbit foarte mult fără a cunoaște ampla fenomenologie a yogăi și ignorând istoria ei în România. În absența unor studii pregătitoare, nici prezenta încercare nu poate pretinde decât să lumineze ceva mai bine suprafața acestei istorii. Cercetarea mai aprofundată și mai extinsă a izvoarelor va aduce noi date și ar putea propune chiar perspective diferite. Dar, pentru a ne apropia și mai mult de aceste izvoare, o reprezentare de ansamblu a ceea ce ne este deocamdată accesibil nu poate fi decât binevenită.

Schița unei istorii a yogăi în România presupune luarea în considerare a mai multor paliere sau spații create de întretăierea dintre acest complex fenomen și lumea românească.¹ Cele mai importante într-o primă instanță sunt receptarea și imaginea yogăi, pe de o parte, practicarea și aculturarea ei, pe de alta. În ceea ce privește practicarea, raporturile de fidelitate dintre diversele corpusuri de tehnici și practici urmate în România și modelele lor vor fi abordate strict istoriografic, fără intenții normative, ierarhizări valorice sau evaluări etico-teoretice.

*

Dincolo de cercul restrâns al indianiștilor, yoga a fost primită în Apus, la sfârșitul secolului al XIX-lea, prin Societatea Teosofică, prin curentul New Thought, sau prin Swami Vivekananda și Societatea Vedanta. Conform tipologiei propuse de Elisabeth De Michelis² (acceptată și de alți cercetători, deși corectând schema ei genealogică), ea era deocamdată, cu precădere, o „yoga psihosomatică” și o „yoga meditațională”. „Yoga posturală” va apărea câteva decenii mai târziu. Mult circulata carte Hatha Yoga (1904) a lui Yogi Ramacharaka (William Walker Atkinson, 1862-1932) prezenta drept „exerciții fizice yoghine” altceva decât āsane.

Așa cum a fost deja arătat de mai mulți autori (Norman Sjoman, Joseph S. Alter, Elisabeth De Michelis, Mark Singleton, Elliott Goldberg ș.a.), formele moderne ale yogăi sunt rezultatul reîncadrării practicilor și ideilor yoghine ca urmare a întâlnirii lumii indiene cu Occidentul și modernitatea.

Exportul yogăi în Apus, într-o împachetare care putea fi acceptată acolo și care s-a dovedit a fi de succes după al doilea război mondial (mai ales odată cu anii ’60), a fost facilitat de un fapt tot mai larg documentat și studiat în ultimele două decenii. Începând de la sfârșitul secolului al XIX-lea, yoga a fost „creolizată” chiar la ea acasă, în India britanică. Casa se afla, de un secol și jumătate, în stăpânirea unei națiuni occidentale, iar influența acesteia – fie și doar sub formă reactivă – nu a putut fi ocolită în nici un sector al vieții și culturii indiene. Ea s-a manifestat chiar și în discursurile tradiționaliste și naționaliste, care au promovat valorile indiene într-o paradigmă de tip revival, menită să țină piept discursului și practicilor dominante.

Ceea ce Occidentul a cunoscut și practicat sub numele yoga sau hatha yoga este numit acum de către cercetătorii fenomenului cu formule precum „yoghism”, „neo-yoga”, „yoga modernă”, „yoga populară”, „yoga anglofonă”, „internațională” sau „transnațională”. Ele sunt menite să precizeze că, în ciuda pretenției diverselor stiluri și școli de yoga contemporane de a reprezenta forme „autentice” sau „tradiționale” ale acesteia, e vorba de reformulări moderne ale unei vechi și variate tradiții. Numeroase studii recente au arătat în mod detaliat că dezvoltările moderne ale yogăi, în special gimnastica posturală yoghină, își au originea la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, în contextul colonial, sincretic, al dialogului și confruntării dintre revivalismul naționalist indian și formele occidentale ale culturii fizice.

Ceea ce, începând cu anii 1920, a fost promovat drept hatha yoga avea mai puține legături cu tradiția indiană cunoscută sub acest nume și mai multe cu cultura fizică apuseană, importată în India de establishment-ul colonial. Abia după alte câteva decenii balanța a fost întrucâtva recalibrată, înspre tradiția indiană a yogăi, dar forma în care aceasta era turnată a rămas inevitabil îndatorată conceptului occidental de educație fizică.

*

Despre îmbrățișarea explicită a ideilor yoghine și practicarea conștientă a tehnicilor yoga nu se poate vorbi în România decât odată cu secolul XX. Dacă au existat precedente, dovezile lipsesc deocamdată. Nici receptarea și imaginea yogăi nu au o istorie mai veche. Ele au însă o preistorie. Notițe despre fachiri și despre indieni consacrați practicilor mistico-ascetice apar încă de la începuturile publicisticii în limba română, în deceniul al treilea al secolului al XIX-lea. Ele se pot regăsi uneori și în scrieri anterioare: cărți populare, traduceri din literatura istorico-geografică sau autori atipici, precum Dimitrie Cantemir. Nu există însă o imagine individualizată a yogăi ca disciplină spirituală, filosofică, psihosomatică.

Înaintea primelor articole importante ale lui Mircea Eliade, publicate în anii 1930-1931, despre yoga s-a scris puțin și, în general, în legătură cu fachirii. E vorba cu precădere de traduceri sau colportaje. De exemplu, sub titlul În ţara fachirilor a apărut o traducere selectivă (1909, reeditată în 1922) din cartea lui Louis Jacolliot, Voyage au pays des fakirs charmeurs (1881). Asupra imaginii fachirilor în anii formației școlare și universitare a lui Eliade (1921-1928) m-am oprit în altă parte.³ Chiar și cel mai important articol despre yoga, publicat de sanscritistul Theodor Iordănescu (1874-1953) în toamna anului 1911, în două numere ale revistei Convorbiri literare, se intitulează „Fachirii indieni și doctrina lor”. Fachirii ajunseseră unul dintre ingredientele pitorescului şi senzaţionalului, performanţele lor fiind prezentate în paginile revistelor populare, împreună cu ilustraţii în care aceştia sunt înfățișați stând pe paturi de cuie, ţinând continuu o mână ridicată deasupra capului, mâncând „scorpii” ş.a.m.d.

Unul dintre autorii care au influențat interesul timpuriu al lui Eliade pentru teosofism, ocultism și yoga face parte dintre publiciștii responsabili de aceste colportaje: profesorul Dimitrie Dimiu (1875-1927), director al Şcolii elementare de comerţ din Bucureşti. Fruntaș al Societății Teosofice și redactor-șef al Ziarului ştiinţelor populare, el este cel care i-a acordat elevului de la Spiru Haret premiul pentru povestirea „Cum am găsit piatra filosofală”.

*

Articolele teosofilor și publicațiile Societății Teosofice au fost și în România primul vehicul prin care yoga a putut circula către publicul larg. Datele de care dispunem în prezent arată că teosofismul a avut ecou printre români abia la începutul secolului XX și mai întâi în străinătate. Constantin Rosetti-Tescanu (1881-1933) – fratele Marucăi Cantacuzino-Enescu – a fost co-fondator al Societății Teosofice din Eleveția romandă. Împreună cu celebra contesă Prozor (Marthe-Elsa Bonde, 1855-1931), al cărei discipol era, a înființat în anul 1901 loja Dharma din Geneva. În 1902, un cerc teosofic de inspirație germană se formează la Budapesta în jurul unui înalt funcționar al statului ungar, Silviu Suciu, consilier în Ministerul de Interne și important membru al comunității românești. Purtătorul de cuvânt al cercului și cel care va încerca să propage teosofia printre românii din Transilvania a fost un tânăr jurnalist și scriitor, Dionisie Stoica (1880-1916), care a publicat, în 1903, prima carte de teosofie în limba română. Brâncuși s-a întâlnit cu teosofia în Franța, în anul 1904.

În Regatul român apar grupări informale, înlocuindu-le sau continuându-le pe cele spiritiste. Chiar și în jurul reginei Elisabeta (1843-1916) se constituie un cerc începând din 1912. Prin eforturile unuia dintre membrii lui, scriitoarea Bucura Dumbravă (1868-1926), secțiunea românească a Societății Teosofice va fi organizată între 1922 și 1925, cu loji în toate marile orașe.

Teosofismul e responsabil de răspândirea interesului pentru hatha yoga și vegetarianism, precum și de popularizarea unor vechi texte ale înțelepciunii indiene, precum Bhagavad Gītā. A avut ecou și în rândurile oamenilor de cultură, în special printre scriitoare. Mărgărita Miller-Verghi (1865-1953), Elena Farago (1878-1954), Claudia Millian (1887-1961), Ştefania Zottoviceanu Rusu (1898-1953) și Henriette Yvonne Stahl (1900-1984) au cochetat cu el, mai mult sau mai puțin, în diferite perioade ale vieții lor. Clubul bărbaților e ilustrat de o singură personalitate intelectuală, Anton Dumitriu (1905-1992), asupra căruia vom reveni. Mărturii precum cea a lui H.Y. Stahl atestă existența printre teosofi a unor practicanți serioși ai yogăi, care au ajuns la rezultate avansate.

*

Majoritatea celor care încearcă să practice yoga în perioada interbelică o fac ca autodidacți, învățând atât cât se putea învăța din cărți, iar apoi experimentând. Au existat însă și români care au putut s-o învețe de la indieni, în India, în Occident sau chiar în România.

Doi dintre doctorii care au participat la misiunea Semilunii Roșii indiene pe fronturile războaielor balcanice au ales să se stabilească în România în anul 1913. S-au căsătorit aici și au devenit cetățeni români. Narsingh B. Mulgund, originar din Bombay, și-a continuat studiile medicale la București, iar apoi a intrat în armată ajungând până la gradul de colonel. Binecunoscut elitei politice și mondene, Mulgund era prezentat tuturor personalităților indiene – precum Rabindranath Tagore sau Subhas Chandra Bose – care vizitau țara. Bose mărturisea că acesta cunoștea bine sanscrita și îi plăcea în mod deosebit să citeze maxime sau versuri din Bhagavad Gītā.⁴ Mai mulți dintre cei interesați de yoga susțin că au învățat de la el diverse tehnici și chiar ceva sanscrită. Unul dintre ultimii elevi, în 1943, a fost Alexandru Iorga (1926-2016), viitor actor și coreograf.

Celălalt indian, cunoscut ca Doctorul King sau Mary King, era un practicant al științelor oculte. Și-a câștigat o faimă de magician colindând țara cu spectacole de prestidigitaţie, memorizare, socotit instantaneu, ghicirea gândurilor și hipnotism. Și Eliade a participat la una dintre aceste reprezentanții, la liceul Spiru Haret, în 1922. King se îmbrăca asemenea unui prinț indian și se prezenta drept „fachir hindus”. Cel mai important dintre elevii pe care i-a inițiat în yoga, în anii ’30, este Ion D. Vulcănescu (1916-1991), viitor matematician. Tatăl său, interesat de esoterism și de spiritualitate indiană (dar care nu pare să fi fost teosof), era prieten cu doctorul King.

Câțiva membri indieni ai Societății Teosofice au vizitat și lojele românești. Nu cunoaștem deocamdată detalii, dar s-ar putea bănui că frații români interesați de yoga nu au ratat ocazia să învețe tot ce se putea învăța în cursul acestor „schimburi de experiență”.

Alți români au putut studia yoga posturală cu indieni întâlniți în Occident sau chiar în India. Eduard Rosen (188?-197?), prim solist al Operei Populare din Viena, a învățat-o de la doi jurnaliști indieni pe care i-a întâlnit în anii 1910. Întors acasă în 1938, a devenit profesor particular de canto în București. În următoarele trei decenii Rosen a predat elevilor săi tehnici de respirație (prāṇāyāma) și de incantație (japa), folosite și pentru vindecarea bolilor de gât, plămâni sau inimă.

Cazul unui alt român care activa în străinătate, dansatoarea artistică Lizica Codreanu (1901-1993), cunoscut din memoriile și fragmentele de jurnal ale lui Eliade, a fost cercetat recent de Doina Lemny.⁵ În cursul șederii ei în China, între 1928 și 1931, Lizica a vizitat Japonia și India, unde s-a interesat de yoga posturală, care a ajutat-o în vindecarea sechelelor malariei. În 1938 a deschis ceea ce era probabil primul studio de hatha yoga din Paris, activ până în anul 1971. Remarcat cu promptitudine de revista de modă și lifestyle Vogue, studioul atrăgea tinere interesate de fitness sau personalități din lumea artei, diplomației și afacerilor care căutau să-și îmbunătățească sănătatea. Numărul din august al revistei publică șase fotografii în care Lizica și o asistentă execută postura cleștelui (paścimottānāsana), lotusul (padmāsana), două variații ale posturii arborelui (vṛkṣāsana) și două stadii diferite ale arcului (dhanurāsana).⁶ După război, studioul a devenit un „centru de educație psiho-motorie” în care Lizica aplica o metodă eclectică, combinând hatha yoga cu principii provenind din gimnastica suedeză, dans modern, masaj, acupunctură și din chiropractica populară românească. Eliade, care nu accepta yoga posturală modernă ca yoga veritabilă, prefera să vadă în metoda ei doar elementele non-yoghine. În jurnalul său inedit din 1945 își nota că, sub numele de yoga, Lizica practică „masaje și exerciții gimno-fiziologice”, „o simplă terapeutică manuală, însoțită de o mare intuiție”.⁷

*

Cărți teoretice sau practice despre yoga nu vor prea apărea în limba română. Majoritatea teosofilor și spiritualiștilor erau relativ cosmopoliți și cunoșteau cel puțin una dintre principalele limbi europene. Bibliotecile și anticariatele stau mărturie a circulației cărții străine – în special în franceză și germană – dedicate yogăi și spiritualității indiene. Din acest motiv nu a existat o cerere prea mare de traduceri. Dintre cărțile dedicate căutărilor spirituale în India sau Tibet, A search in secret India a lui Paul Brunton – tălmăcită însă abia în 1946, după versiunea franceză – a avut cea mai mare influență. Au predominat transpunerile literare, precum cele semnate de Karl Gjellerup, Francis Yeats-Brown, William Somerset Maugham, James Hilton ș.a.

A existat și o editură specializată în literatură esoteristă și spiritualistă. Fondată de un grup de spiritualiști și teosofi, sub numele zeului indian Rāma, ea se dorea nu o întreprindere comercială, ci o mișcare spirituală. În scurta-i activitate, din 1935 până în 1940, când a fost întreruptă de război, editura Ram din Aninoasa-Gorj – un sat între Craiova și Târgu Jiu – a publicat două duzini de cărți, în majoritatea lor legate de doctrinele și practicile spirituale indiene, chineze și japoneze. Selecția autorilor e foarte eclectică: Jagadish Chandra Chatterji, Mahatma Gandhi, Alice Bailey, Arthur E. Powell, Mabel Collins, Yram (Marcel Forhan), Roberto Assagioli, Henry Thomas Hamblin, Max Heindel (Carl Louis von Grasshoff) ș.a. Dintre cărțile anunțate, manuscrisele celor care nu s-au pierdut vor fi publicate după 1989 (A. Bailey, Jwala Prasad Singhal, Henri Meslin de Campigny). Proiectul unei reviste de psihologie spirituală și cel al unui almanah nu s-au materializat. Principalii membri ai grupului erau frații Gheorghe Dulcu (1904-1988) și Ilie Dulcu (1908-1994), foști studenți ai Universității din Cluj. Ei au cultivat relații cu teosofi occidentali (A. Bailey), cu spiritualiști indieni (J.P. Singhal), iar în țară cu teosofi (A. Dumitriu, H.Y. Stahl) și indianiști (M. Eliade). După spusele lui Ilie Dulcu, Eliade i-ar fi făcut chiar o vizită la Aninoasa.

Una dintre cărțile traduse, Culture physique hindue (Paris, 1935) a lui Jatindra Chakraborty, prezintă un interes special pentru rolul – ignorat până acum – pe care l-a jucat la începuturile yogăi moderne.⁸ Publicată în 1938, traducerea românească e opera unei echipe de la catedra de fiziologie generală a Facultății de medicină din Cluj și o dovadă a receptării yogăi ca formă a culturii fizice medicale. Șeful catedrei, dr. Grigore Benetato (1905-1972) a scris o călduroasă prefață, iar doi dintre asistenții săi, dr. Emil I. Bologa (1916-2005) și Romul Oprean (1910-198?), au semnat traducerea. Ilie Dulcu i-a trimis un exemplar și lui Eliade. Cartea apărea la doi ani după publicarea – simultan la București și Paris – a versiunii revizuite a tezei sale doctorale.

Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne (1936) a fost în general discutată pozitiv în România. Interesant – și deloc surprinzător –, ea a fost întâmpinată cu violentă ostilitate de către unul dintre teosofi, Anton Dumitriu. Fără îndoială, reacția lui nu era lipsită de legătură cu felul tăios în care publicistica lui Eliade tratase ceea ce el considera deformări teosofice ale vechii gândiri indiene. Dumitriu nu-i recunoaște erudiției sale savante o adevărată valoare, considerând-o pur livrescă și occidentalizată. Însuși Dasgupta era pentru el un hindus occidentalizat, care studiase filosofia indiană în Anglia. Yoga, susține el, poate fi înțeleasă cu adevărat doar de către cel care a primit o inițiere autentică de la un maestru indian veritabil și a dobândit realizarea spirituală (cum probabil se considera el însuși). Sprijinindu-se pe reprezentanți ai yogăi moderne (Ramakrishna, Vivekananda, Aurobindo) și pe René Guénon, Dumitriu supune cartea unei critici impresioniste, pentru a conchide că, „din punct de vedere doctrinal”, ea este „esențial eronată”.⁹

Au existat și alte reacții teosofice la scrierile lui Eliade, dar azi e greu a le mai recunoaște pe toate. Traducerea, de către H.Y. Stahl, a cărții lui Paul Brunton, India secretă era menită, într-un plan secund, să producă o comparație defavorabilă Indiei lui Eliade, al cărei prim proiectat titlu fusese India necunoscută. Coperta ei anunța publicitar: “cele mai necunoscute și interesante aspecte ale Indiei”. Brunton era citat și de Anton Dumitriu, împreună cu Guénon și Alexandra David-Néel, ca exemple de europeni ce au scris cărți cu adevărat utile asupra yogăi, pentru că au experiment-o ei înșiși sub îndrumarea unui instructor calificat. Afirmațiile lui reprezintă o tacită respingere a lui Swami Shivananda ca instructor calificat, precum și a inițierii lui Eliade în practica yogăi, cunoscută din volumele Într-o mănăstire din Himalaya (1933) și India (1934).

*

Mult mai celebru și mai „realizat” decât Shivananda era pe atunci Krishnamurti, nici el iertat de publicistica lui Eliade. Un număr de teosofi români au frecventat taberele de la Ommen și conferințele ținute în diverse părți ale Europei, iar scrierile și cuvântările sale au fost masiv traduse în română. Dar esența învățăturii lui era îndatorată filosofiei advaitine, iar Krishnamurti nu considera yoga un exercițiu spiritual. O accepta, auxiliar, ca pe o pregătire etică și psihosomatică.

Datorită lui Eliade, Shivananda ajunge unul dintre principalele repere pentru cei interesați de yoga. În scurt timp va dobândi un nou discipol român, de această dată prin corespondență (una dintre inovațiile caracteristice yogăi moderne, inițiată chiar de el). Alexandru E. Russu (1905-1995), „ocultist practic” și „magnetiseur” din Chișinău, devine în 1936 membru al Divine Life Society din Rishikesh. Terapeut înzestrat nativ, se spune că și-ar fi perfecționat tehnica în Germania, lucru pe care nu l-am putut verifica deocamdată. Pe filieră rusească, a fost influențat de curentul New Thought, cu precădere de Yogi Ramacharaka. Russu a publicat două cărți de “magnetoterapie” și una intitulată Legea karmei (1933). Cea din urmă expune răspunsul indian la clasica întrebare unde malum, încercând însă să evite ipoteza reîncarnării.

*

Doi dintre membrii mai tineri ai grupării din jurul editurii Ram au dus mai departe proiectul întrerupt. În anul 1941 ei au înființat o nouă editură, Sinteza, retrasă și ea într-un sat, Șag-Timișeni, nu departe de Timișoara. N-au putut însă începe activitatea decât după război și nici atunci n-au avut mult timp. Ocupația comunistă i-a oprit după numai două cărți, semnate de Krishnamurti și Roberto Assagioli. Cea din urmă, intitulată Yoga modernă. Contribuțiuni practice pentru desvoltarea spirituală (1946), a fost tradusă de unul dintre fondatori, Ioan Marinca, profesor la Lugoj, și prefațată de Louis Combi, membru al misiunii universitare franceze la Timișoara. Studiul apăruse în anii 1933 și 1934 în The Beacon, revista teosofică a lui Alice Bailey, care devenise mentorul grupului. Și cartea ei despre yoga, The light of the Soul (1927), fusese tradusă la editura Ram dar a rămas nepublicată.

Precum în India, în 1928, unde îi vizitase pe teosofii de la Adyar (temporar absenți), în 1940, la Londra, Eliade a vizitat-o pe Bailey, despre care a lăsat câteva rânduri aspre în jurnalul postbelic.¹⁰ În ambele cazuri întâlnirea fusese mediată de teosofi din România. Tomira Zori, o poloneză din Bucovina, care i-a dat scrisoarea de recomandare pentru Bailey, era o prietenă a lui Ilie Dulcu, prin intermediul căruia o și cunoscuse Eliade.¹¹

Din câte se pare, deși lipsesc deocamdată probele, Eliade e cel care îi recomandase lui Ilie Dulcu pe Assagioli și Bailey – împreună cu învățarea limbii engleze¹² –, ca alternative la teosofii clasici, preluați pe filieră franceză, cu care editura își începuse activitatea. E încă o dovadă că, și după ce s-a dezis de teosofism, în 1926, Eliade rămâne interesat – deși cu alți ochi – de reprezentanții săi (lucru valabil, în general, cu privire la esoterism și spiritualism). Nu putea de altfel să n-o facă, după cum și azi specialiștii occidentali în yoga și mistică indiană păstrează un ochi asupra receptării acestora în mediile populare și esoteriste. E un exercițiu necesar oricărui demers academic care nu ignoră complexitatea epistemică a raporturilor dintre știința și cultura aceleiași epoci.

_____________________________