O personalitate artistică și intelectuală paradoxală, non-conformistă, excepțională a fost poetul, romancierul, cineastul și eseistul italian Pier Paolo Pasolini, într-un peisaj intelectual dominat de maniheism și anatemizare cum este cel al României actuale și, din păcate, și a altor țări din Europa sau din afara ei. Ca și alți poeți ai „timpului intermediar” (sintagmă împrumutată de la Sfântul Paul) despre care scriu de câtva timp în această revistă, Pasolini a cumulat în cursul vieții adevărate și false capcane existențiale, adevărate și iluzorii luni de miere ideologice, câteva dintre minele neexplodate moștenite din al Doilea Război Mondial, visele în stare trează ale revoluțiilor născute moarte, și a plecat prematur, victimă a unui asasinat atroce, neelucidat nici până azi. Deschid aici o paranteză, asumându-mi riscul de a găsi o similitudine între acest sfârșit tragic și cel al marelui poet spaniol Federico del Sagrado Corazon de Jesus García Lorca. Amândoi s-au împotrivit totalitarismului fascist (cu diferențe importante, în contexte personale diferite, asupra cărora voi avea ocazia să revin), amândoi au crezut un timp în comunism ca soluție ideală pentru relele capitalismului, privind însă cu un ochi spre transcendență, fără să se reîntoarcă vreodată de unde plecaseră, adică la o acceptare resemnată a condiției umane.
Intru acum în miezul subiectului acestui eseu prin prezentarea liniilor de forță ale conferinței intitulate Marxism și creștinism pe care Pasolini a ținut-o la Brescia în ziua de 13 decembrie 1964. Trebuie să precizez că această conferință a avut loc într-o perioadă deosebit de fecundă atât pentru poet cât și pentru cineast. Ea a fost aceea a publicării aproape simultane a volumului Poesia in forma di rosa („Poezie în formă de trandafir”) și a realizării filmului Evanghelia după Sfântul Matei, dedicat papei Ioan XXIII și prezentat în 1964 la Veneția, unde Pier Paolo Pasolini a primit, spre mirarea multora, premiul Oficiului catolic internațional pentru cinema. Conferința începe cu o întrebare retorică: „De ce am realizat un film ca Evanghelia după Sfântul Matei?”, la care Pasolini răspunde mai întâi prin a evoca un „eveniment personal, atât de personal încât se poate spune că aparține sferei intimului” (și despre care nu vom afla mai mult), după care procedează la o relectură plină de semnificații a activității sale poetice de până atunci. Iar această privire retrospectivă afirmă cum nu se poate mai limpede: „O inspirație de tip religios sau în orice caz iraționalistă există în mine de foarte demult, atât în viața personală, cât și în cariera de scriitor” (Le Christ selon Pasolini– textes choisis, traduits et présentés par René de Ceccatty, Bayard Éditions, Paris, 2018).
Chiar în prima sa plachetă de versuri, publicată pe cont propriu în 1942, în dialect fríulan, la vârsta de 21 de ani, intitulată Poesie a Casarsa („Poezii la Casarsa”), putem găsi un poem intitulat Duminica Floriilor, care se termină cu versul: „Și tu, Cristos, tu mă chemi, dar fără lumină…” Ceva mai înainte, în aceeași poezie, apare expresia, tot Pasolini ne atrage atenția, „Cristos, obscură lumină”. După acest poem și această carte, scrisă de el ca adolescent, Pasolini publică în 1958 L’Usignolo della Chiesa cattolica („Privighetoarea Bisericii catolice”), care conține însă poezii scrise în 1943, la puțin timp după cele din prima carte. Acest nou volum e privit de poet ca fiind „cum nu se poate mai eretic, dar fondat în orice caz pe teme religioase”, și citează din el, în aceeași conferință, versul „Și totuși, Biserică, vin spre tine.”. Trei ani mai târziu Pasolini publică La Religione del mio tempo („Religia timpului meu”), pe care îl prezintă auditoriului conferinței ținută la Circolo Grimau (numit astfel în memoria militantului comunist Julian Grimau, condamnat la moarte de Franco și executat în aprilie 1963), în felul următor: „Acum câțiva ani am publicat un volum care se numește Religia timpului meu, în care problema religioasă nu mai era atât de estetizantă, de indirectă și de marginală ca în celelalte cărți ale mele, ci era o adevărată problemă în sine, abordată frontal, de altfel atât de frontal încât mi-a adus destule neplăceri, printre altele deoarece volumul conținea un poem dedicat papei Pius al XII-lea, și a unor pamflete care vorbeau direct de problema religioasă în mine și în societate.”.
Pentru a înțelege mai bine complexitatea acestei poziționări, dar și privirea lucidă a lui Pasolini asupra propriei sale evoluții spirituale și psihologice, voi cita un fragment dintr-un text rămas inedit până la moartea poetului, datat din 5 februarie 1951 (dată la care poetul nu publicase încă volumele la care ne referim), intitulat Notă despre Privighetoarea bisericii catolice. „Instinctele (pot să le numesc astfel) religioase care existau în mine m-au dus spre comunism. Mă înșelasem, căzusem. Contradicția nu putea decât să iasă la lumină. Nu puteam să fiu pe jumătate religios; și eu care am ispășit întotdeauna (într-un mod aproape nevrotic, în pofida naturii mele senine și sănătoase) cea mai mică încălcare, se poate imagina cât de mult a trebuit să-mi ispășesc vocația înghițită de compromis. Întors ca o mănușă, expus ca un Cristos pe cruce...”
La Religione del mio tempo e cartea tuturor contradicțiilor, a sfâșierii extreme între poetul suav, impregnat de catolicismul naiv al copilăriei și adolescenței petrecute în Fríul, a cărui amprentă o va purta toată viața, și „omul revoltat” (într-un sens foarte apropiat de Camus) de ceea ce Pasolini diagnosticase ca fiind o criză a întregii culturi italiene posterioară perioadei postbelice de „angajare” ideologică.
„Totuși, Biserică, veneam spre tine.
Pascal și Cânturile Poporului Grec,
Le țineam strâns în mâinile mele, arzând, ca și cum
misterul țărănesc, liniștit
și surd, în vara lui patruzeci și trei,
între oraș, podgorie și prundișul
lui Tagliamento, s-ar fi aflat în centrul
pământului și al cerului;
și acolo, gât, inimă și pântece
sfâșiate pe îndepărtata cărare
din Fonde, îmi petreceam orele
celei mai frumoase vârste a omului,
[…]
Printre cărțile împrăștiate, câteva flori
albăstrii și iarba, iarba pură,
prin sorgho, îi dădeam lui Cristos
toată inocența și tot sângele meu.”
Primul vers repetă un vers din Privighetoarea bisericii catolice, dar aici timpul acțiunii o reactualizează. O reafirmare a religiozității inițiale, dar împinsă parcă spre un fundal al scenei.
Câteva pagini mai încolo întâlnim confruntarea cu violența istoriei recente. Acțiunile din ce în ce mai îndrăznețe ale rezistenței italiene care au culminat cu arestarea și executarea lui Mussolini nu-l puteau lăsa indiferent pe Pasolini. Nu poate fi ignorat nici faptul că angajamentul antifascist fusese influențat de începuturile poetice din adolescență. În introducerea la o antologie a poeziei sale (Poesie, Aldo Garzanti Editore, 1970), Pasolini precizează această legătură: „E adevărat că fascismul nu mi s-a mai părut ceva de la sine înțeles, începând din acea zi din 1937 în care am descoperit poezia lui Rimbaud; din acel moment antifascismul meu înceta de a mai fi pur cultural: da, pentru că simțeam Răul în propria mea viață.”
„biserica iubirii mele adolescente
se stinsese în cursul secolelor, și nu mai trăia
decât în antica și dureroasa mireasmă
a câmpurilor. Veni Rezistența, care mătură
cu vise noi visul Regiunilor
Confederate ale lui Cristos, și privighetoarea lui
dulce-arzândă… Niciuna din pasiunile
veridice ale omului nu fu revelată
de cuvintele și de acțiunile
Bisericii. Dimpotrivă
[…]
Ferește-te de cel care nu știe că e burgheză
credința creștină ca semn
al tuturor privilegiilor, al tuturor capitulărilor,
al tuturor servituților; că păcatul
nu este altceva decât delictul de lez-
-certitudine cotidiană, urât
din frică și sterilitate; că Biserica
nu este decât inima nemiloasă a Statului.”
Volumul se încheie totuși, în mod paradoxal, cu evocarea unei tradiții, a cărei distrugere Pasolini o deplânge, așa cum își plânge propria mamă.
„[…], dulcea-arzătoare
Privighetoare a Bisericii catolice!
Iubirea sa sacrilegiu și religioasă
nu mai e decât o amintire și o artă retorică:
dar ea este moartă, iar nu eu, de furie
de iubire trădată, de angoasă spasmodică
pentru o tradiție asasinată
în fiece zi de cei ce își zic că o apără;
și cu ea e mort un pământ unde surâde
o lumină religioasă, peste limpezimea
câmpenească a ogoarelor și a colibelor;
moartă o mamă doar inocență și blândețe
inalterabilă, în timp ce răul domnește stăpân;
moartă și ea o epocă a existenței noastre
care, într-o lume destinată umilirii
fusese lumină morală și rezistență.”
(Va urma)